Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Îngerii nimănui - Viaţa mea împreună cu copiii bolnavi de SIDA


Rodica Mătuşa

21.03.2007
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rodica Mătuşa
Îngerii nimănui
(Viaţa mea împreună cu copiii bolnavi de SIDA)
Editura Compania, 2007


*****

Invitaţie

Editura Compania are plăcerea de a vă da o
VESTE DESPRE O POVESTE

Vestea este neobişnuită. Povestea este extraordinară.

Într-o lume mercantilă, veţi primi în dar o carte. Cartea povesteşte o cursă - alergată cu devotament, curaj, competenţă şi încăpăţînare - printre fatalităţi şi neputinţe. O cursă contra cronometru. O cursă împotriva morţii.

O cursă cîştigată, deşi mulţi sînt cei care au pierit. Învingătorii sînt abia ieşiţi din copilărie, ducînd cu ei stigmatul «HIV+». Dar refuzînd să fie bolnavi. Refuzînd să fie «altfel». Sînt vii, veseli şi plini de planuri.

Istoria lor şi a celorlalţi ajunge la dumneavoastră graţie doctoriţei Rodica Mătuşa, care a fost cu ei de la început. Şi datorită Editurii Compania, care a editat cartea şi le-o va expedia în dar tuturor celor care o comandă (în limita stocului disponibil). Şi jurnalistului Tudor Călin Zarojanu, care a adus manuscrisul la editură, după ce i-a vizitat pe copii.

Veţi afla lucruri noi, tulburătoare, şocante. Îngerii nimănui este mai mult decît o carte. Cu ajutorul dumneavoastră, povestea se poate răspîndi în lume, devenind primul «virus pozitiv».

Aşa cum slujeşte valori culturale sigure prin cărţile pe care vi le propune pe standurile librăriilor, editura slujeşte de această dată difuzarea gratuită a unei la fel de certe valori morale.

Scrieţi un e-mail la [email protected] şi cereţi Editurii Compania să vă trimită gratuit această carte.

*****

Introducere
Ceea ce ţineţi în mînă este un dar. Dacă veţi citi o pagină, le veţi citi pe toate. Şi, pentru că dar din dar se face rai, nu ezitaţi să oferiţi cartea spre lectură prietenilor dumneavoastră. Am putea crea astfel, împreună, primul virus pozitiv!

Doctoriţa Rodica Mătuşa este binecunoscută în lumea ei - mica şi tulburătoarea lume a oamenilor care se luptă cu HIV / SIDA. Dar pînă acum lumea cea mare ştie prea puţin despre acest om, după cum ştie nepermis de puţin despre cei greu încercaţi de soartă, dar refuzînd să i se supună, copii şi tineri care trăiesc cu ucigătorul virus în sînge, dar nu sînt bolnavi. Pentru că sînt foarte puternici. Şi pentru că există oameni ca doctoriţa Mătuşa.


În excursie cu ceilalţi - iunie 2000.
Mi-a fost dat să aflu lucruri înspăimîntătoare despre apariţia şi răspîndirea SIDA în România: că, înainte de 1989, unor marinari plecaţi pe alte meleaguri li se întîmpla să facă sex neprotejat cu prostituate; că, la întoarcere, ar fi fost siliţi să doneze sînge ca să li se aprobe următoarea plecare; că, urmînd o cretină idee a medicinii sovietice, micuţilor subnutriţi din orfelinatele româneşti li se făceau microtransfuzii, pentru ca sîngele altora să-i mai «învioreze». Acest lanţ ucigaş ar explica de ce virusul HIV a «explodat» în judeţul Constanţa.

