Băieţi de gaşcă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Dan Lungu - n. 1969, Botoşani. Conferenţiar dr. la Catedra de Sociologie, Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi. În 1996, iniţiază grupul literar Club 8. Între 2001 şi 2002 a fost redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Volume publicate: Muchii (versuri), Editura Junimea, Iaşi, 1996; Cheta la flegmă (proză scurtă), Editura OuTopos, Iaşi, 1999; Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor, Editura Junimea, Iaşi, 2003 (nominalizată la Premiul pentru Teorie Literară al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată din România); Povestirile vieţii. Teorie şi documente, Editura Universităţii "Al.I. Cuza", Iaşi, 2003; Proză cu amănuntul (proză scurtă), Editura Cronica, Iaşi, 2003; Nuntă la parter (teatru), Editura Versus, Iaşi, 2003 (volum nominalizat la premiile Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi la premiile Uniunii Scriitorilor din România); CARTOGRAFII ÎN TRANZIŢIE. Eseuri de sociologia artei şi literaturii, Editura LiterNet, 2003; Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), Editura Polirom, Iaşi, 2004 (nominalizat la premiile Ziarului de Iaşi şi la premiile Fundaţiei Euridice); Incursiuni în sociologia artelor, Editura Universităţii "Al.I. Cuza", Iaşi, 2004; Le paradis des poules, Editions Jaqueline Chambon, 2005.

I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, regia Bogdan Tudor, 2002) şi Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, regia Peter Kerek, 2003). Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Clubului 8 (2001). Membru al ASPRO şi USR.

Prin bursa acordată autorului, ca scriitor în rezidenţă la Viena în vara anului 2004, Fundaţia Kulturkontakt din Austria a contribuit în manieră proprie la apariţia acestei cărţi.


Aaaa-şa! Încă puţin şi eşti gata... Trebuie să mai ai răbdare, aşa spun oamenii mari. Dar tu ştii, măi Şopron, că dacă nu era Luminiţa tu nu te năşteai niciodată? Luminiţa, prietena mea mai mare, m-a învăţat să fac un şopron. Tot ea m-a învăţat cum se joacă... Dar eu sînt mama ta, fiindcă eu te desenez, nu? Şi tata tău tot eu sînt. Asta pînă cresc mare şi mă mărit cu un iubit. Sau pînă atunci tata tău ar putea fi Luminiţa... Doar ea m-a învăţat să fac un şopron, nu? Fiindcă e bine să ai părinţi, să ştii! Copiii fără părinţi sînt închişi în nişte case speciale, unde li se dă doar apă, paie şi bătaie. Eu sînt părinţii tăi, dar tu trebuie să asculţi de mine. Dacă nu mă asculţi, nu am nevoie de tine. Te scot afară ca pe o pisică căcăcioasă. Cu o trăistuţă în băţ, în care îţi pun o bucată de mămăligă rece şi cu ceapă. Atît. Dar tu eşti un şopron cuminte... că doar aşa te desenez eu. Şi un pic prostuţ. Dar toţi cînd sîntem mici sîntem prostuţi. Ca şi cum mintea creşte în urma noastră, ca o umbră.. Şi eu am fost prostuţă, şi mama, şi tata, şi bunica, şi doamna educatoare, numai Dumnezeu n-a fost prostuţ niciodată. Fiindcă nici n-a fost mic. Dar nu-i nimic, o să te învăţ eu o grămadă de lucruri pînă vine mama de la serviciu. Că mie îmi place să vorbesc. Dacă nu vorbesc cu cineva atunci cînd sînt singură, mi se face frică. Dacă nu mai vin nici mama, nici tata niciodată de la serviciu şi eu rămîn încuiată în casă? Dacă i-a omorît şeful sau i-a mîncat un balaur? Cum o să ies eu să-mi cumpăr pîine?

Dar mai bine nu mă gîndesc. Mai bine povestesc. Cînd tac, îmi vine să plîng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţi-am făcut capul, dar sper să ţii minte: la început, Dumnezeu a făcut Pămîntul. Apoi i-a făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi i-a dat un măr, pe care Madam l-a muşcat. Iar Dumnezeu atunci s-a supărat, că era mărul lui, şi i-a fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sînt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întîmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se supere Dumnezeu pe el şi o să-i ia glasul. Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Cînd Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămînem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brînză sărată, ca să fac urs cu brînză, ca la bunica. Cînd Dumnezeu e bucuros, miroase a pîine. Mie de la pîine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca să-l îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămînem fără bani, le pun şi pe celelalte păpuşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe veveriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă... Cînd vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Univers, mai mare şi decît şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie să-i ajungă, altfel oamenii ar muri de foame.

Şi noi sîntem săraci. Dar există oameni şi mai săraci decît noi. Ceea ce e bine. Că poţi face fapte bune. Oamenii săraci, după ce că sînt săraci, şi fapte bune mai puţine pot face. Noi nu sîntem săraci tot timpul, ci numai în zilele dinainte de salariu. Cînd sînt săracă, mie mi-e ruşine. Parcă aş fi dezbrăcată cu totul. Nu le spun asta copiilor la grădiniţă. Eu cred că ei sînt mai bogaţi decît mine, deşi s-ar putea să fie săraci, dar să nu spună. Aşa cum fac eu. Nu e bine să spui tot din casă, că oamenii rîd din orice. Eu o să fiu bogată şi n-o să rîdă nimeni de mine. O să am supces în viaţă. O să-mi ajungă întotdeauna banii de la un salariu la altul. O să-mi iau păpuşi cînd o să am chef.

Cînd eram mică şi prostuţă ca tine, măi Şopron, voiam să mă fac vînzătoare la chioşc. Să mănînc cîte acadele vreau eu. Dar acum ştiu ce e mai bine să fii. O să mă fac harheolog. Ei sînt nişte oameni care caută în pămînt comori. Eu o să găsesc coroana lui Alexandru Ioan Cuza, un rege care a trăit înainte de a fi tata mic, şi o să fiu bogată. În România, dacă nu găseşti o comoară sau nu furi, nu poţi deveni bogat. Eu nu vreau să fur, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Nu vreau să se supere şi să ne facă o casă de mămăligă, în care noi să stăm ca furnicile în pămînt. Era să te întreb ce vrei să te faci tu cînd o să fii mare... Dar un şopron nu se poate face ceva, el ajunge un şopron şi mai mare... Lucian de la mine de la grădiniţă vrea să se facă preşedintele ţării, că aşa i-a spus lui Zîna Bună că e bine. Preşedintele are un om special care îl plimbă toată ziua cu maşina de colo-colo. El apare în fiecare zi la televizor, ca să-l cunoască oamenii. Toţi oamenii trebuie să-l cunoască, că dacă-l văd pe stradă trebuie să-i facă loc să treacă. Eu nu pot fi preşedinte, pentru că nu sînt bărbat. Eu aş putea fi prinţesă, dar regele României nu mai este regele României. El trăieşte în altă ţară, unde bea cafea în fiecare dimineaţă cu familia lui şi dă telefoane. Cafeaua o să-i găurească stomacul. Iuliana vrea să se facă marlechin. Dar nu de ăla de plastic, care stă în vitrine, ci de acela care prezintă moda la televizor. La care şi tata lasă ziarul din mînă şi se uită. Eu nu sînt destul de prostuţă ca să pot ajunge marlechin, aşa a zis mama. Deşi mi-ar plăcea să mă îmbrac ca o păpuşă. Codrin vrea să se facă poliţist, ca tata lui. Să prindă hoţi şi să-i bage la închisoare. Să le dea pumni în bot, ca să se înveţe minte şi altă dată să nu mai fure. Eu n-aş putea face asta. Mi-ar fi frică să nu le scot vreun dinte şi să trebuiască să-i duc la dentist. Dentistul este foarte scump. O plombă costă o avere.

