Balada căpşunilor fără culoare

*****
Aşa trecu noaptea celor două căpşuni năzdrăvane...

Când se lumină de ziuă, Căpşunica deschise pleoapele. O rază fugară de soare îl necăjea pe Căpşunici şi-i gâdila năsucul. Sora lui îl privi cu multă duioşie cum încearcă să se trezească dintr-un somn atât de dulce. O ciocănitoare cicălitoare îi dădu deşteptarea. Şi lui Căpşunici, dar şi întregii păduri!

Peste câteva clipe, toate prinseră viaţă.
- Bună dimineaţa! foşni Copacul. Ei, cum aţi dormit?
- Buună dimineaaaţaa! căscă somnoros Căpşunici. A fost o noapte pe cinste!
- Mă bucur s-aud asta! Şi-acum repede la spălat, uitaţi acolo nişte boabe de rouă. Hai, c-aveţi multe de făcut!
- Zăăău?! făcu ochii mari Căpşunici. Parcă noi nu ştim...
- Frăţiorul meu e morocănos în dimineaţa asta. Să-ţi spun un secret, Copacule! Nu-i place să se spele pe mutrişoară.
- Cum aşa? Vai, ce greşeală! Atunci nu-i de mirare că eşti aşa de pricăjit, îl mustră Copacul.
- Eu, pricăjit?! Unde ziceai că sunt boabele de rouă?
- Aici suntem! răspunseră ele în cor.
- Unde? Că nu-mi dau seama...
- Aici, aici! se-auziră de pretutindeni glăscioarele lor de cristal. Vino să ne prinzi!

Şi Căpşunici, împins de curiozitate, începu să ţopăie prin iarbă în căutarea picăturilor de rouă. Dar acestea, având chef de joacă, se ascundeau şi se rostogoleau de pe un fir de iarbă pe altul şi de fiecare dată când Căpşunici întindea mâinile să le prindă, ele se ascundeau iar.
- "Căpşunici nu ne prinde / că n-are un dinte", îl necăjeau boabele de rouă şi se rostogoleau mai departe.

Căpşunica rămase în urmă, prăpădindu-se de râs. Era tare caraghios frăţiorul ei!
- Acuşi vă prind! Acuşi, acuşi! se îndârjea el.
- Uite, îi spuse Copacul Căpşunicăi, boabele de rouă îl învaţă să se joace. E curios şi întărâtat frăţiorul tău, dar nu-i nimic, ţopăiala face bine la sănătate.
- Atunci, o iau şi eu din loc! Mi-ar prinde şi mie bine să culeg boabe de rouă. Căpşunici, aşteaptă-mă! strigă ea.

Îl ajunse din urmă, căci era mai mare şi ţopăia mai repede.
- Surioară, îi zise acesta, roua zice că n-am dinţi.
- Păi, sigur că n-ai... Căpşunile n-au dinţi. Vor doar să te necăjească.

Până la urmă găsiră câteva boabe mai cuminţi între petalele unui trandafir sălbatic. Le adunară în căuşul palmei lor şi-şi clătiră faţa.
- Brrr! Ce reci sunt! se-nfioră Căpşunici.
- Roua aceasta este fermecată, le spuse Trandafirul Sălbatic. Cine se spală cu ea prinde puteri pentru tot restul zilei.
- Aşa carevasăzică, se minună Căpşunica. Eu mă simt deja mai bine.
- Şi eu! Dar apoi, privindu-se cu mai multă atenţie în limpezimea de cleştar a unei picături, Căpşunici se făcu mai alb decât era. Vai, spuse el, surioară, am pojar! Şi te-am molipsit şi pe tine!
- Ei, cum aşa? Ce tot îndrugi acolo?
- Uite, uite, bobul de rouă nu minte! şi întinse palmele către ea.

Într-adevăr, Căpşunica văzu în picătura care clipocea în căuşul palmelor prichindelului nişte puncte mici, negre, care o acopereau.
- Ce nenorocire! Am încurcat-o de-a binelea!
- Ba n-aţi încurcat-o deloc, micuţilor, îi linişti Trandafirul Sălbatic. Aţi făcut pistrui de la soare. E normal, toate căpşunile fac pistrui.
- Vorbeşti serios?!
- Cum altfel?
- Hai înapoi, să-i arătăm Copacului isprava Soarelui, zise Căpşunica. Pe urmă ne luăm rămas-bun şi mergem mai departe.

Copacul îi aştepta cu o altă surpriză plăcută. Îi felicită pentru podoaba lor de pe mutriţe şi le spuse:
- Sunteţi tare simpatici aşa, măi pistruiaţilor! Şi-acum o să vă fac cunoştinţă cu Greieraş-Trubaduraş...




Notă: Descarcă în format pdf Acrobat Reader capitolul 4 din această carte aici.