La Constanţa am intrat într-un univers paralel. Lumea incredibilă a unor adolescenţi care au învăţat nu doar să se lupte cu virusul, ci chiar să-l ignore. Lumea unor eforturi uriaşe şi disperate, făcute, de un deceniu şi jumătate, de o mînă de oameni. În centrul acestei lumi am întîlnit un om cum altul nu-i, o mătuşă blîndă, dar răzbătătoare, a tuturor copiilor năpăstuiţi de soartă, o doctoriţă pe care, predestinat, o cheamă chiar Mătuşa. De 18 ani se află faţă-n faţă cu virusul. A văzut şi a trăit mai mult decît se poate suporta. În 1990 se chinuia să aline suferinţele unor schelete vii. Azi, trăieşte alături de un grup simpatic de tineri despre care nimeni n-ar şti să spună cum arătau atunci. Şi pe care i-a dus pînă în Japonia!

Paginile care urmează sînt povestea ei şi a lor, a copiilor. Merită să mai spun doar: citiţi şi daţi mai departe!

Tudor Călin Zarojanu
 



Fragment

Japonezii
În mare parte, lucrurile bune care s-au petrecut, la doi-trei ani de la Revoluţie, cu copiii infectaţi şi abandonaţi li se datorează japonezilor. Aş avea tare multe de povestit despre Japonia şi japonezi - o cu totul altă lume, guvernată de cu totul altfel de judecăţi. Totuşi, aici voi scrie numai despre cele legate de copii, avînd în vedere că în toate cele douăsprezece vizite ale mele în această ţară am avut lîngă mine cîte un copil infectat.

Povestea începe cu doctorul Tani. Acest medic - cam de vîrsta mea, deşi arată mult mai tînăr - a auzit de copiii cu SIDA din România şi a vrut să se convingă cu ochii lui că realitatea este cea văzută şi descrisă la televizor.


Domnul şi doamna dr M. Tani - mai 1991.
Doctorul Tani are o clinică particulară de medicină tradiţională în zona cea mai selectă din Tokio, chiar lîngă Palatul Imperial. Clinica este foarte frecventată, căci în Japonia toată lumea, bogată sau mai puţin bogată, apelează mai întîi la medicina tradiţională. Sînt de asemenea, mulţi pacienţi din extrema cealaltă, bolnavi fără speranţă care au trecut deja prin clinicile moderne. De altfel, clinica este dotată şi cu aparatură medicală modernă, dincolo de laboratorul şi farmacia pentru medicina tradiţională. Totul te face să te simţi bine: muzica discretă şi liniştitoare, uneori compusă chiar de doctorul Tani; desenele şi picturile valoroase (Chagall, de exemplu), dar mai ales frumoase; politeţea personalului, împinsă la extrem (probabil, normală într-o clinică particulară); şi florile - multe flori, aranjate în buchete sau doar cîte una într-o vază, toate proaspete, cu miros fin, parcă atunci culese ca să-ţi aducă în cameră lumină, culoare şi senzaţia de curat, de frumos.

Convingerea că orice boală poate fi stăpînită dacă se ţine cont de conceptul celor două forţe opuse, Yin şi Yang, care controlează întreaga natură nu poate fi înlăturată din credinţa unui japonez sau chinez, şi nici conceptul de «seninătate zen»: atîta timp cît corpul uman este o parte a naturii universale - fiind el însuşi un microcosmos -, el va fi supus aceloraşi legi ce guvernează Universul. Principiul masculin este forţa Yang, cel feminin e Yin, dar fiecare sex conţine ambele elemente. Baza medicinii orientale constă în a considera toate simptomele bolilor drept fenomene naturale.

Cei educaţi în sistemul medicinii moderne occidentale pot găsi complet neconvingător modelul oriental. Problema nu este însă care dintre modele este corect, ci care sînt punţile de legătură dintre ele. Încercarea de a găsi punctele în care cele două sisteme se pun de acord şi efectuarea unor cercetări în aceste domenii pot duce la rezultate surprinzătoare.

Cum tratase deja mulţi bolnavi cu cancer, doctorul Tani era convins că poate ajuta şi copiii cu SIDA, avînd în vedere situaţia de imunodeficienţă în care se găsesc. A ajuns în Bucureşti şi a vizitat două spitale. A avut ghinionul să i se fure sau să-i dispară ceva. În Japonia nu se fură, nu se dă bacşiş şi toţi clienţii primesc întotdeauna restul, chiar dacă e vorba de un firfiric. Supărat, era hotărît să se întoarcă acasă. Mă aflam la Bucureşti şi un coleg m-a prezentat doctorului Tani, care era pe picior de plecare şi care s-a şi întors în Japonia în acea zi. I-a rămas însă în minte numele meu şi faptul că la Constanţa aveam sute de copii cu SIDA. A trecut peste resentimente şi m-am trezit cu el, împreună cu soţia, în spitalul nostru.