Cu Lucian, cu Iuliana şi cu Codrin de la grădiniţă mă joc cel mai frumos. Ei sînt prietenii mei cei mai buni. Noi zicem aşa: "Tom şi Je-rry/ cheamă pompie-rii/ Pompie-rii n-a ve-nit/ Tom şi Jerry a mu-rit!". La cine ajunge degetul, iese afară. Nu e bine să rămîi ultimul, că atunci trebuie să faci ceva. Să fugi după ceilalţi, să povesteşti, să... tot felul de lucruri. Sau mai avem un cîntecel: "Şar-pe-le cu clo-po-ţei/ face pişu-n chi-lo-ţei/ Piş, piş, piş/ Ieşi a-fa-ră din tu-fiş". Pe ăsta nu trebuie să-l audă doamna. Şi nici pe primul. Doamna e serveră. Face ochii mici şi ţipă. Vocea ei sună ca o pungă cu şurubele ruginite. Noi ne prefacem că dormim şi ea iese pe vîrfuri la o ţigară. Cît ne prefacem, eu ştiu că nu sînt singură, aşa că nu mă plicticsesc. Îmi imaginez ce-o să ne mai rîdem după ce pleacă. Cînd se întoarce, miroase a afară şi a joacă. La mirosul ăsta, de-abia mai ţin ochii închişi. Îmi vine să alerg pe sub pătură. După ce a ieşit ieri, Lucian ne-a povestit despre fratele lui, Silviu, care e mare carnibal. Mănîncă şi pielea de la găină. O ia în furculiţă, o dă prin sare, o plimbă prin aer şi o aruncă pe gît. Nouă ni s-a făcut la toţi greaţă. Fratele lui ar mînca toată ziua carne, chiar şi de zmeu. Carnibalii dacă nu mănîncă într-o zi carne mor. E ca o boală. Ca să nu moară, îşi pot tăia o pulpă ca să o mănînce. Dar asta numai dacă rămîn singuri pe lume. E tare rău să fii singur pe lume. Dar pentru un carnibal e şi mai rău. Eu am zis că o să am şi eu o frăţioară şi n-o să mai fiu singură acasă niciodată. Aşa mi-a promis mama: cînd o să avem mai mulţi bani, o să am şi o frăţioară. Pînă atunci să fiu cuminte. La copiii obraznici nu mai vin fraţi. Se tem să nu-i bată, să nu le bage ceva în ochi de ciudă. Un ac, o scobitoare sau o furculiţă. Codrin ne-a povestit că a avut un frăţior, dar care a murit. Mama lui l-a lăsat cu o tanti care i-a dat lapte stricat cu o sticlă prea mare, ea s-a uitat la televizor şi copilul a murit sufocat. A făcut zece ani şi o sută de puşcărie, că tata lui Codrin e poliţist. Nu mai ţinea minte cum l-a chemat pe fratele lui. Dar a mers şi la cimitir să-l vadă.

După aceea ne-am jucat de-a broasca ţestoasă. E foarte simplu, Şopron. Tragi cerşaful pînă la gît şi cînd te atinge cineva din patul vecin, bagi capul iute înăuntru, aşa cum intră broaştele în carapace. E un joc inventat de mine. Nu cîştigă nimeni la el. Te joci numai aşa... Mie nu-mi plac jocurile la care cîştigă cineva, pentru că altcineva trebuie să piardă. Şi mie mi-e milă. Apoi copiii întotdeauna ajung să se bată la jocurile la care cîştigă cineva. Pot să-şi scoată ochii sau să-şi rupă, ferească Dumnezeu, o mînă.

Cîteodată, pînă iese doamna pîş-pîş ca o pisică, Lucian, Codrin şi Iuliana adorm. Atunci rămîn singurică. Mă joc cu mîinile. Mîinile mele îmi ţin de urît. Mă uit tot timpul la ele să văd ce fac. Într-o zi am văzut un copil fără mîini şi m-am gîndit că e foarte singur cînd e singur. A fost prima dată cînd aş fi vrut să dau o păpuşă cuiva. Dar după aia m-am gîndit că tot n-ar putea să se joace cu ea, fiindcă n-are mîini. Aşa că de ce să i-o mai dau. Dacă ar trebui să aleg, aş zice că-i mai bine fără picioare. Măcar te tragi toată ziua cu căruciorul.

Cînd sînt departe de păpuşile mele, mă rog pentru ele să nu se gîndească că am murit şi nu mă mai întorc. De frică, ar putea plînge pînă fac inundaţie la vecinul de dedesubt. Pînă se topeşte blocul. Cînd sînt departe, sînt mama lor; cînd sînt lîngă ele, sînt sora lor mai mare. Oricum, trebuie să mă asculte. Dumnezeu ţine întotdeauna cu părinţii, de aceea trebuie să-i iubim şi pe ei. Chiar cînd nu ne dau păpuşi. Păpuşile mele aproape toate sînt umplute cu miez de pîine, căci sînt cumpărate în zi de salariu. În aceste zile, părinţii mei sînt fericiţi şi se înţeleg foarte bine. Mama merge la coafreză şi îşi cumpără creme. După aceea cîntă prin casă şi tata o aplaudă. Mîncăm friptură. Ieşim la terasă. E ca la nuntă. Eu beau sucuri de toate culorile. Chiar dacă beau suc negru, fac un pipi tot blond. Nici mama nu ştie de ce. Dar zice că sigur nu e o boală. Dacă toate zilele ar fi zile de salariu, ar fi frumos pe pămînt. Adică ar fi raiul. Numai acolo, probabil, fiecare zi e zi de salariu. Mama şi tata beau bere. Dacă mi-e poftă, pot mînca şi mici. Mama îmi face toate mofturile. Îmi cumpără tot ce nu i-a luat mama ei cînd era mică. Pe atunci era un rege tare rău în România pe care îl chema Ceauşexu. Lua bomboanele de la copii şi le mînca el. Strîngea laptele şi îl bea el. Făcea un burtoi de să pocnească. În fiecare zi. Lua toate jucăriile şi se juca numai el şi familia lui cu ele. Mama îmi cumpără o sacoşă de dulciuri. După aceea, pe ascuns, îmi mănîncă din ele. Dar eu am întrebat-o de ce îmi mănîncă din ele. Şi mi-a spus că dulciurile strică dinţii. Seara sîntem atît de obosiţi cu toţii, încît adormim de la uşă. Aşa că nu mă mai rog.

Cînd sîntem săraci, eu cu mama ne rugăm în fiecare seară. Şi tu trebuie să te rogi, Şopron. Pentru treburile tale de Şopron. Noi, de obicei, îi cerem următoarele lucruri: o căsuţă cu curticică şi flori în faţă pentru mama, sănătate la toată familia, să crească salariul lui tata, o păpuşă Barbie pentru mine şi să mă ajute Doamne-Doamne să fac căcuţa mai moale, să nu mă doară funduleţul. Uneori îl mai rugăm şi pentru bunici. Să le dea ceea ce ni s-au plîns la telefon că n-au. Fiindcă bunicii mei nu locuiesc în oraş cu noi, ci în altul, la un telefon distanţă. De aceea eu îi cunosc foarte bine după voce. De parcă ar fi tot timpul după o uşă.

