Iubitorul de literatură e specia, restul sîntem subspecii

Dan Lungu, adică subsemnatul, s-a născut într-o splendidă zi de toamnă, cînd frunzele arămii ale toamnei, nelipsite în mai toate viitoarele sale compuneri şcolare, descriau în cădere negaţii ample, că nu, nu e bine ce face. Însă el, fire de luptător, nu s-a intimidat şi s-a născut: nu oriunde, ci la Botoşani, oraş cu trecut glorios şi prezent, pe strada Salcîmilor, viitoare Popăuţi, actualmente Aleea Luizoaia. A văzut lumina zilei pe incredibila dată de 15 septembrie 1969, predestinîndu-l bineînţeles scrisului şi învăţăturii, dar şi frumosului obicei de a-şi servi cu bomboane colegii de clasă în prima zi de şcoală, ceea ce-l enerva la culme, poate Lucian Mândruţă să mai ştie cum. Desigur, i-au plăcut enorm anii de şcoală, în special vacanţele, cînd putea citi pe rupte tot ce prindea, de la reţetele pentru murături şi dulceţuri ale mamei pînă la cărţile fără coperte pe care unchiul Costică le împrumuta pe veci din vagoanele cu maculatură din gară. Aşa i-a descoperit pe Dostoievski şi pe Kant, la o vîrstă fragedă, la care nu putea înţelege mare lucru din ei. Asta nu l-a împedicat să participe la olimpiade şcolare şi să ia nenumărate premii la concursuri literare, ocazie cu care a primit la fel de nenumărate genţi diplomat, negre şi maro. În anii de liceu, graţie taberelor de creaţie organizate de C.C. al U.T.C. îi întîlneşte pe Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu ş.a., care îi vor schimba modul de a vedea literatura. Ca multe alte milioane de români, în decembrie '89 va face revoluţia de canapea, cu trupul în faţa televizorului, dar cu sufletul la Timişoara şi Bucureşti, evident. Frumoşii ani ai studenţiei îi va petrece la Iaşi, alt oraş cu trecut glorios şi prezent. Acolo se va înhăita cu alţi aspiranţi, loseri şi rebeli ai lumii literare bahluviene, vor fonda Club 8 şi vor face mult scandal. Va debuta în proză cu un volum al cărui titlu nu se încumetă multă lume să îl citească cu voce tare. Va publica multe chestii, printre care romanele Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri şi mistere, Sînt o baba comunistă!, Cum să uiţi o femeie şi În iad toate becurile sînt arse. Guvernul francez îl va unge cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor (fără spadă şi cal, spre dezamăgirea copiilor săi, Ilinca şi Filip-Rareş), iar guvernul României îi va ocroti proprietatea prin intermediul impozitelor. Trăieşte, locuieşte în Iaşi, face cumpărături de la pieţele Nicolina & Alexandru şi, ca să fie trendy, are site: www.danlungu.eu

Daniel Cristea-Enache: De la epoca aceea, în care aveai sentimentul că pierzi timp şi respiri praf, traiectoria ta de scriitor a fost punctată de foarte multe contacte cu cititorii: atît cu cei profesionişti, care sînt lectorii de carte, criticii, editorii, traducătorii, cît şi cu cei "obişnuiţi". Cu publicul acela mai larg în numele căruia se vorbeşte - dar, frecvent, în necunoştinţă de cauză.
Te-am văzut la mai multe lansări de carte şi întîlniri cu publicul tău de cititori. Întotdeauna te-am văzut într-un firesc comportamental, fără nici un acces de vedetism, fără ifosele scriitorului "ajuns" ori deprimarea conspiraţionistă a scriitorului "neînţeles". Răspunzi întotdeauna prompt la mesaje, îţi respecţi deadline-urile: inclusiv în acest dialog care a început cu tinereţea ta de Club 8 şi continuă, acum, cu maturitatea unui autor-călător. Ai plecat la Viena zilele acestea şi îmi vei răspunde de acolo.
De ce? De ce crezi că este important ca un scriitor să se deschidă către public şi să poarte un dialog cu un critic literar? De ce, în loc să te plimbi prin oraşul acela minunat, eşti conectat la un computer şi la întrebări care îţi vin din spaţiul culturii române? Spaţiul acestei culturi nu ţi se pare unul restrîns şi sufocant, cum i s-a părut, pe vremuri ambiţiosului Petru Popescu?
Care sînt elementele de profunzime pentru care vorbeşti acum, prin mine, cu cititorii noştri?