Dr. Tani şi românca în kimono.
Nu cred să fi fost vreun străin, indiferent de profesie, neimpresionat la vederea copiilor. În primii ani, străinii erau tulburaţi constatînd cît de mulţi copii erau acolo şi cît de adîncă era criza din care încercam să ieşim. Acum sînt impresionaţi să vadă nişte adolescenţi infectaţi care arată normal.

Atunci, la prima vizită, doctorul Tani s-a hotărît să-i ajute pe copii, mai ales pe cei abandonaţi. A cumpărat într-o comună o casă cu o grădină mare, pentru zece dintre ei. A procedat aşa deoarece alimentaţia juca un rol esenţial în tratamentul său. Am colindat împreună multe pieţe, magazine, păduri şi cîmpii, ca să-mi arate şi să alegem legumele, plantele, carnea sau alte alimente «bune». Apoi a început să trimită pentru copii ceaiuri - adică o pulbere formată din vreo zece plante amestecate. Bineînţeles că avea certificatele necesare - în primul rînd, pe cel de netoxicitate. De fapt, de aceea am acceptat să facă acest tratament, gîndindu-mă că nu le-ar putea face rău copiilor. Mi s-a oferit posibilitatea de a urmări evoluţia infecţiei - colegul japonez ne-a cumpărat un aparat pentru imunologie, unul foarte scump şi cred că primul din ţară. Copiii beau ceaiurile cu regularitate, aşa cum luau orice medicament. S-au dezvoltat normal şi au făcut mai puţine infecţii decît ceilalţi, care nu beau ceaiurile. Iar analizele lor sînt aproape perfecte.


Doctorul Michio Tani şi «japonezele» din România - 1996, postcură.
Multe lucruri a mai făcut doctorul Tani, dar ce ni s-a părut mie şi copiilor de-a dreptul fantastic a fost invitaţia de a vizita Japonia! Primul cu care am mers acolo a fost Şaban.


Şaban
Nu ştiu cum s-a nimerit că pe Şaban îl aveam fotografiat de doctorul Totescu pe vremea cînd, la vîrsta de un an şi ceva, avea vreo patru kilograme, pielea îi atîrna, prea largă, şi era plin de leziuni cutanate herpetice. A început să mănînce foarte bine şi, încet-încet, să arate bine, mai ales după ce l-am scos din spital în secţia de postcură.

Invitaţia de la doctorul Tani de a vizita Japonia împreună cu Şaban a venit cînd copilul avea şase ani. Nu mai ieşise niciodată din oraş, nu mai călătorise nici cu trenul, necum cu avionul! Cu toate explicaţiile date înainte, emoţiile lui, uimirea şi frica la un loc l-au făcut să trăiască viu şi intens totul. În avion, la început, sărea în braţele mele strigînd: «Acum o să cădem!» După numai zece minute, era stăpînul avionului, «vorbind» cu toţi japonezii de pe culoar, care, lucru destul de curios - căci japonezul e, în general, rezervat -, îi acordau toată atenţia şi-i dădeau jucării. Am o poză a lui Şaban în avion, cu căştile în urechi, ascultînd muzică, poză făcută de un japonez şi trimisă în România.

Totul era nou şi uimitor pentru el, ca şi pentru mine, de altfel. Dar el parcă era împăratul lumii - aşa arăta şi aşa se comporta. Ajunşi în Japonia şi cazaţi la un hotel luxos, eram aproape stînjeniţi de atenţia care ni se dădea. Pentru Şaban nu mai existau limite, nu mai putea fi oprit. Nici vorbă să mai asculte de vorbă bună, iar constrîngeri nu-i prea puteam aplica.


