Zile exemplare

Orice scriitor care plasează un roman sau o parte a acestuia într-un timp şi un loc identificabile se confruntă cu întrebarea privitoare la veracitate. Cel mai simplu răspuns este totodată şi cel mai sever: evenimentele istorice trebuie redate cu precizie absolută. Bătăliile trebuie purtate acolo unde şi cînd au fost purtate de fapt; pe cer nu pot apărea zeppeline nici măcar cu o secundă înainte de inventarea lor; un mare artist nu-şi poate face apariţia la un bal mascat din New Orleans cînd se ştie că în seara aceea el zăcea în Baton Rouge, în convalescenţă după gută.

Înşiruirea strictă a evenimentelor istorice, pe de altă parte, tinde să meargă împotriva nevoilor povestitorului. Biografilor şi istoricilor li se cere să dea seama de toate trenurile pierdute, de angajamentele anulate, de lungile perioade de istovire; scriitorul de ficţiune însă nu e constrîns în acelaşi mod. Romancierii trebuie de obicei să decidă în ce măsură sclavia faţă de precizie le va face povestea mai vie sau mai puţin vie. Există o gamă largă de poziţii în această privinţă. Cunosc romancieri care nu ar modifica nici în ruptul capului faptele înregistrate şi cunosc - şi îl admir foarte mult - un scriitor care inventează totul, de la obiceiuri din timpul lui Hristos pînă la botanică sau la funcţionarea corpului uman. Cînd e întrebat, răspunde pur şi simplu: "E ficţiune".

Zile exemplare se situează undeva între aceşti doi poli. E fidel istoriei într-o anumită măsură. Pe cît m-am priceput, am respectat detaliile istorice ale scenelor care se petrec în trecut. Dar ar fi o greşeală din partea cititorului să ia aceste lucruri literal, drept fapte. Mi-am luat anumite libertăţi, mai ales în privinţa cronologiei, şi am juxtapus evenimente, oameni, clădiri şi monumente între care s-ar putea de fapt să se întindă chiar şi douăzeci de ani sau mai mult. Oricine e interesat de adevărul absolut despre New York în ultima jumătate a secolului al XIX-lea ar face bine să consulte volumul Gotham de Edwin G. Burrows şi Mike Wallace, care a fost sursa principală din care mi-am ţesut variaţiunile.

(Michael Cunningham)

Walt a spus că morţii se preschimbă în iarbă, însă unde l-au îngropat pe Simon, în cimitirul irlandezilor de pe celălalt mal al rîului, erau doar praf, pietriş şi nume gravate pe pietre funerare.

Catherine credea că Simon se dusese-n rai. Avea un medalion cu fotografia lui şi cu o şuviţă din părul lui înăuntru.
- Acolo-i de el, spuse ea. Era prea bun pentru lumea asta.

Aruncă o privire şovăielnică pe fereastra salonului în stradă, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă trecînd o trăsură minunată, în care s-ar fi aflat Simon, împăcat, nepăsător în frumuseţea lui dalbă, făcîndu-le cu mîna şi zîmbind larg, bucuros să plece către tărîmul căruia îi aparţinuse dintotdeauna.
- Cum crezi tu, răspunse Lucas.

Catherine pipăi medalionul cu degetele ei fine, iscusite. Era atît de pricepută cu acul, încît cusăturile pe care le făcea abia se vedeau.
- Şi totuşi parcă-i şi aici cu noi. Nu simţi?

Frămîntă lanţul medalionului ca pe un şirag de mătănii.
- Parcă, spuse Lucas.

Catherine credea că Simon era în medalion, şi în rai, şi acolo, cu ei. Lucas nădăjduia că ea nu se aştepta să fie fericit că aveau de-a face cu atîţia Simoni. Oaspeţii plecaseră, iar părinţii săi se duseseră la culcare. În salon se aflau doar ei doi şi rămăşiţele cinei. Farfurii golite, şoriciul unei şunci. Şunca fusese păstrată pentru nunta lui Simon cu Catherine. Era un noroc aşadar că o avuseseră la priveghi.