Dan Lungu: Mulţumesc de întrebări, văd că lucrurile se leagă într-un mod incredibil. Acum sînt la Viena şi răspund acestor provocări, iar debutul meu de autor-călător s-a întîmplat tot la Viena, în acei fantastici ani ai Clubului 8, cînd praful începuse să se rarefieze. Aşadar, prima dată am ieşit în străinătate în calitate de autor în 2001, la iniţiativa lui Johannes Gelich, pe atunci lector austriac la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Nu eram singur, ci într-un grup cluboptist, alături de Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Michael Astner, Mariana Codruţ şi Ovidiu Nimigean. Am avut cu toţii lecturi publice la Alteschmide şi la redacţia revistei Wienzeile în Viena, apoi la Literaturhaus în Salzburg. Coincidenţele de-abia au început. Am revenit în 2004 cu o bursă Kulturkontakt pentru două luni, timp în care am lucrat la Băieţi de gaşcă. În această perioadă m-a vizitat Dana, soţia mea, şi ne-am plimbat îndelung prin Viena. Cînd am ajuns la Museums Quartier, MQ, atmosfera era extraordinară - o mulţime de oameni de toate vîrstele, gălăgioşi şi relaxaţi, în inima unei citadele de artă modernă şi contemporană, erau întinşi, în curtea interioară, pe lucrările ospitaliere ale unui artist vizual, răspîndite mai peste tot. Într-un astfel de muzeu la noi s-ar fi mers în vîrful picioarelor şi te-ai fi simţit vinovat dacă te-ar fi apucat strănutul sau, ferească Dumnezeu, ingratul sughiţ, însă aici oamenii beau suc sau bere, citeau sau pur şi simplu stăteau la taclale. Ne-am întins şi noi, mai cu sfială, înăbuşind în interior sentimentul de sacrilegiu, pregătiţi ca la prima admonestare a vreunui portar oarecare să sărim ca arşi. Nu ne-a deranjat nimeni, nu ne-a băgat nimeni în seamă. Am rugat-o pe Dana să îmi facă o fotografie, momentul mi se părea colosal. Să trîndăveşti pe o operă de artă! Unui ins ieşit de ceva vreme din comunism încă îi era destul de greu să înţeleagă şi să accepte asta... Fotografia a apărut un an mai tîrziu, în 2005, pe banderola primei mele traduceri într-o limbă străină: Le paradis des poules / Raiul găinilor, carte care avea să-mi prilejuiască multe întîlniri cu publicul occidental.
Cum spuneam, acum mă aflu la Viena şi răspund acestor întrebări. Locuiesc într-un muzeu. Nu, nu sînt exponat şi nici portar, pur şi simplu scriitor în rezidenţă. Stau într-o cameră splendidă, un imens cub alb, cu o masă, un scaun şi o veioză. Cînd ronţăi un măr se aude de parcă aş fi în munţi. Pe sub fereastră trece Mariahilfer Strasse, iar dacă scot niţel capul pe geam văd Kunsthistorischemusem şi Hofburg-ul. Aţi ghicit, muzeul în care locuiesc este chiar MQ. Mă aflu la cîteva zeci de metri de unde am făcut fotografia în 2004. Lucrările de atunci nu mai sînt, însă cei de aici au găsit alte forme de colocvialitate, astfel încît curtea interioară este mereu plină. Din cînd în cînd cobor şi mă amestec printre turişti, dar nu prea mult, fiindcă am treabă.
Pînă nu de mult, nu prea am avut întîlniri cu publicul din România. Am fost obişnuit cu întîlnirile între noi, cei din Club, sau cu alţi scriitori, eventual la unele lansări mai veneau cunoştinţele şi rudele împricinatului, însă eu unul nu m-am întîlnit cu un public în adevăratul sens al cuvîntului decît destul de recent. Altfel spus, cu acel gen de public în care să nu cunosc pe nimeni sau aproape pe nimeni şi care să fi venit special pentru mine. Această experienţă am avut-o mai degrabă în Occident. M-am trezit cu persoane care îmi citiseră cartea (cărţile), aveau întrebări, comentarii, curiozităţi, voiau să ştie ce autori îmi plac, ce cărţi din literatura universală, în fine, pînă la urmă ne întindeam la un adevărat taifas, însoţit de un pahar de vin. Nu de puţine ori am descoperit că autori cult pentru ei îmi sînt total necunoscuţi şi autori dragi mie sau clasici români nu le spun nimic. Mi i-am notat pe-ai lor şi i-au notat pe-ai mei. Am înnodat reţeaua de gust. Pînă la urmă, fie că e vorba de scriitori, critici sau cititori, ceea ce ne uneşte este dragostea de literatură. Iubitorul de literatură e specia, restul sunt(em) subspecii. Dacă dragoste de literatură nu e, nimic nu e, dispar toate ingredientele şi rosturile vieţii literare. Acesta este motivul pentru care vreau să stau de vorbă cu un critic literar, chiar dacă mă aflu la Viena, de asta vreau să comunic cu publicul, român sau străin, fiindcă facem parte din aceeaşi sectă, din aceeaşi specie a iubitorului de literatură, ameninţată cu dispariţia. Publicul nu e simplul cumpărător sau cititor de carte, ci e cel care îmi împărtăşeşte emoţiile, sensibilitatea, gustul, cel cu care simt că aş putea sta o grămadă de vorbă fără să mă plictisesc. Eu însumi fac parte din public în raport cu alţi scriitori şi asta este una din marile bucurii. La unele întîlniri din Franţa sau Germania am avut ocazia să întîlnesc scriitori importanţi, să luăm masa împreună, să stăm de vorbă despre literatură şi am constatat că sunt "oameni normali". În ce priveşte naturaleţea şi "normalitatea" modului meu de a fi, poate m-am molipsit de la ei. Numai la noi scriitorul e tentat să facă figură de genialoid de cîrciumioară, artist damnat sau de deja-intrat-în-manualele-şcolare, dar cred că modelul este în declin. Desigur, cu toţii avem angoase, îndoieli şi obsesii, dar sînt de părere că trebuie să ni le gestionăm decent şi, de preferat, în favoarea a ceea ce scriem.
Cred că lumea de pe vremea exasperării lui Petru Popescu arăta altfel. Nu numai că între timp în România dictatura a sucombat, dar în epoca internetului sentimentele izolării, incomunicabilităţii, exilului, provincialismului nu mai pot fi la fel de puternice. Informaţia circulă şi scriitorii sau editorii aşijderea. Cultura română are limitele sale în materie de oportunităţi sau de promovare, însă aş spune că nu mai sînt necesare gesturi radicale, eroice pentru a depăşi acest handicap. Modelul scriitorului european este una dintre soluţiile posibile.