Cu Şaban în Japonia - recepţie la Clubul American în august 1994.
Pînă într-o zi, cînd a păţit-o. Hotelul avea în jur de patruzeci de etaje şi vreo zece lifturi. În cabina ascensorului erau zeci de butoane care, doar uşor atinse, preluau o comandă. Aşteptam în faţa uşii, împreună cu Şaban şi Olivia, translatoarea care ne însoţea şi descurca toate iţele în acea ţară, cînd uşa liftului se deschise, Şaban zbură înăuntru şi, înainte ca vreuna dintre noi să apuce să schiţeze un gest, apăsă un buton, iar liftul se închise şi porni!

A fost găsit pe la etajul ultim urlînd: «Unde eşti, doctoriţa Mătuşa!?» După nici cinci minute, copilul a apărut, însoţit de pază. De la întîmplarea asta, Şaban s-a mai potolit o zi-două, pentru ca apoi s-o ia de la capăt.

Şaban, ca aproape toţi ceilalţi copii, mînca foarte bine, nelăsînd nimic în farfurie. Deşi acum aveam mîncare bună pentru ei, tot timpul păreau înfometaţi şi mîncau orice. Într-o dimineaţă, luam micul dejun la restaurantul hotelului. Printre mese trecea ospătarul care debarasase o masă, avînd pe tavă mai multe farfurii, iar pe una dintre ele se afla şi o bucăţică de unt. Cu o mişcare de scamator, care l-a şi speriat pe ospătar, Şaban s-a repezit, a înşfăcat untul şi l-a înghiţit într-o clipită.

Doamne, ce ruşine pe mine, gîndindu-mă ce-or crede japonezii, că nu avem ce le da de mîncare copiilor?! M-am mai liniştit aflînd că la ei nu se lasă nimic în farfurie sau pe vreun platou la sfîrşitul mesei. Aşa că Şaban s-a comportat ca un japonez!

Am rămas impresionată de conduita japonezilor faţă de copii şi bătrîni. Japonezii, în general, sînt foarte cumpătaţi. Copiii sînt foarte disciplinaţi. Vîrstnicii, dacă sînt lăsaţi în vreo casă de bătrîni sau într-un hotel al asigurărilor de sănătate, sînt vizitaţi de rude şi familie, care chiar îşi petrec sfîrşitul de săptămînă împreună în acel hotel sau azil. Condiţiile din acele aşezăminte sînt foarte bune. Bătrînilor li se respectă intimitatea, există chiar şi băi termale pentru oasele şi articulaţiile lor obosite, săli de gimnastică şi masaj.


Domnul Fujimori
Zeci şi zeci de persoane şi organizaţii ne-au ajutat foarte mult. Nu mi-am propus însă aici să le mulţumesc, căci mulţumirile sînt implicite, ci să scriu despre copii şi despre cei legaţi de ei, despre stări şi situaţii ieşite din comun.

Majoritatea copiilor şi părinţilor îmi ascultau şi-mi respectau sfatul. De multe ori trebuia să dau un fel de «verdict», să-mi exprim o ultimă părere. Îndeosebi copiii din «case» respectau spusele mele. Şi totuşi, o anume persoană era de departe cea mai ascultată, iar de ea copiii se «lipeau», mai ales cînd eram cu ei în Japonia. Acolo, cuvîntul meu le trecea pe la ureche şi auzeau numai cele spuse de domnul Fujimori. În Ţara Soarelui Răsare copiii erau de nerecunoscut şi de nestăpînit: îl aveau alături pe domnul Fujimori, care le permitea să facă aproape orice şi-i ducea în cele mai fantastice locuri.

Cel mai mult îi impresiona atenţia deosebită de care aveau parte: mulţimea de copii şi de profesori care îi primea şi înconjura în şcoli, festivităţile organizate numai pentru ei. Nu se putea să nu te emoţioneze faptul că eram întîmpinaţi în nişte săli de sport imense, cu sute de copii şi profesori aliniaţi, în timp ce se cînta imnul României! Spre ruşinea noastră, cred că în Japonia copiii noştri au ascultat pentru prima dată şi au învăţat imnul nostru.