Lucas spuse:
- I-am auzit pe unii vorbitori stînd de vorbă despre început şi sfîrşit. Dar eu nu vă vorbesc despre început sau despre sfîrşit.

Nu avusese de gînd să vorbească precum în carte. Niciodată n-avea, însă nu se putea abţine cînd era tulburat.

Ea spuse:
- Of, Lucas.

El îşi simţi inima zvîcnind, bătînd în coşul pieptului.
- Îmi fac griji pentru tine. Eşti atît de mic.
- Am aproape treisprezece ani, spuse el.
- E un loc groaznic. Şi munca-i aşa de grea.
- Am avut noroc. Au fost de treabă că mi-au dat slujba lui Simon.
- Şi nu te mai duci la şcoală.
- N-am nevoie de şcoală. Am cartea lui Walt.
- O ştii pe de rost, aşa-i?
- O, nu. Sînt atîtea în ea, că o să-mi ia ani întregi.
- Trebuie să ai grijă la fabrică, spuse ea. Trebuie...

Tăcu, însă expresia feţei nu i se schimbă. Profilul ei avea frumuseţea gravă a unui cap de femeie de pe o monedă. Continuă să privească jos în stradă, aşteptînd să treacă alaiul ceresc cu Simon în frunte, mîndria familiei, noul crai al morţilor.

Lucas spuse:
- Şi tu trebuie să ai grijă.
- N-am de ce, scumpule. Pentru mine mai există doar ziua de mîine, şi apoi o altă zi de mîine.

Îşi trecu lanţul pe după gît. Medalionul dispăru sub rochie. Lucas voia să-i spună... ce să-i spună? Voia să-i spună că era inspirat şi vigilent şi necumpătat de singur, că trupul îi cuprinde inima nestatornică şi încă ceva, ceva pe care-l simte, dar nu-l poate descrie: poros şi ţepos, alcătuit din mişcătoare frînturi de gînduri, din năzuinţă şi amintiri, presărat cu o pulbere strălucitoare, cu licăre albe şi verzi şi de aur pal, precum stelele; ceva care iubeşte stelele, făcut fiind din aceeaşi plămadă. Voia să-i spună că nu e posibil, că e de neîndurat să fie mereu luat drept un băieţel diform, cu capul cît baniţa, care se uită cruciş şi vorbeşte în dodii.

Spuse:
- Mă sărbătoresc şi mă cînt şi-n ceea ce spun despre mine vă puteţi încrede.1

Nu era ce nădăjduise să-i spună.

Ea zîmbi. Cel puţin nu se supărase. Îi spuse:
- Ar trebui să plec. Mă însoţeşti pînă acasă?
- Da, răspunse el. Da.


Afară, în stradă, Catherine îşi strecură mîna pe după braţul lui. Lucas încercă să stea drept, să păşească bărbăteşte, deşi cel mai mult ar fi vrut să se oprească din mers, să se ridice ca fumul şi să plutească deasupra străzii ticsite cu trecătorii de seară, muncitori care se întorceau acasă, băieţi cu ziare strigînd ştirile ediţiilor. Bătrînul domn Cain, nebunul, se foia în colţişorul său, îmbrăcat în paltonul său pămîntiu, scărpinîndu-se distrat în barbă şi strigînd:
- O, pacoste trecută şi uitată, ce rău făcut-ai inimilor frînte?

Strada era învăluită în mirosul ei de bălegar şi kerosen, într-un fum acru - mereu ardea ceva undeva. Dacă Lucas s-ar putea înălţa deasupra propriului trup, ar deveni ceea ce vedea şi auzea şi adulmeca. S-ar strînge în jurul ei precum aerul, ar atinge-o peste tot. Ar fi supt înlăuntrul ei odată cu respiraţia.

Spuse:
- Un mugur firav dovedeşte că moarte de-a pururi nu este.
- Cum zici tu, dragule, spuse Catherine.

Un vînzător de ziare strigă:
- Femeie ucisă cu brutalitate, citiţi întreaga poveste!

Lucas credea că ar fi putut vinde ziare, însă cîştigul era prea mic, şi în plus nu prea era sigur că ar fi strigat corect titlurile. La urma urmei, şi-ar putea pierde stăpînirea şi ar colinda străzile strigînd "Eu cu fiecare atom al meu vă aparţin". La fabrică se va descurca mai bine. Dacă îl lua valul, putea foarte bine să strige către maşinăria lui Simon. Ea nu ştia nimic, ei nu-i păsa, cum nici lui Simon nu-i păsase.

Catherine nu vorbi în timp ce mergeau. Lucas se sili să rămînă şi el tăcut. Clădirea în care locuia ea se afla pe Fifth Street, la trei străzi depărtare spre nord. O conduse pînă la intrare, urcară scara de piatră şi se opriră o clipă în faţa uşii şubrezite.

Catherine spuse:
- Am ajuns.

O căruţă trecu pe lîngă ei, cu un peisaj auriu pictat pe una dintre laturi: două vaci la păscut pe o pajişte cu arbori piperniciţi şi o a treia privind în sus către firma unei lăptării care plutea în cerul de aur. Oare voia să înfăţişeze raiul? Oare Simon ar fi vrut să se afle acolo? Dacă Simon se dusese-n rai, iar acesta se dovedise a fi o păşune plină de vaci pioase, care Simon ar fi cel ajuns acolo? Cel întreg la trup sau cel zdrobit?

Tăcerea se cuibărise între ei, o altfel de tăcere decît liniştea în care umblaseră mai înainte. Era momentul, gîndi Lucas, să spună ceva, şi nu precum în carte. Spuse:
- Eşti bine?

Ea rîse, un murmur jos pe care el îl simţi în perii zbîrliţi de pe antebraţe.
- Eu ar trebui să te întreb asta. Eşti bine?
- Da, da, n-ai grijă.

Ea îşi lăsă privirea să alunece pe deasupra creştetului său şi rămase neclintită, cu un mic foşnet al rochiei negre. Pentru o clipă rochia cu guler înalt, cu şoaptele mătăsii ei ascunse, păru vie. Era ca şi cum, după ce avusese de gînd să se înalţe din rochie, Catherine hotărîse totuşi să rămînă, să se dea pe sine înapoi veşmintelor ei.

Spuse:
- Dacă s-ar fi întîmplat peste o săptămînă, aş fi fost văduvă, nu-i aşa? Acuma nu sînt nimic.
- Nu, nu. Eşti minunată, eşti frumoasă.

Ea rîse din nou. Lucas privi în jos şi văzu frînturi strălucitoare în podea. Mică? Băiatul pătrunse o clipă în piatră. Era rece şi scînteietoare, neschimbătoare, bucuroasă de paşii celor care călcau pe acolo.
- Sînt o femeie bătrînă, spuse ea.

Lucas ezită. Catherine trecuse bine de douăzeci şi cinci de ani. Se bîrfise despre asta la aflarea veştii măritişului, întrucît Simon abia dacă avea douăzeci. Dar nu era bătrînă precum zicea, nu era acră şi secătuită, strălucirea ei nu pălise.

Spuse:
- Nu eşti vinovată în ochii mei, nici dispreţuită, nici dată la rebut.

Îl atinse cu degetele pe obraz.
- Scumpule.

El spuse:
- Am să te mai văd?
- Sigur că da, doar nu plec nicăieri.
- Dar nu va fi la fel.
- Da, mă tem că nu va mai fi.
- De nu...

Ea aşteptă să audă ce avea de spus. Aşteptă şi el. De nu l-ar fi înghiţit maşinăria pe Simon. De-ar fi el, Lucas, doar un pic mai mare şi mai sănătos, cu o inimă mai zdravănă. De-ar putea să se căsătorească el cu Catherine. De-ar putea să-şi lase trupul şi să devină rochia pe care o purta ea.

Tăcerea se prelungi, şi ea îl sărută. Îşi atinse buzele de ale lui.

Cînd se retrase, el zise:
- Văzduhul nu-i parfum - nu are gustul esenţelor tari, nu miroase, el este potrivit gurii mele, acum şi pururi mi-e drag.

Ea spuse:
- Acum trebuie să te duci acasă, la culcare.

Era timpul s-o părăsească. Nu mai era nimic de spus ori de făcut. Şi totuşi, rămase. Avea impresia, care-i revenea uneori în vise, că se află pe o scenă, în faţa unui public care aşteaptă ca el să cînte sau să recite.

Ea se întoarse, scoase cheia din poşeta de pînză şi o vîrî în broască.
- Noapte bună, spuse.
- Noapte bună.

Coborî treptele. De pe trotuar rosti către silueta ei care intra:
- Eu sînt al celor vîrstnici şi al celor nevîrstnici, al celor cu duh şi al săracilor cu duhul.1
- Noapte bună, spuse ea din nou.

Şi dispăru îndărătul uşii.

Nu se duse acasă, deşi ar fi trebuit. Merse în schimb pe Broadway, unde umblă cei vii.

Broadway era acelaşi, mereu egal cu sine, un rîu de lumină şi viaţă curgînd printre umbrele şi focurile cuibărite ale oraşului. Ca de fiecare dată cînd se plimba pe aici, Lucas simţea o ameţeală exaltată, secretă, de parcă ar fi fost un spion trimis într-o ţară străină, într-un tărîm al bogăţiilor. Umbla cu o nonşalanţă studiată, sperînd să le pară pe atît de invizibil celorlalţi, pe cît erau aceştia de vizibili.

În jurul lui, pe trotuar, ultimii cumpărători făceau loc celor dintîi petrecăreţi. Doamne în rochii cenuşii precum pieptul de porumbel, rochii de culoarea ploii, foşneau pe lîngă el cu pachete în braţe, vorbind molcom pe sub borurile pălăriilor cu pene. Treceau bărbaţi cu pas hotărît, îmbrăcaţi în paltoane, împrăştiind în jur parfumul mohorît al trabucurilor, dezvelindu-şi dinţii albi, lipăind pe dalele de piatră de parcă pantofii lor ar fi avut tălpi moi de lemn dulce. Trăsurile alunecau pe lîngă el, ducîndu-şi acasă stăpînele, iar băieţii cu ziare strigau în gura mare: "Femeie ucisă în Five Points, citiţi întreaga poveste!". Draperii roşii fluturau la ferestrele hotelurilor, sub cerul de un roşu tot mai închis pe măsură ce se lăsa întunericul. Undeva cineva cînta Lilith la o orgă cu abur, însă muzica părea să izvorască din strada însăşi, de parcă, păşind atît de hotărîţi, atît de mulţumiţi, oamenii făceau pavajul să cînte.

Raiul în care se afla Simon, dacă acolo ajunsese, ar putea arăta aşa. Nu-i era greu să-şi închipuie sufletele morţilor umblînd veşnic pe dale de piatră cubică din care se înălţa muzică, să-şi închipuie draperiile care ascundeau lumina. Dar oare Simon s-ar fi simţit acolo ca în rai? Fratele său era (fusese) nestăpînit şi gălăgios, îi plăcuse să cînte şi să mănînce. Ce altceva îl făcuse fericit? Nu-i păsase de rochii, nici de draperii. Nu-i păsase de Walt sau de carte. Ce şi-ar fi dorit oare din ceea ce îi putea oferi acest rai?

Broadway ar putea fi raiul lui Lucas, Broadway şi Catherine şi cartea. În raiul său, el ar fi tot ce vedea şi auzea. Ar fi şi el însuşi, şi Catherine; ar fi şi orga, şi felinarele; el ar fi pantofii care loveau caldarîmul şi ar fi caldarîmul de sub pantofi. Ar călări cu Catherine pe calul de jucărie din vitrina magazinului Niedermeyer, care ar fi mare cît unul adevărat, însă desăvîrşit precum o jucărie, alunecînd senin pe roţile lui de un roşu aprins.

Spuse:
- Sînt vast, cuprind mulţimi în mine.

Un bărbat în palton, care tocmai trecea pe acolo, îl privi nedumerit, aşa cum îl priveau de obicei oamenii. Bărbatul ar fi unul dintre îngerii din raiul său, la fel de rotofei şi de prosper în ceruri precum era şi pe pămînt, însă pe lumea cealaltă nu l-ar considera pe Lucas ciudat. În ceruri Lucas ar fi frumos. Ar vorbi o limbă înţeleasă de toţi.

Odăile în care se întoarse erau tăcute şi întunecoase. Aici erau soba şi scaunele şi covorul al cărui model se zărea ca o nălucă în întuneric. Aici era cutia muzicală care îi ruinase familia. Stătea la fel de veselă pe masă, o lădiţă cu un trandafir sculptat pe capac. Ştia încă să cînte Suflă-n lumînare şi O, nu-i şopti numele la fel de bine ca în ziua în care mama o cumpărase.

Aici erau şi feţele care priveau de pe pereţi, privite la rîndul lor cu veneraţie şi şterse regulat de praf: în mijloc Matthew la şase ani, cu ochii negri şi o mină gravă, făcînd repetiţii pentru gripa care avea să-l transforme într-o fotografie peste doar un an. Aici era şi unchiul Ian, căruia i se păruse amuzant că într-o bună zi avea să fie doar o faţă pe perete; aici era chipul rotund şi mulţumit al bunicii Aileen, care crezuse că viaţa era doar o neplăcere trecătoare, în vreme ce moartea era adevăratul şi unicul ei sălaş. Mama spunea că se aflau cu toţii în rai, însă raiul era pentru ea o Irlandă în care nimeni nu murea de foame.

Se opri la uşa dormitorului părinţilor. Le simţea respiraţia dincolo, se întrebă ce visau oare. Rămase o clipă singur în întunecimea adormitoare înainte să intre în camera sa şi a lui Simon.

Aici era patul lor, şi deasupra, icoana ovală din care privea sfînta Brigid, scăldată în suferinţă şi extaz, încununată cu un cerc de foc despre care, cînd era mai mic, Lucas crezuse că înfăţişa durerea ei de cap. Aici erau cîrligele de care îşi atîrnau hainele el şi Simon. Sfînta Brigid privea îndurerată hainele părăsite cum ar fi privit trupurile neînsufleţite ale credincioşilor. Părea să se întrebe de sub cununa ei de lumină: Unde erau maşinăriile de dorinţe şi nevoi care purtaseră odată cămăşi şi pantaloni? S-au dus în rai. Semăna raiul cu Broadway sau cu Irlanda? S-au dus sub pămînt în cutii de lemn. S-au dus în fotografii şi medalioane, în odăi care nu vor să se lepede de amintirea celor care au mîncat şi s-au certat şi au visat în ele.

Lucas se dezbrăcă şi se culcă pe partea pe care dormea Simon. Perna lui Simon mirosea încă a Simon. Lucas inspiră. Aici erau umorile lui Simon: ulei şi sudoare. Aici erau damful său de unsoare şi celălalt miros, pe care Lucas şi-l putea închipui doar ca Simon, un miros care semăna cu al pîinii, dar nu era acela, erau pur şi simplu mirosul corpului lui Simon în timp ce se mişca şi respira.

Şi acolo, prin fereastră, se vedeau perdelele luminate ale lui Emily Hoefstaedler, care locuia de cealaltă parte a puţului de ventilaţie. Emily lucra împreună cu Catherine la Mannahatta, unde coseau mîneci cămăşilor de corp. Emily mînca în secret jeleu turcesc dintr-o cutie de tablă argintie pe care o ţinea ascunsă în camera ei. Chiar acum mînca, gîndi Lucas, acolo, în spatele perdelelor. Cum ar arăta raiul pentru Emily, căreia îi plăceau dulciurile şi care fusese lihnită după Simon? Ar exista oare acolo un Simon pe care ea să-l mănînce?

Aprinse lampa, scoase cartea de la locul ei de sub saltea. Începu să citească.

Un copil m-a întrebat Ce e iarba? aducîndu-mi un smoc în mînuţe.
Cum să-i spun, să-i răspund? Decît el nici eu nu ştiu mai mult.
E poate însăşi stema firii mele ţesută din verdele fir al speranţei.
Poate că e năframa lui Dumnezeu,
Darul lui înmiresmat, amintire lăsată-ntr-adins pe pămînt,
Cu numele lui, de stăpîn, într-un colţ, să se poată zări şi să ne iscodim A cui o fi?

Citi pasajul iar şi iar. Apoi închise cartea şi ridică în dreptul ochilor imaginea lui Walt, faţa mică şi bărboasă care privea de pe copertă. Deşi nu era bine să gîndească astfel, nu putea să nu creadă că Dumnezeu semăna cu Walt, avea ochii lui ageri, binevoitori, şi barba lui răsfirată care parcă era vată de zahăr. Pe Walt îl văzuse de două ori pe stradă, şi o dată i se păruse că o vede pe Brigid, intrînd într-un gang, înveşmîntată într-o mantie, melancolică, purtînd o pălărie pentru a-şi ascunde aura. Îi plăcea să ştie că erau pe lume, însă îi prefera aşa cum îi avea aici, pe hîrtie şi pe perete.

Lucas vîrî cartea la loc sub saltea. Stinse lampa. De cealaltă parte a puţului de ventilaţie se zărea lumina dindărătul perdelelor lui Emily. Îşi îngropă faţa în perna lui Simon. Simon era încă aici cu ei. Perna lui îi păstra mirosul.

Lucas şopti în pernă:
- Chiar ar trebui să pleci. Cred că e timpul.

Dimineaţă făcu un ceai pentru el şi pentru tatăl său şi scoase un coltuc de pîine. Tatăl şedea la masă cu maşinăria lui de respirat, un tub şi un burduf atîrnat de un suport metalic cu trei picioare pătrate, delicate. Mama nu se trezise încă.

Cînd Lucas îşi termină bucata de pîine şi ceaiul, spuse:
- La revedere, tată.

Tatăl îl privi speriat. Anii de muncă la tăbăcărie îl transformaseră într-o piele tăbăcită. Pielea lui lustruită, fină, se potrivea de minune pe ţeasta cu fălci proeminente. Ochii săi întunecaţi erau adînciţi, ca nişte giuvaiere în montura lor. Simon moştenise frumuseţea tatălui, trăsăturile lui ferme şi trufaşe. Cît despre Lucas, nimeni nu ştia de ce arăta aşa cum arăta.
- L' rev'dere, spuse tatăl său.

Îşi ridică tubul în dreptul buzelor şi trase o gură de aer. Foalele mici se ridicară, coborîră. Acum că era doar o piele tăbăcită, iar ochii îi erau două giuvaiere, maşinăria respira pentru el.
- Ai să ai grijă de mama? întrebă Lucas.
- Îhî, răspunse tatăl.

Lucas îşi aşeză mîna micuţă pe mîna maronie a tatălui. Faptul că-şi iubea tatăl îl făcea să se iubească pe sine. Era tot ce putea face.
- Mă duc la fabrică, spuse.
- Îhî, răspunse tatăl, şi inspiră din nou prin tub.

Maşinăria era un dar primit din partea tăbăcăriei. Maşinăria şi nişte bani pe deasupra. Pentru Simon nu primiseră bani, întrucît accidentul fusese din vina lui.

Lucas îşi sărută tatăl pe frunte. Şi mintea bătrînului era acum tot o piele tăbăcită, însă îi rămăsese bunătatea. Dispăruseră doar complicaţiile. Era încă în stare să facă cele de trebuinţă. Era încă în stare s-o iubească pe mama şi să aibă grijă de ea. Aşa nădăjduia Lucas.

Spuse:
- Ne vedem deseară.
- Îhî, răspunse tatăl.