Uite-aşa, Şopron! O să-ţi fac şi nişte urechi, ca să mă auzi. Începi să semeni a roboţel. Picioare n-o să-ţi fac. Ca să nu fugi. Dacă fugi, iar rămîn singură în casă. Mama s-a supărat pe doamna educatoare şi iar nu m-a dus la grădiniţă. A zis că-i idioată. Adică nu ştie să vorbească cu oamenii. Şi nici cu copii. De cîte ori spune că-i idioată, eu ştiu că o să stau acasă. Le spun la copii că o să fiu bolnavă şi n-o să vin. Uite, o să-ţi fac picioare, fiindcă mi-e milă de tine. Dar dacă încerci să fugi, să ştii că te pedepsesc. Ştiu o mulţime de metode de pedepsit Şopronii. Pot să-ţi bag furnici în chiloţei. Sau pot să-ţi trec creierul prin răzătoare şi să-l dau la raţe. Îl pot chema pe Dexter să te ungă cu clei verde scîrbos şi să te lase să te tîrăşti aşa o sută şi o mie de ani. Sau le chem pe prietenele mele, fetiţele Power Puff, să te bată cu picioarele, să te lovească cu fulgerele în cap şi în ochi, ca să orbeşti. Îţi pot pune sticlă pisată pe pîinea cu unt şi cu dulceaţă. Îţi pot şterge picioarele cu radiera şi nu mai mergi în veci... Dar tu o să fii cuminte, nu? O să ştii să păstrezi un secret, nu? Fiindcă vreau să-ţi povestesc ceva ce nu mai ştie nimeni... Păpuşelele mele sînt foarte mofturoase. Le-am alintat cam mult. Ieri voiau bani de buzunar, că dacă nu, îşi înghit limba şi nu mai vorbesc cu mine. Am găsit nişte bani pe bufet în bucătărie şi i-am pus în poşetuţa lor. Au fost tare bucuroase. Au zis că-şi cumpără rujuri şi creme de faţă ca să nu îmbătrînească. Eu le-am zis că numai oamenii proşti îmbătrînesc, ceilalţi devin celebri. Aşa spune tata. Păpuşelor mele le e frică să nu devină bătrîne şi urîte, cu piele de găină pe faţă. Crăcănate şi cu mîinile ca nişte grisine. Mai tîrziu am auzit-o pe mama ascunsă în pumni şi plîngînd. I-am zis să nu fie supărată, că o să-i cadă părul şi unghiile pe care de-abia şi le făcuse. Se ascunde în pumni fiindcă acolo e întuneric. I-am dat o vitamină. Tata a urlat că nici el n-a luat banii. Vocea era cu cioburi de sticlă. Mama plînge în felul ei, parcă rostogoleşte nişte pietricele. Îmi place de ea. După aceea s-a dus în baie. Eu nu intru acolo decît cînd mă scap pe mine, şi atunci ţin uşa deschisă. Sau merg cu cineva de mînă. Mi-e tare greaţă în baie. Mama aruncă ciorba stricată în veceu. Noaptea vin broscuţele şi o mănîncă. E un broscoi gras cu un polonic şi cu coroană, el le dă la fiecare cîte o porţie. Broscuţele lipăie bucuroase prin baie şi mănîncă din farfuriuţe mici ciorbă stricată. Îşi dau cu lăbuţa peste cap una la alta. Aşa se distrează ele. Baia e un fel de bucătărie, dar cu mîncare stricată. Cînd mă scap pe mine, n-am timp să mă gîndesc la asta. După aceea îmi spun că am fost curajoasă. Cînd mama şi tata se ceartă, mie îmi vine să fac pipi. Acuma ţi-ai găsit, strigă tata la mine. Mie mi-era foarte ruşine, dar nu le puteam spune de bani. Puteau să creadă că i-am furat, că sînt o hoaţă. O să le spun cînd o să fiu mare. Atunci o să mă creadă. Copiii nu sînt niciodată crezuţi. Nici Şopronii, să ştii.

Ufff, dar ce prostuţă sînt! Nu ţi-am spus nimic despre familia noastră. Tu nici nu ştii la cine te-ai născut. Noi sîntem patru: mama, tata, eu şi Dumnezeu. Mama are florile, tata - televizorul, eu - păpuşile Barbie şi celelalte jucării, iar Dumnezeu... Dumnezeu are grijă de noi toţi. Mama este bibilotecară, iar tata, bancher. Serviciul lui mama este ca o colibă făcută din cărţi. E aproape frig de umbră ce-i şi poţi citi. Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc. Dar cînd o să învăţ, o să fac o listă lungă-lungă cu tot ce îmi doresc şi o să i-o citesc lui Dumnezeu. Aşa nu le ţin minte pe toate. Aş vrea foarte mult să ştiu să scriu şi să citesc. Abia aştept să merg la şcoală. Ce nu îmi dă Dumnezeu fiindcă am fost obrăznicuţă, îi cer într-o scrisoare lui Moş Crăciun, care e un moş bătrîn şi bun. El aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, dar nu ştiu dacă şi la Şoproni. Dar poţi încerca... Dacă mai rămîne ceva de pe listă, îi cer lui mama în ziua de salariu. Dacă o să fii prieten cu mine, o să pun pe listă şi cîteva lucruri pentru tine. Şi mama cu tata fac tot timpul liste, mai ales cînd merg la Metro. Poate că atunci cînd nu sînt eu atentă, ei i-o citesc lui Dumnezeu. Că Moş Crăciun la oamenii mari nu mai vine. Ei cumpără lucruri tare plicticsitoare, cum ar fi făină, carne, ulei, salam sau peşte congelat. Peştele e foarte urît, că are gheaţă pe ochi. De aceea îl rog pe tata să-l ţină cu capul în jos.

Mama şi tata lucrează amîndoi. Eu trebuie să fiu fericită de asta. Altfel, am muri de foame. Dar mie nu prea îmi place să mănînc şi nu sînt chiar aşa de fericită. Dar nu le spun asta, că mă ceartă. Mama ţipă tot timpul la mine. Îmi cumpără tot ce vreau şi ţipă. Tata ţipă mai rar, dar nici nu-mi ia tot ce poftesc. Aşa că îi iubesc pe amîndoi la fel. Ei nu pot veni mai repede de la serviciu, fiindcă îi mănîncă şefii dacă pleacă mai devreme. Tata vine cel mai tîrziu. El lucrează într-un loc unde e îngropat pînă în gît în bani şi pînă nu-i termină de numărat nu poate pleca. Nici măcar nu poate ieşi din mormanul de bani. Dar nu poate lua din ei acasă, fiindcă nu-l lasă şeful. Nici măcar cîteva hîrtii, pentru fetiţa ta? l-am întrebat eu. Nici, a zis el. Şeful e un om foarte rău. Dacă n-ar fi fost rău, nici n-ar fi ajuns şef. E gras ca o bilă şi se rostogoleşte tot timpul pe holuri. Ascultă pe la uşi şi pîndeşte. Nu l-a învăţat mama lui că nu-i frumos. Poate că e dintr-o familie de ţigani. Şefii nu au copii. Sau, dacă au avut, i-au mîncat.

Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe aripioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decît mă iubeşte pe mine. Am văzut că întotdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străini decît cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ruşine să ţipe la ei. Am s-o întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sînt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decît pe mine. Odată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe... Sau poate e o boală. O gîdilă ceva în gît şi trebuie să ţipe ca să-i treacă. Nu ştiu, o să mă mai gîndesc. Mie mi-e foarte frică de boli. De boli şi de chimicale. Chimicalele sînt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi chinui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate chimicalele şi îmi spune: de asta să nu mănînci. Şi eu nu mănînc. Am mare noroc de mama mea.

Tata iubeşte foarte mult televizorul. Mai bine te însurai cu el, îi spune mama. Se uită la ştiri. Ele povestesc despre ce mai face preşedintele ţării, pe unde s-a mai plimbat cu maşina. Cînd o să fiu mare, o să mă uit şi eu la ştiri, ca să-l văd pe Lucian. Acum mă uit la desene animate. Mă bat cu tata de la telecomandă. Dacă o să fii cuminte, o să ne uităm împreună la nişte desene, Şopron.

Eu am foarte multe jucării... Vezi valiza aceea? E plină cu jucării. Şi cutia de carton de alături la fel. Dar îmi doresc foarte mult o Barbie cu mijlocul flepsibil. Aşa ceva n-am şi nu se găseşte decît în America. Şi mai îmi doresc un căţel adevărat, cu cîrlionţi, care să nu facă pipi pe covor. Dar tata nu vrea să-mi ia căţel. Că lasă păr şi miroase a căţel. Dar, oare, a ce ar trebui să miroasă un căţel? O, Doamne, doar nu a pisică, că atunci s-ar lătra toată ziua pe el. N-ai mai putea sta în casă de răul lui. Mama spunea de nişte peşti sau de un papagal, dar că n-avem ce face cu ei cînd plecăm în concediu. Ar fi buni şi ei, Şopron, nu? Să fie ceva ce să dea din coadă... Pînă atunci mi-am adus de afară o rîmă. Ea e toată numai coadă. O ţin într-un ghiveci de-al lui mama. Dacă află, îmi pune pielea pe băţ.

Noi, aici, în oraş, mai mergem în multe vizite... Oamenii la care mergem în vizită fac şi ei parte din familia noastră, oare? Cel mai des ajungem la tanti Laura şi nenea Aurelian. Ei sînt destul de bătrîni şi nu au avut niciodată copii. Le-a plăcut mai mult să aibă linişte şi ordine în casă. La ei e ca la muzeu. Nu ai voie să atingi nimic. Acolo totul se poate sparge. Casa lor parcă e o coajă de ou. Eu stau ca o pasăre împăiată. Tot timpul trebuie să spun "săru\' mîna" şi "mulţumesc". Ei sînt oameni de modă veche. Tanti are în gură o debara plină cu pantofi mucegăiţi. De cîte ori dă să mă pupe, eu îmi înghit gura. Dacă n-au avut copil, nu le-au rămas nici jucării de la el. Mă plicticsesc foarte tare. Mă abţin să nu mă foiesc. Mi-e foarte frică de nenea Aurelian. Are un bandajament la mînă, că s-a lovit, şi e un fel de vrăjitor. Are în bucătărie o damigeană în care poate închide copii. Dacă mă foiesc prea mult, mă bagă acolo. E groaznic. Nu m-a băgat decît o singură dată, şi a pus dopul deasupra. Ochii ţi se bulbucă şi se lipesc de sticlă. Rămîi fără aer. Îţi curge sînge din nas şi nu ai unde întinde o mînă în sus. Poţi uita şi cum te cheamă. Nenea Aurelian are doi dinţi de fier. Dacă îi vezi, nu-ţi mai arde de foială. Ar fi bun de domnul educator. Cred că toţi copiii ar sta ca împăiaţi. Dacă te închide de trei ori în damigeană, după aia trebuie să porţi ochelari toată viaţa. Mereu dă din deget ameninţător şi rîde cu sadisfacţie. Chiar dacă îmi dau multe cadouri, tot nu-mi place să merg la ei. Pe tanti Laura am şi visat-o o dată. Eu eram în burta unui schelet de cal care alerga cu mine. Mă ţineam de coastele lui foarte strîns. Cînd scheletul de cal a văzut-o pe tanti Laura, a pus o frînă ca la Tom şi Jerry, de era să cad. S-a speriat foarte tare, deşi ea nu voia decît să-mi dea un cadou.

Şi mama îmi dă cadouri. De ziua mea mi-a cumpărat un pulover aşa de frumos, că i-am zis că nu mă supăr dacă mi-l mai face o dată cadou şi la anu\'. Mama e foarte drăguţă atunci cînd e drăguţă. Într-un an m-a dus de ziua mea să văd delfinii şi sufocile, mi-a dat îngheţată şi m-a lăsat să mă dau în orice vreau eu din parcul de distracţii. Eu aş fi vrut să-mi cumpere şi un castel mare, plin cu slugitori care de-abia aşteaptă să le dau porunci. Să alerg prin el ca şi cum aş fi pe afară. Dar mama mi-a spus că vorbesc prostii şi că-l supăr pe Dumnezeu dacă vreau asta. Pe tata, într-un an, de ziua lui, l-a prins rabdarul şi i-a dat amendă şi a fost foarte supărat. Nici tort nu şi-a cumpărat, dar mie mi-a făcut cîteva mofturi.

Ufff, măi Şopron, mă cam plicticsesc... Ce să-ţi mai spun eu ţie? De ce nu mai vin mami cu tati? Hai să-ţi desenez păr în urechi, vrei? Ha!, ha!, ce caraghios o să fii... Nu trebuie să te superi, că aşa au oamenii mari... Aaaa-şa! Dar nu prea des, că nu mai auzi nimic... Vrei să-ţi spun o poveste? TREBUIE să-ţi spun o poveste, că e amiaza şi trebuie să faci nani. Cum vrei să ajungi ditamai Şopronul dacă nu faci nani şi nu papi tot? Uite, am ceas! Ai văzut? Ştii cum se face? Îţi strîngi pielea de deasupra încheieturii cu dinţii şi strîngi. Te doare un pic, dar rămîne urmă... Cînd îi dai drumul, ai un ceas cu marginea zimţată... Dacă vrei, poţi să-ţi faci la amîndouă mîinile.

O să-ţi spun o poveste inventată de mine şi cu tata, da?

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un balaur moşneag care a mai rămas cu un cap, restul au murit de bătrîneţe. Nici el nu mai ţinea minte cîte capete a avut în tinereţe, dar, oricum, mai multe decît degetele de la mîini. Era un balaur bun, care scotea pe nări flăcări mici, cam ca la bricheta lui tata. De aceea lumea îl chema să aprindă aragazul. Cînd trecea pe stradă, băga capul pe geam în bucătărie, chiar şi la etajul patru, şi îţi aprindea aragazul dacă aveai nevoie. Tata, într-o zi, şi-a aprins chiar ţigara, fiindcă nu găsea bricheta. Era un balaur bun şi blînd, dar care noaptea nu dormea în oraş, ci pe un imaş de la margine. Asta fiindcă avea polipi şi sforăia aşa de tare, că ar fi spart geamurile la oameni. Şi în tinereţe, îţi imaginezi, la atîtea capete sforăia şi mai tare... El era foarte iubit de oameni, dar mai ales de copii. Că în aşa fel l-a făcut Dumnezeu pe balaurul ăsta, că în loc de pipi făcea suc şi în loc de caca făcea bombonele. De aceea copiii roiau pe lîngă el. Toţi aveau cîte o sticluţă la ei, gata să stea la coadă să o umple cu pipi de balaur. Şi o punguţă, pentru bombonele. Era cel mai curat suc din lume, fără pic de chimicale. Şi cele mai dulci şi mai neotrăvitoare bombonele din lume. Se încăierau copiii de la ele. Numai că, într-o zi, balaurul nostru a dispărut. Cu toţii au crezut că-i bolnav. L-au căutat pe imaş, dar nu era nicăieri. Atunci s-a zvonit că l-ar fi luat un om rău, care voia să se privatizeze, să-şi facă o fabrică de sucuri şi bombonele. Îi dădea la balaur iarbă şi apă, ca la vacă, şi scotea numai bunătăţuri. Copiii s-au adunat într-o ceată şi au început să-l caute tot oraşul. Mai ales prin subsoluri, pe unde umblă oamenii răi. Dar, oricît s-au străduit ei, nu l-au dibuit pe hoţoman, care era mai şmecher ca ei. Pînă la urmă, balaurul s-a salvat singur. Fiindcă, de supărare, nu voia să mănînce nimic şi nici să bea nimic... Aşa că omul rău nu avea ce să vîndă şi i-a dat drumul. Şi toţi copiii au fost fericiţi că au fost aşa de curajoşi şi că puteau umbla iar după balaurul cel moşneag...

E-he-he...! Dar văd că tu nu ai adormit! Sîntem obrăznicuţ, aşa-i? Dăm bătăiţă la funduleţ, să ştii. Dar nu ştiu de ce nu mai vine mama... Dar tata? Dacă i-a mîncat şeful? Cum ieşim noi să cumpărăm pîine? Dacă avem pîine, nu murim de foame. Aşa zice tata. Ufff, ce m-am plicticsit! Şi mi-e un pic frică. Vrei să-ţi arăt jocurile mele preferate cînd sînt singură în casă? Sigur că vrei, nu?

Uite, îmi fac magazin de pantofi... Aaaa-şşşa! Aducem pantofii din hol... Şi pe cei din debara... Da, şi şlapii. Şi papucii de casă... Îi punem aici pe pat. Cel mai mult îmi plac sandalele... Doriţi o sanda, doamnă? Albă sau neagră? Hai să mai aducem... Dacă nu încap pe pat, mai punem pe scaun... Şi pe jos... O-ho-ho! Ce de-a pantofi are mama... Facem un magazin pe cinste. Să scoatem şi hîrtiile astea dinăuntru... Şi pliculeţele... Astea-s ca să nu miroasă... Că la magazin pantofii sînt noi...

Acum, dacă vrem, putem face dormitor pentru păpuşi. Uite-aşa, luăm păpuşile şi le culcăm în pantofi... Le aliniem frumos, ca la grădiniţă. Le putem înveli cu maiourile mele din sertar. Hai să le scoatem! A-şa! Pe Kelly o punem într-un papucel de-al meu. Îi punem maioul ăsta cu Pokemon deasupra... Să nu tremure de frig. Le aliniem frumos, cum ne pune doamna. Ca într-un pachet de biscuiţi. Nu vorbiţi între voi, neruşinaţilor! Vă mut gura la spate, să ştiţi! Le lăsăm să doarmă un pic şi le facem pasageri de avion. Adică pantofii erau avioane, da? Uite, ăsta zboară la Paris, da? Vîîîjjjj! Ai văzut ce frumos zboară? Pe Kelly o trimitem la Bucureşti, da? Vîîîjjjj! A aterizat tocmai în baie... Nu intru după ea. O zburăm şi pe asta, da? Vîîjjjjj! Adică aici e aeroportul şi toţi pantofii sînt avioane... Şi acuma e furtună, da? Uite-aşa se învîrt avioanele, se rostogolesc şi fug... Uhu-huuu! Că aşa e la furtună, balamuc. Piloţii sar şi ei. Şi pasagerii! Uhu-huuuu! "Vai de mine, mi-am pierdut iubitul! Nu mi-aţi văzut iubitul?" "Iubitul dumneavoastră a murit, doamnă, mergeţi şi vă uscaţi să nu vă curgă nasul..." "Iubitul meu! Unde e iubitul meu?" "Liniştiţi-vă doamnă! Spuneţi mersi că aţi scăpat cu viaţă!" Că aşa e la furtună, Şopron, se poate întîmpla orice... Zău! Nu e de glumit.

Dar ştii că eu pot să zbor de-adevăratelea? Ştii cum? Uite-aşa! Mă caţăr ca mîţa pe calorifer... Vezi? Mă apuc de perdea... Urc un pic pe ea cu mîinile... Vezi? Pun picioarele în geam şi mă împing... Ai văzut cum am zburat pînă pe pat? Hai că-ţi mai arăt o dată! U-uuuu-uuuu!

Sau, Şopron, tu ai văzut vreodată o clătită cu carne pentru uriaşi? Sigur n-ai văzut, îţi spun eu. Vrei să vezi cum arată? Sigur că vrei, îţi spun eu! Dar trebuie să eliberăm covorul ăsta... Aaaa-şa. Împingem tot cu picioarele. Şi pe hol... Şi sub pat... Golim tot, da? Eu acuma mă întind aici, în capăt, apuc covorul şi mă rostogolesc. Mă înfăşor, vezi? Ce zici, nu-i amuzant? Eu sînt o clătită cu carne pentru uriaşi... Vine uriaşul şi, hap!, mă mănîncă! "E bun, uriaşule?" "Mmmm, e foarte bun!" "E cu carne de copil, să ştii!" "Bhheeeehhhh!", şi vomită tot uriaşul, că adică lui nu-i place carnea de copil. Nu ştiu cum sînt cei din altă parte, dar uriaşii din ţara pe care am inventat-o eu aşa fac.

Am zburat... am fost şi clătită pentru uriaşi... am făcut şi magazin de pantofi... Mă plicticsesc, Şopron! Zi-mi tu ce să mai fac. Nici tu nu ştii? Uite-acuma mă gîndesc că aş putea face o grădină botanică... Ştii ce-i aia? E un fel de grădină zoologică, numai că în loc de animale are plante. Chiar şi plante carnivore, la care dacă le arăţi degetul, hap!, ţi-l halesc. Nu e bună ideea? Uite, pot aduce plantele lui mama, le pun una lîngă alta şi fac grădina. Ar fi frumos, nu? Hai la treabă! Numai că trandlafirul japonez e prea mare ca să-l urnesc... Uite, astea se cheamă muşcate şi sînt destul de grele... Să o pun aici... Asta e înflorită, vezi? Astea mititele şi urîte nu ştiu ce sînt. Mai bine le-ar arunca mama, nu ştiu la ce le mai ţine. |sta e cactus, un fel de arici printre plante. E înţepăcios. Astea parcă sînt nişte săbii înfipte cu vîrful în pămînt... Şi asta mititică şi vişinie ce drăguţă e! Pe cele din balcon nu le mai aduc, că nu am voie în balcon. Acum să le udăm... Eu ajung la chiuvetă în bucătărie, ştii? Chiar şi fără scaun. Aşşşşa! Apşoarăăă...Ufff, s-a spart paharul! Doar nu i-am făcut nimic, ai văzut şi tu. Las că luăm altul, mai sînt o grămadă. Pfiiii, ce idee am! Luăm şamponul de vase şi buretele şi le spălăm frunziţele, ce zici? Ca şi cum le-ai spăla pe cap, nu? Ce, florile nu se spală pe cap? Să respire mai uşor, nu? Nici cu prea multă spumă nu e bine, cred. Uiii, ce drăguţe sînt. Parcă au înflorit, aşa spumă au!

Se aude ceva? Da! Oare e cheia în uşă? Aşa cred... Cred că a venit mama... Vaaaai, ce mă fac acum!? Cum să strîng eu toate astea? Fugi, Şopron, că o încasăm amîndoi. Fugi repede! Că eu mai bine mă apuc de pe acuma să plîng...


Se trezise destul de tîrziu şi, drept urmare, cam întîrziase cu gimnastica de dimineaţă, ceea ce-i provoca o uşoară indispoziţie. Nu că ar fi fost în criză de timp - la stilul ei de viaţă, numai de asta nu se putea plînge -, ci, mai degrabă, vedea în astfel de incidente semne ale alterării voinţei. Adică exact ceea ce nu era cazul să i se întîmple. În cele din urmă, după deliberări interioare destul de încîlcite, admise un lucru foarte simplu: măcar astăzi, de ziua ei, putea fi mai blîndă cu sine; şi aşa nu avusese cine ştie ce bani să se răsfeţe cu bunătăţuri şi nici măcar să încropească o mică petrecere. Cu o zi înainte, meditase destul de serios la varianta de a nu răspunde nici măcar la telefon, dar nu luase încă o hotărîre definitivă. Rămăsese să reia - după o cafea tare, cu mintea limpede - la cîntărit farmaceutic argumentele pro şi contra. Trecuse de faza de încălzire şi tocmai se pregătea să atace exerciţiile mai dificile, cînd auzi soneria de la intrare. Întrerupse orice activitate şi rămase în mijlocul camerei, încremenită, în aşteptare. Da, era chiar soneria ei. Dacă în privinţa telefonului nu reuşise să ia nici o decizie, problema vizitelor nici măcar nu şi-o pusese. Nu aştepta pe nimeni, fireşte. Cu excepţia Mariei, care venea zilnic să o ajute. Dar pe ea, de fapt, nici n-o aştepta, aşa cum nu aştepţi nimic din ceea ce se petrece cu regularitate, cumva de la sine. Nici măcar nu-şi aminti dacă Maria de obicei suna înainte de a descuia sau intra pur şi simplu. Trebuie să fie cineva cu un cadou mare că de-abia îl duce, glumi pentru sine, în timp ce se îndrepta spre uşă. Ori un imens buchet de trandafiri, dintre cei mai scumpi, normal, de la un admirator secret, mic, chel şi cu bube în cap. Privi pe vizor şi nu văzu decît o tînără doamnă cochetă, al cărei parfum de firmă deja spărsese uşa, dînd năvală în apartamentul ei strîmt, cu o cameră. Se gîndi că ea trebuie să miroasă groaznic a transpiraţie.
"Cine e?", întrebă, cu speranţa că e vorba de o confuzie, mai ales cînd realiză că este încă în pijamale.
"Cine e... Cine e... Eu sînt, cine să fie?", răspunse, vag agasată, doamna cochetă, de parcă-i vorbea soţului care făcea o glumă răsuflată, la o oră nepotrivită.
"Care eu?", insistă, convinsă că e o greşeală.
"Eu, Moş Crăciun."
"Vă rog frumos, pe cine căutaţi?"
"Pe tine, Laura, fir-ai tu să fii, doar nu pe Brad Pitt! Deschide odată!"

Şi mai adaugă ceva ce, de obicei, o tînără doamnă cochetă nu scoate pe gură, dar după care Laura realiză imediat că e Nena. De altfel, singura dintre puţinele sale cunoştinţe - o prietenă din copilărie, de fapt - care stăpînea un impresionant vocabular argotic, mereu împrospătat.
"Laura, scumpo, văd că ai fi în stare să mă laşi să scheaun ca un căţeluş la uşa ta...", mai zise prietena, strîngînd-o superficial în braţe, de frică probabil să nu-şi şifoneze rochia.

Era mai mult de un an de cînd n-o văzuse pe Nena. De fapt, de cînd ea nu-i mai călcase pragul, căci altfel traseele lor erau destul de diferite. De ce nu o recunoscuse? Oh, da, desigur, din pricina toaletei. Oare ce o apucase să adopte o asemenea ţinută? Rochie de vară cu buline de diferite mărimi şi culori, părul prins conci şi pălărioară... Ea, purtătoare înverşunată de blugi şi de bluziţe sexy, pînă deasupra buricului, sau de tricouri mulate. Privind-o mai atent, constată că-i dispăruse şi ineluşul de argint din nara stîngă.

Nena deja se simţea ca acasă. Îşi pusese pălăria pe globul pămîntesc de pe televizor, îşi desfăcuse părul, îşi aprinsese o ţigară şi începuse să se scarpine în cap.
"Cre\' c-am făcut naibii păduchi de la şampoanele astea ce le laudă la televizor", mormăi trăgînd cu sete din ţigară, "cre\' c-o să-mi trag o spălătură cu gaz pe rahatul ăsta al meu de păr, ca la mama acasă". Laura o învălui cu o privire amuzată şi îşi luă adio de la exerciţiile cu un grad înalt de dificultate, cum le numeau cărţile care-i ticseau un raft de bibliotecă. Nu apucă să o întrebe dacă doreşte ceva, că Nena i-o şi luă înainte, în stilul caracteristic:
"Da\' ceva de băut n-ai, gagico? Că-mi cade părul ceva de nu-i adevărat... Uite-aici!" Şi-i băgă între ochi trei fire lungi de păr, gălbui, proaspăt colectate. Gazda întoarse privirea şi se grăbi după lichidul solicitat.
"De la stres, gagico!", strigă după ea în bucătărie.
"Şi de la poluare", adăugă, după un moment de gîndire.

Laura dădu la o parte, cu piciorul, perdeluţa de la rafturile de sub chiuvetă şi, flexîndu-şi genunchii şi lăsîndu-se uşor pe spate, evaluă toate posibilităţile.
"Bere, gin sau coniac?" o întrebă tare, poate prea tare pentru o casă atît de mică.
"După tot ce mi se întîmplă în ultima vreme, fată, tare aş începe cu un coniac mic...", zise, înfăşurînd tacticoasă firele de păr în jurul arătătorului. Ţigara, exilată în colţul gurii, îi trimitea fumul drept în ochiul stîng, făcînd-o să lăcrimeze.

Laura prinse, cu neaşteptată abilitate, sticla de coniac între primul şi al doilea deget de la piciorul drept şi o puse pe măsuţa mobilă, foarte joasă, mult mai joasă decît cele obişnuite, alături de mai multe pahare care se aflau deja acolo. La scurt timp, apăru în cameră, împingînd măsuţa cînd cu vîrful degetelor, cînd cu fluierul piciorului. O aduse pînă în dreptul măsuţei fixe dintre fotolii, aproape atingînd călcîiul musafirei, care stătea picior peste picior, şi se lăsă în fotoliu. Din această poziţie, desfăcu relativ simplu capacul cu clapă al sticlei.
"Fată, da\' eu abia acum văd, tu eşti în pijamale... Cre\' că te-am ridicat din pat, zi drept!"
"Nici vorbă, stai fără grijă, îmi făceam exerciţiile..."
"Lasă vrăjeala, mai bine zi un\'e-i tipu\', vezi să nu-i îngheţe ouţele pîn frigider pe undeva..."
"Aşa mă ştii tu pe mine...?", spuse Laura, pe tonul unei supărări jucate, străduindu-se să toarne în pahar. Apucase sticla cu aceeaşi priză ca în bucătărie, numai că, grea fiind, era dificil de cumpănit. Piciorul îi tremura imperceptibil.
"Tot blestematele alea de eserciţii? De cîn\' te ştiu, numa la eserciţii ţi-e gîndul... O să mori în şpagat, fată, ascultă la mine!"

Reuşi să toarne însă doar cîteva picături.
"Io în locul tău aş mai lua o pauză... Că dac\' te stresează chestia asta, păţeşti ca mine, ţi se răreşte păru\' ca la babe."

Simţi cum îi încolţeşte transpiraţia pe frunte. Strînse şi desfăcu de cîteva ori la rînd degetele de la picioare, să le relaxeze. Atacă stica din nou.
"Şi dacă cheleşti, adio!, nu se mai uită nimeni nici cu fundu\' la tine... Zău! Păru\' contează enorm! Cre\' că o să-l spăl cu urzici, că ştifturile astea de şampoane de la magazin... poţi să te pişi în ele."

Hop, încă un pic, şi lichidul începu să curgă. În valuri inegale, balansînd sticla. Realiză că nu stăpîneşte situaţia şi intră în panică. Degetele se sforţau din răsputeri să nu scape recipientul, albindu-se de efort. Tremurul se accentuă, devenind vizibil.
"Aşa că, gagico, mai dă-le-n spanac de eserciţii, dacă nu vrei să umbli ca Teli Savalas."

Cu un ultim efort, îşi răsuci laba piciorului către exterior. Paharul se umpluse; din pricina mişcărilor ezitante, stropi mari de coniac se răspîndiseră pe măsuţă.
"Mulţumesc, ajunge!", glumi musafira.

Sticla se lovi de marginea măsuţei, apoi pocni sec de parchet. Laura răsuflă uşurată şi îşi şterse fruntea transpirată cu genunchiul.
"Zici tu, Nena, aşa, dar îţi spun pe pielea mea, dacă nu faci cîteva zile un exerciţiu, se cunoaşte, să ştii."
"Offf, de cînd te cunosc, mereu mă toci cu chestia asta... E foarte mişto coniacul! Şi la cîte mi s-au întîmplat în ultimele zile, chiar că îmi prinde bine... Da\' ce-s alea, scumpo!?", şi se repezi entuziastă către desenele de jos, de lîngă canapea. Ridică două foi, le îndepărtă expert, să le poată privi de la distanţă, şi fluieră admirativ. Smulse şi desenul aflat în lucru pe şevaletul încropit, răsturnă din greşeală o vază cu flori uscate aflată la nivelul parchetului şi se instală în fotoliu, cu picioarele sub ea.
"Să nu spui că tu ai făcut chestiile astea!"
"Dar cine să le facă, mă rog?"
"Io cre\' că tipul din frigider le-a făcut, ha!, ha! |la de-i îngheaţă acu\' ouţele..." -, şi îşi aprinse o nouă ţigară, după ce o mirosise cu vădită plăcere, trecînd-o pe sub nările fremătătoare de mai multe ori.

Laura îşi petrecu piciorul drept pe după gît şi-i răspunse, icnind uşor:
"Ba chiar eu le-am făcut, şi nici nu-s mare brînză, sînt doar nişte desene pentru copii..."
"Zău, fato, eşti de-a dreptul inconştientă... Cum spui asta? Eu nici cu mîna nu pot face aşa ceva, darămite cu piciorul... Dacă pun eu acu\' mîna şi-ţi fac un lup, nici nu ştii dacă nu cumva-i o rachetă din Star Trek sau vreun vibrator ceva... Sînt nişte capodopere, fato, ascultă la mine!"
"Eşti drăguţă, Nena, dar nu-s decît nişte desene pentru copii..."
"Las\', nu mă-nvăţa tu pe mine... Îs geniale, fato! Nu ştii că eu, cînd am terminat seralul, am lucrat ca suplinitoare de desen? Aşa că mă pricep, nu te mai fandosi. Eşti prea modestă, zău!", zise prietena din copilărie, turnîndu-şi singură în pahar.
"Am citit în ziar de un concurs pentru ilustrat o carte pentru copiii, la o editură, şi atunci m-am gîndit să fac astea... Zici că-s expresive?"
"Expresive? Vorbeşti prostii! Zici că-s adevărate, fato. Cînd mă uit la lupul ăsta, dacă aş fi copil, mi-ar tremura chiloţii de frică, zău."

Pe Laura o pufni rîsul.

Îşi coborî piciorul drept de după cap şi îl ridică pe stîngul.
"Uite-l ce fioros e, mă molipseşte şi pe mine! Auuuuuuu! Uauuuuuuuu!" -, şi se năpusti asupra Laurei, cam cum îşi imagina că se repede lupul din Scufiţa roşie asupra bunicuţei. Laura se lăsă instinctiv pe spătarul fotoliului şi se apără, chicotind, cu singurul picior disponibil.
"Auuuuuuu! Hauuuuuuu!"
"Nu fi nebună, Nena, încetează, ştii că mă gîdil...."
"Auuuuuuu! Hau-hau-hauuuuuu!"
"Gata, Nena, te rog frumos!", gîlgîi Laura, printre rîsetele involuntare. Exact aşa făceau şi cînd erau copii, la bloc. Cineva spunea o poveste şi Nena intra brusc în pielea unui personaj, sîcîind pe toată lumea. La început era amuzant, însă ea nu ştia niciodată să se oprească; copiii se supărau şi plecau în casă.
"Nu mă las\' pînă nu te pap toată! Auuuuu-hauuuuuu!"
"Nena, piciorul!!! Au!"

Laura se făcu lividă. Stătea nemişcată, cu faţa înlemnită. Doar printre buze îi ieşiră cîteva cuvinte:
"Piciorul. Ajută-mă!"
"Ce ai, fată, doar nu te-am lovit, nu?"
"Cîrcelul..., icni Laura, ajută-mă să dau piciorul de după cap."
"Păi, aşa spune, scumpo!"

O întinse pe canapea şi prinse a-i masa piciorul.
"Acu\' îl fugărim, cît ai zice peşte!"

Laura închise ochii, receptînd doar jumătate din şuvoiul de cuvinte - întrerupt, e drept, de înghiţiturile de coniac - care se abătu asupra ei. Cuvintele atrăgeau după sine imagini din copilărie. Probabil că despre asta era vorba. O vedea pe mama Silviei, o femeie plăpîndă, sărăcăcios îmbrăcată, dîndu-i de grijă ei, Laurei: "Să stai cu ochii pe sălbatica asta... am încredere în tine... cu altcineva n-aş lăsa-o... să nu-i dai voie să se înhaite cu golanii... să-mi spui mie dacă....". Silvia? Da, pe atunci Nena se numea Silvia. Aşa îi spuneau de acasă. Nena şi-a spus ea singură. Cînd era ceva mai mare. I se părea un nume interesant, "excitant, fato!". Mergeau împreună în oraş. La film. Mai rar, la discotecă. Asta după accident. Mult după aceea. "Îmi place să ies cu tine, îi spunea Nena, toţi băieţii se uită la mine." Şi rîdea. Avea părul frumos Nena. Maică-sa i-l spăla cu zeamă de urzici. Nena era şmecheră. Mereu spunea că vrea la baie şi dispărea. Niciodată nu reuşea să fie "cu ochii pe ea". Laura plîngea de ciudă. Fiindcă era aşa proastă să o creadă şi fiindcă şi-o imagina sărutîndu-se cu băieţii. Se întorcea acasă nenorocită. Îi invidia pe ceilalţi oameni că îşi pot ascunde faţa în palme. Asta ar fi vrut şi ea să facă. Nena venea tîrziu şi zgrepţăna la uşa ei. Voia să o conducă Laura acasă, să o vadă mama ei. Altmineri n-o mai lăsa niciodată în oraş. Se milogea de ţi se rupea inima. Se jura că nu făcuse nimic rău, că nici măcar nu se plimbase de mînă "cu nespălatul ăla". Promitea cîte în lună şi-n stele. Pînă la urmă, Laura se îndupleca. Cu greu, după dialoguri prin uşă. După rugăminţi fierbinţi şi promisiuni solemne. Nu dura mult şi o luau de la capăt. Mama Silviei îi dădea din cînd în cînd, drept răsplată, bani de o prăjitură. În zadar o refuza, pînă la urmă se trezea cu banii în buzunar. Ea se simţea prost. Ştia că nu merită banii ăştia. Odată a vrut să-i dea de pomană unui cerşetor. Oare de ce avea mama Silviei atîta încredere în ea? Fiindcă n-avea mîini?
"Tu ai început să sforăi, fato! În timp ce eu fac bătături în palme, fir-ai tu să fii!"

Laura o privi buimacă... Şi aşa buimacă găsi de cuviinţă să-i facă din ochi.
"Ehe, văd că ţi-ai revenit, gagico. Un coniac mic şi eşti ca nouă, ascultă la mine! Îţi pun?"

Laura dădu energic din cap că nu.
"Io o să-mi mai pun un strop, că mi s-a dus toată vlaga frămîntînd aici la aluat."

Soarele pătrunse în cameră drept, proiectînd un spot luminos pe peretele din spatele fotoliilor. Desenele admirate nu cu mult timp în urmă erau unul în bibliotecă, unul sub un fotoliu şi unul printre frunzele ficusului din colţ.
"Ce mai face mama ta, Nena?" întrebă gazda, alungindu-şi obrajii tremurători şi strîngîndu-şi gura pungă în efortul de a înghiţi un căscat involuntar.
"Păi, nu ţi-am spus, fată? S-a strîns cît o stafidă, poţi să calci pe ea prin casă din greşeală."
"Eşti nebună de-a dreptul, tu!"
"Şi-i blîndă de să n-o recunoşti. Dac-o calci, nici au! nu zice. Numa\' se uită cu ochii jilavi la tine...", mai adăugă, oftînd.
"Aş trece într-o zi pe la ea", zise Laura, îndreptîndu-se spre fereastră.
"M-a întrebat acu\' jumate de an de tine... Ce mai face fata aia fără mîini, şi-a găsit serviciu? Şi pe mine mă pisează cu serv..."
"N-ar fi mai bine să treci pe bere, Nena? Zău, nu-i cam dimineaţă pentru coniac?" spuse blîndă, privind pe fereastră, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva de pe stradă.
"Aoleu, cît e ceasul, fată? La unu tre\' să mă-ntîlnesc cu Relu în faţă la Mall..."
"Cine-i Relu? Eu îl ştiam pe unul Angelo...", şi se întoarse cu faţa.
"O, Doamne!, fată, pe ce lume trăieşti!? Am şase luni de cînd m-am despărţit de Tudor, iar Angelo, drăguţul de el, a fost înainte. Şi acum mă sună de ziua mea."
"Cine, tu?"
"Angelo, tu, fată, că grea de cap mai eşti! Îmi trimite SMS-uri că mă iubeşte în fiecare uichend..."
"Hei, ce faci, stinge imediat!", strigă Laura, apropiindu-se.
"Ce ţipi aşa? Ce să sting?", strigă la rîndul ei Nena, cu mîinile în lături în semn de nevinovăţie, privind deconcertată în jur.
"Ţigara, tu! Ai aprins-o de la filtru!"
"Serios? Mda, ai drepatate, fir-ar să fie! Într-o zi o să-mi fumez sulurile de hîrtie igienică şi nici n-o să bag de seamă", zise cu o mină serioasă, strivind cu încrîncenare filtrul de fundul scrumierei.
"Şi Relu ce zice, tu?", reînnodă Laura discuţia.
"Despre ce, fată, că nu mai ştiu unde rămăsesem."
"Despre SMS-uri..."
"Pe ce lume trăieşti, dulceaţă, cum să-i spun asta lui Relu? Încă nu m-am defectat de tot la bambiluşcă..."
"Nena, nu mai pricep nimic, atunci de ce n-ai rămas tu cu Angelo?"
"Of, fată, nici eu nu ştiu. Mi-a sucit capul zăpăcitul ăla de Tudor, cu poantele lui libidinoase. Mi s-a pus pata pe Angelo, drăguţul, că nu mă face să rîd... că-i prea serios pentru o tipă aşa de gaşcă... că... prostii!"

Laura, vorbind, începuse să-şi adune, unul cîte unul, desenele. Nena îşi dădu cu degetele răşchirate prin păr, culese două fire lungi şi începu să le înfăşoare în jurul paharului cu coniac. Firele, încăpăţînate, alunecară. Nena o luă de la capăt, cu o răbdare necontrolată.
"E doişpe, Nena, la cît trebuia să te întîlneşti cu tipul tău?", spuse într-un tîrziu Laura, aproape şoptit, nevrînd parcă să o întrerupă din gesturile ei mecanice.
"Mă gîndeam ce bine e aici, la tine, Laura. Cîtă linişte! Te invidiez, fată! Nici nu ştiu dacă să mă duc să mă întîlnesc cu scîrţarul ăla de Relu. Sînt foarte supărată pe el!"
"Poţi să mai stai, întotdeauna eşti binevenită...", spuse cu aceeaşi voce scăzută.
"Îmi place la tine, ţi-ai făcut cuibuşorul tău... te invidez, fată."

Laura se apropie de Nena, cumva în vîrful picioarelor.
"De fapt, ca să fiu sinceră, am venit la tine fiindcă simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...", continuă musafira, adoptînd tonul discret al prietenei din copilărie. Laura se aşeză pe braţul fotoliului, lîngă umărul ei.
"Zi, fată, zi ce vrei... ştii că te ascult" îi şopti la ureche, aplecîndu-se. Nena o cuprinse în braţe, gata să izbucnească în lacrimi. Laura îşi frecă fruntea de părul ei, cu afecţiune. Nena regretă din plin că vechea sa prietenă nu are mîini să o strîngă. Să o ocrotească şi să o alinte. La acest gînd, lacrimile îi ţîşniră instantaneu.

Într-un tîrziu, după ce se potoli, începu să-i povestească Laurei despre relaţia ei "de tot rahatul" cu Relu. Pe Tudor l-a părăsit destul de repede, imediat ce glumele au început să se repete. Nu i s-a mai părut haios. Întotdeauna personajele poantelor sale erau organele genitale "de ambe sexe". L-a cunoscut pe Relu. I s-a părut şarmant. "Mi-am prins urechile, fato, pe bune!" Cînd se gîndea acum, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap. Folosea parfumuri "adevă" şi era mereu ocupat. Avea o mapă cu hîrtii. Se ocupa cu afacerile. Îşi făcea timp pentru ea. O ducea cu maşina în afara oraşului, o lua cu "lugu-lugu". Aşa au "intrat pe felie". S-a mutat la el. A început să-i facă "greţoşenia aia" de biftec tartar. Da, o scotea în continuare în oraş; dar nu voia să meargă să o vadă pe mama ei "de nici o culoare". Îi cumpăra mai tot ce voia, dar nu-i dădea bani pe mînă. Îi arăta ce, iar el plătea. Pentru asta, cel mai adesea se întîlneau la Mall. "Un scîrţar, fato! Ce, crede că o să fug cu banii lui!?" Meteahna asta a lui o scotea din sărite.

Laura, desfăcîndu-se din braţele ei înmuiate, o întrebă dacă nu i se făcuse sete, căci ea ar bea un pahar cu apă. Nena spuse că da, i se uscase gura, şi îşi desfăcu o bere.

A început să-i spună cum să se îmbrace. Să pretindă. Să-i dicteze. Să nu umble "ca o cadaoală". Voia rochii vaporoase, ca-n filme. Sandale elegante. Pălăriuţe. Buric acoperit. Să mai lase naibii guma de mestecat.

Laura trase sertarul de sub bibliotecă şi scotoci după un pieptene. Îl dibui şi se îndreptă către fotoliu. Cu piciorul în care avea pieptenele sprijinindu-se pe călcîi.

Îi vorbea totuşi frumos. Doar din cînd în cînd mai sărea calul. Dacă s-ar fi lăsat, i-ar fi împletit codiţe de şcolăriţă cînd ieşea din casă. Ar fi vrut ca ea să roşească atunci cînd i se adresează cineva. Să-l lase numai pe el să vorbească. Să-i spună că-i "futere de dăştept". Să tremure toată cînd punea mîna pe ea. "Să mi se umezească chiloţeii brusc şi instantaneu, fato, înţelegi?" Să zică "da". Să fie "fioroasă" în pat. Mai dihai decît o "penală". Să geamă de plăcere chiar dacă nu-i place. Să-şi umple gura cu sexul lui la duş, că asta-i slăbiciunea "boierului". Chiar dacă ea detestă postura, că-i bate apa în ochi. Să-i înghită sămînţa şi nu, ferească Dumnezeu, s-o scuipe. Să-i spună că-i delicioasă. Să-i spună că-i prima dată cînd face chestia asta. Că "a dat pe spate" de plăcere.

Laura se aşeză pe parchet în faţa fotoliului şi îi făcu semn să aplece capul. Începu să o pieptene, cu mişcări prudente.

Ea a vrut să lucreze. Să aibă proprii bani. Să-şi cumpere "ce vrea muşchii ei". S-o ajute pe maică-sa. Să se laude că are serviciu. Poate chiar să strîngă ceva. De aici a început scandalul. A căutat în ziare, pe furiş. Săptămîni la rînd. El a găsit un ziar subliniat şi s-a enervat. Voia să se ducă la un concurs pentru secretară. Să facă o cafea, ştia. Relu a spus că-l cunoşte pe tip. Face afaceri cu mobilă, cu străinii. Caută "futeuze" pentru semnat contracte, nu secretare. Ea l-a acuzat că minte. El "i-a halit o labă" că şi acum o simte. S-a supărat foc pe el. Trei zile nu i-a vorbit. Acum s-a mai îmbunat. Va merge la Mall şi-i va cere un parfum scump "de dai în bîlbîială". Poate va reuşi să-l vîndă după aceea, să facă un ban. Să-i cumpere ceva bătrînei. Poate să pună ceva deoparte.
"Mi-e frică, fato, că o să mor scofîlcită şi săracă de n-o să am bani să mă piş în centru..."
"Tu, săracă!? Mă faci să rîd...."
"Cît e ceasul, scumpo, că nu vreau să scap ocazia să-l iert?"
"E unu fără douăzeci!", zise Laura, uitîndu-se la ceasul din hol.
"Am fugit, dulceaţă!", mormăi cu clama în gură şi cu mîinile strîngînd părul în coc.
"Mi-ai văzut cumva pălăriuţa?", adăugă după un moment, dezorientată.
"E pe glob!"
"Şi aş vrea să te mai rog o chestie...", spuse ezitînd.
"Roagă-mă", o încurajă Laura.
"Dacă scîrţarul ăsta de Relu îmi dă papucii şi-s lefteră, m-ai duce pînă la Iaşi? Eu, ca însoţitoare, aş merge şi eu gratis... Angelo s-a mutat la Iaşi..."
"Oricînd Nena, fii fără grijă..."
"M-ai salvat, fată!", şi o zbughi, ca şi cum doar atît aşteptase să audă.

Laura se întoarse în casă. Pe fereastră, o văzu cum urcă, precipitată, într-un taxi.