Domnul Fujimori la pescuit cu copiii.
La început, nu înţelegeam de ce colindăm atîtea şcoli de-a lungul şi de-a latul ţării. Trebuie să treacă timp pînă să-ţi dai seama cam ce vor să-ţi sugereze japonezii, ce scop urmăresc. Domnul Fujimori conducea o organizaţie neguvernamentală legată de SIDA. În Japonia nu se vorbeşte însă prea uşor despre această boală şi, mai ales, nu se vorbeşte în gura mare despre sex. Atunci, cum să faci informare şi educaţie sexuală? Metoda cea mai bună a fost aceea de a vizita şcolile împreună cu copiii noştri. În şcoală, copiii români şi cei japonezi se jucau împreună, participam la lecţii, mîncam şi, practic, făceam tot ce fac într-o zi elevii japonezi. Întotdeauna erau de faţă şi mulţi părinţi. În felul acesta, nimeni nu vorbea despre SIDA, dar toţi înţelegeau că o persoană infectată nu este periculoasă într-o colectivitate, se interesau apoi sau citeau cum se transmite boala. Asta în loc să li se ţină conferinţe plicticoase şi neconvingătoare.

Copiii şi profesorii ne întrebau fel de fel de lucruri despre ţară, despre obiceiuri, cîte şi mai cîte. Eu eram tare mîndră de cît de dezgheţaţi erau copiii mei, mă bucuram să văd la cîte jocuri sportive participau, cît erau de dezinvolţi şi neobosiţi. Ce maturi mi se păreau atunci cînd, la întrebări de genul «Ce te impresionează cel mai mult în Japonia?», ei răspundeau «E foarte curat» sau «Nu vezi nici o bucăţică de pămînt nefolosită» şi «Cît sînt de disciplinaţi copiii japonezi!». Au făcut faţă cu brio la programul foarte obositor, iar întîlnirile directe şi interactive au fost extraordinar de benefice pentru ambele părţi. În felul acesta, am putut răsplăti şi noi generozitatea japonezilor.


Ion cu prietenii lui japonezi.
În Japonia, şcoala este organizată şi arată cu totul altfel decît în România, Europa sau America. Toate clădirile sînt foarte mari, cu mii de elevi şi, obligatoriu, pe lîngă sălile de clasă, au cîte o sală enormă de sport în care încap toţi elevii. Întotdeauna sînt grupaţi şi aliniaţi pe clase, alături de diriginte şi de profesorul de sport. Cînd li se dă «pe loc repaus», stau jos pe podea, dar tot aliniaţi. Bineînţeles că în şcoală nu se intra încălţat. La intrare sînt numeroase rafturi cu papuci - cîteva perechi sînt deja aliniate pe prima treaptă de lemn, a podelei, iar pe aceasta în nici un caz nu poţi păşi încălţat cu altceva decît cu papuci. Este o curăţenie desăvîrşită în toată şcoala - în general, copiii fac ei înşişi curat la sfîrşitul programului. În clasele primare îndeosebi, prînzul îl iau în şcoală. Merg la şcoală şi sîmbăta, iar vacanţele la ei sînt mai scurte decît la noi.

Timp de şase ani învaţă să scrie complicatele semne ale limbii lor. În clasă nu vezi nici un computer, aşa cum te-ai aştepta. Se pune un mare accent pe caligrafie, pe dezvoltarea îndemînărilor şi a reflexelor. Toţi elevii şi toţi profesorii ştiu să citească notele muzicale şi aproape fiecare elev stăpîneşte şi un instrument, fie el fluier, flaut sau vioară. Cel mai impresionant spectacol la care am asistat într-o şcoală a fost un program de «bătut» la nişte tobe enorme, cum nu mai văzusem decît în filme.

În şcolile pe care le-am vizitat, copiii noştri s-au jucat cu micuţii japonezi, supravegheaţi de profesori. Au jocuri complet diferite de ale noastre şi te minunezi de precizia şi dexteritatea japonezilor. În plus, ei îşi exersează şi cultivă permanent abilităţile. Dar şi copiii mei au intrat în toate jocurile, chiar dacă le erau necunoscute, toată lumea mirîndu-se de capacitatea lor de efort!




Vizite în şcolile din Japonia - 1999.
Întîlnirile erau organizate şi «puse în scenă» de domnul Fujimori. Dar sigur că a contat şi altceva, nu ştiu ce, destul că toţi copiii îl credeau Dumnezeul lor, iar pe mine nici nu mă mai băgau în seamă! Aşa s-a întîmplat, în orice caz, cu toţi cei cu care am fost în Japonia.

Cei mai mulţi bani care au ajuns la copiii noştri cred că provin din lumea rockului japonez, managerul principal fiind domnul Osato. Am fost mereu impresionată de toţi binefăcătorii străini sau de voluntari. M-a marcat dăruirea cu care fac ceea ce fac, sensibilitatea lor la suferinţa unui copil, cumpătarea - şi totul pentru a-şi atinge scopul: să ajute copiii!


Ne jucăm împreună - Nagano, februarie 1999.
Şcoala din Nagano, pe care am vizitat-o cu fiecare copil care m-a însoţit în Japonia, are ceva particular: a fost alături de delegaţia României la Jocurile Olimpice de iarnă în 1998. În faţa unui stadion imens s-a plantat cîte un copac pentru fiecare ţară participantă, iar alături se află cîte o placă de bronz cu harta ţării şi cu imagini reprezentative. De fiecare delegaţie răspundea, însoţind-o peste tot, o grupă de voluntari formată din elevi şi profesori dintr-o anumită şcoală din Nagano. Pentru România a fost desemnată Şcoala Tokuma. Toată lumea ştia despre ţara noastră o mulţime de lucruri din toate domeniile: geografie, istorie, arte. În acea şcoală au învăţat imnul României copiii cu care eram în vizită. Eram primiţi într-o sală mare de sport plină cu elevi şi profesori, aliniaţi, şi toţi cîntam, cu cuvinte sau la diferite instrumente, Deşteaptă-te, române!

De altfel, mi-au cerut să le aduc cîntece româneşti (note muzicale şi text), pe care la următoarea noastră vizită le interpretau, punîndu-mi şi mie în faţă partitura!

Japonia şi japonezii te uimesc nu numai prin cît de mult muncesc, dar şi prin acurateţea şi aproape perfecţiunea cu care fac totul. În trenuri, toată lumea citeşte sau doarme, pentru a-şi folosi într-un fel timpul şi, foarte curios, se trezesc exact cînd se deschide uşa vagonului în staţia în care coboară. Au concediu doar două săptămâni pe an şi majoritatea, inclusiv copiii, lucrează sau învaţă şi sîmbăta. În tren sau în alte locuri publice, nimeni nu vorbeşte la telefonul mobil, nu strănută, nu tuşeşte. Pe stradă, în sezonul rece, vezi foarte multe persoane cu mască: au guturai şi vor să-i protejeze pe ceilalţi!


Cu fanfara la Aşica în noiembrie 2003.
Pe mine, ca şi pe copii, ne-a impresionat nu atît Japonia, cît japonezii. Ne-au uimit însă, fireşte, patru-cinci şosele suprapuse, cele de sus aflîndu-se la nivelul etajelor superioare ale unor blocuri înalte. La ţară însă, casele sînt mult mai mici şi fiecare bucăţică de pămînt este folosită.

Ce să mai spun de experienţa călătoriei cu shinkansen-ul, trenul de mare viteză! Cînd l-am întrebat pe controlorul de bilete cît este ceasul, el nu s-a uitat la ceas, ci pe geam - în acel moment, se vedea muntele Fuji Yama -, şi ne-a răspuns: «Este ora unu şi două minute.» Controlorul ştia că la acea oră ar trebui să se vadă vîrful muntelui. Precizia cu care circulă trenurile este absolut fantastică...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer