Visul meu ar fi fost să pot construi o fîntînă, un dulap, o cană, o casă doar din cuvinte

Dacă timpul, data reală a naşterii, a fost o întîmplare potrivită de Dumnezeu împreună cu Mama, proiectîndu-mi viaţa într-o desfăşurare neobişnuită, ce-mi obliga oarecum destinul, dorind din toată inima să-i fiu, cît de cît, la înălţime, locul, vai, locul mi-a dăruit o tristeţe nesfîrşită. M-am născut în comuna Bahmutea, judeţul Tighina pe atunci, în Basarabia. Destul de tîrziu am aflat, abia prin 2010, că satul meu natal şi-a tot schimbat numele după cum era sub administraţie română (Bahmutea) sau sub cea ţaristă şi în final comunistă (Mihailovca acum, raionul Cimişlia). Mamei (născută în Poiana Nistrului din judeţul Orhei) îi plăceau mult, ştiind fragmente pe de rost, Creangă şi Gogol cel din poveştile cu draci! Tata (născut în legendarul Fundurii Vechi, din judeţul Bălţi) avea o instabilitate afectivă ce-l făcea să fie ba excesiv de vesel şi copilăros, ba extrem de tăcut si nostalgic. Fratele bunicului după mamă era senator de Bălţi, înfiinţase un pension de domnişoare, hăţuia trei băieţi de la o primă nevastă, verişori ce-o curtau aprins pe fetişcana Lizanka, sosită intempestiv, fără chiloţi, de pe malul Nistrului, să înveţe manierele elegante. Cînd ruşii au ocupat Basarabia, senatorul a fost deportat în Siberia. Tata a păscut vacile pînă la 8 ani. De-abia atunci a fost dat la şcoală! Ne-am refugiat în Regat. Mama, datorită colegilor ei, ce-i roiau prin jur, mi-a făcut rost pe la vreo 12-13 ani de Istoria... lui Călinescu, compendiu! Providenţială carte! Pe-atunci citeam doar cărţi de aventuri, cu toptanul, de prin clasa a patra. Pe urmă, tot mama mi-a făcut cunoştinţă cu formidabilul Eleizer Frenkel de unde împrumutam periodic cîte o geantă de cărţi: Arghezi, Blecher, Kafka în franceză, Blaga, Rilke tradus de Maria Banuş... Începusem să intru în Dostoievski. O mătuşă, soţie de ofiţer, prietenă bună de-a mamei, mi-a dăruit Cronică de familie a lui Petru Dumitriu şi m-a dezvirginat! Era vasluiancă, însă locuia în Bucureşti‼! Subţirică, flexibilă, cu şoldurile bombate, rotitoare ca un ceas de lux, nu mai prididea să spună la toţi ce 'ştept copil sînt! Ăsta, da, promo! Oricum, ea personal m-a "deşteptat", într-o vară de pomină, la băi, la Ocnele Mari... Începusem să scriu.
Am întîrziat cu debutul, deşi aveam o facondă ţinută sub obroc, dîndu-mi drumul doar în sutele, miile de scrisori expediate din Rezervaţia naturală de îngeri, cum numeam eu Dolhasca. Am îndrăznit pe la 31 de ani, fiind medic la ţară, căsătorit cu o fostă colegă de studenţie. A urmat cam la 2-3 ani cîte o nouă carte, datorită insistenţei prietenului meu Florin Mugur şi încurajărilor ce mi le-au dat oniricii (Dimov, Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu...), grup din care făceam parte de prin 1967, şi mai ales bucurîndu-mă de preţuirea lui Ştefan Bănulescu, neobosit ghid şi sfătuitor drag. M-am împrietenit cu Mircea Dinescu care m-a dus la Lucian Raicu. Revenit în Iaşi (am fugit de la Dolhasca pentru o elevă repetentă de-a XII-a, Tamara), norocul m-a însoţit mereu. Prin Florin Mugur l-am cunoscut pe Radu Petrescu; el, în urma unei călătorii în Franţa, mi-a adus un Sade integral! Cutremurul din 1977 m-a prins cu o carte de-a lui Valeriu Cristea în mînă. În 1980 mi-a apărut o antologie, Dulapul îndrăgostit, cu titlul dat de Alex Ştefănescu care mi-a alcătuit şi postfaţa. Aveam deja o fetiţă, Andreea-Despina, de la a doua soţie ce m-a părăsit benefic prin 2003. Între 1992-2009 am fabricat o rubrică în "România literară", Cerşetorul de cafea. L-am cunoscut pe Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, om bizar, cu hachiţe fermecătoare. Nu mi-a mai rămas decît să citesc, să scriu şi să iubesc pînă crăp...

Daniel Cristea-Enache: Una dintre prejudecăţile cu care lucrăm în "analiza" poeţilor e că aceştia, fiind cu capul în nori, percep mai slab şi înţeleg mai puţin realitatea înconjurătoare. Pe un poet, zice-se, nu te poţi baza, tocmai pentru că el este poet - ceea ce, în mentalul colectiv (dar şi în interpretările unor critici), echivalează cu o lipsă de priză la cotidian şi la social, ori la propria familie, cu copii sau fără; în fine, la tot ceea ce formează mediul unui om obişnuit (carevasăzică, ne-poet).
Or, Emil Brumaru, bunăoară, mi-a dat un răspuns extraordinar la prima rundă a acestui dialog; dar mi l-a dat şi în avans, şi într-o formă hiperîngrjită, şi cu o atenţie mărită la toate "detaliile" ce fac frumuseţea unui text.
Ba chiar aţi lucrat pentru runda 1 şi am mai "negociat" apoi nişte aşa-zise mărunţişuri redacţionale chiar de ziua dumneavoastră. Fiindcă nu sînteţi născut pe 1 ianuarie 1939, cum spun dicţionarele (DSR şi DGLR), ci pe 25 decembrie 1938.
Cum s-a întîmplat ca această dată oficială, la scara istoriei literare, să fie alta decît data reală? Puteţi să reveniţi la momentul zero al biografiei dvs. şi să lămuriţi (ca un poet şi ca un foarte bun evocator) această deplasare de o săptămînă?

Emil Brumaru: Prima mea dragoste, cum am mai mărturisit pe undeva, a fost o bilă roşie de biliard. Aveam vreo patru ani, venisem din refugiu, din Basarabia ocupată de ruşi, cu mama doar, tatăl rămînînd să dea în primire toată hîrţogăraia gării sau haltei unde lucra, nu mai ţin minte exact unde, poate la Cimişlia sau chiar în satul meu natal, Bahmutea. Ne adăposteau nişte rude de la Curtea de Argeş, o soră de-a mamei, tante Vera, căsătorită cu Enescu, nume cunoscut în localitatea cochetă, reşedinţa regală pe vremuri. Nea Mitică Enescu avea o coşcogemitea clădire, chiar cum ajungeai de la gară în oraş, suind cu birja un deal, cu sală de biliard, sală de jocuri de noroc, cafenea (făceau cafea la nisip!), şi alte numeroase camere, aflate la etaj, al căror rost misterios nu l-am înţeles la vîrsta aceea. Prin curtea interioară se perindau foarte multe femei frumoase şi sumar îmbrăcate, unele doar în cămăşuţe de noapte şi ciupici în picioarele de-o albeaţă nefirească, indiferente la frigul de afară. Gălăgioase, ciufulite, se înghesuia să ia apă de la o cişmea, în căni uriaşe, cu toarte masive, sau să prindă rînd la o latrină amenajată-n fundul grădinii, spaţioasă, primitoare, curată. Mă ignorau total. Cert e că nu mai vroiam să mă despart de bila mea roşie, mi-o doream doar pentru mine, dormeam cu ea sub pernă, o pipăiam prin somn. Era o bilă de rezervă, cele două mese de biliard de la parter funcţionau şi fără ea, ar fi putut să mi-o dăruiască, însă mama lui nea Mitică, o cotoroanţă gheboasă şi slută, se opunea net! Ba a şi vrut să mă fraierească, făcîndu-mi cadou un bulgăre de zăpadă îngheţat care, spre stupoarea mea, s-a topit în casă. Plîngeam în hohote, neputînd să fiu potolit de maică-mea ce mă strîngea duioasă la pieptul ei cald, împărţit în doi sîni dragi, consolîndu-mă pentru amorul ratat, adus de babă în derizoriu. Ei bine, niciodată, chiar dacă şi cafeneaua şi sala de biliard au fost naţionalizate, nu am căpătat bila roşie! Doar una albă, de marmură, şi alta galbenă, de fildeş, care sărea izbită de ciment. Însă asta de-abia cînd am ajuns medic la ţară, la Dolhasca, pe la 24 de ani! Tîrzie şi falsă compensaţie. Cunoscusem deja rotunjimea şi rostogolirea celestială a feselor de femeie pe paturile lesnicioase, în cearceafuri boţite dramatic, printre perne afînate, însoţite de tremurul fin şi detracat al sufletului devotat lor. Însă obiectele au continuat să mă fascineze o viaţă întreagă.
Simţeam că am cu ele o continuitate de substanţă, că ne leagă ceva imposibil de descris, un soi de îngemănare predestinată, de afinitate ascunsă oamenilor. Visul meu ar fi fost să pot construi o fîntînă, un dulap, o cană, o casă, doar din cuvinte, avînd soliditatea realităţii, insistenţa aparent insensibilă de-a stărui, netulburate, în solemna măreţie a intimităţii noastre. Nu eram deloc cu capul în nori, ci pînă la genunchi scufundat într-un noroi palpabil, afectuos lipit de candoarea mea neîndurător de proaspătă, o veşnică mocirlă pură şi grea, obligîndu-mi viscerele să participe cu voluptate la o dăinuire secretă, o convieţuire cu cele mai umile mărunţişuri ale lumii. Aşa cum priveşti lacom, la măcelărie, dar şi înfiorat, hartanele de carne încă sîngerînde, uneori jumătăţi de vită atîrnate în cîrlige grosolane, exact aşa mă îndreptam, ţin minte, în adolescenţă, cu o poftă absorbantă, mergînd, dincolo de pasarelă, pe un cîmp mlăştinos, ca să-mi ating pieptul, trecînd şi printr-un gard de sîrmă ghimpată, să revin, parcă profitînd de aceeaşi vascularizaţie comună, răspîndită-n capilare fragile, să reintru, să fiu în amurg. Contopirile cu orice vedeam în lungile rătăciri prin periferiile oraşului, la orele cele mai fierbinţi ale amiezii, cînd nu mai gîndeşti, devii dureros de asemănător cu pietrele, cerdacurile, sîrmele de întins rufe, colţurile surprinse de prelingerea tubulară a burlanelor tînjind cu gurile căscate către putine mici, cu apă de ploaie verzuie, cu gustul sărat. Cu petele de păcură de pe trotuarele fărîmiţate de iarba crescută prin crăpăturile hieroglifice, îndemnînd la descifrări şi interpretări halucinante... Sunetele estompate de aerul încins, sau augmentate neaşteptat, alunecînd din curţi indefinite, abolind spaţiul, aducîndu-ţi chemări romantice, mereu din altă parte, presupunînd întîlniri unice, cu femei care ţi-ar fi putut schimba definitiv cursul vieţii cu o simplă ridicare a braţelor, destăinuindu-ţi sălbaticele tufe de păr cîrlionţat cleios din subsuori... Mirosul copt al vîzdoagelor leşinate în glastre domestice de-atîta aşteptare şi amînare... Picăturile căzînd infinit pe lespezile cu şlef din pompele cu mîner, mînuite harnic de cîte o necunoscută, deodată a ta prin lascivitatea mişcărilor coapselor şi umerilor arşi de soare în timp ce căra găleata plină ochi şi-şi întoarce capul pletos încă o dată, înainte de a intra pe uşa adîncă, întunecată, ca să-i zăreşti umbra de zîmbet concupiscent de pe buzele groase, umede... Cotcodăceala dementă a unei găine trăsnite de geniu, de miracolul c-a produs un ou fraged, oval, cu pereţii aproape transparenţi... Buimăceala sonoră ce cuprindea strada de-a lungul, un elogiu al găinilor de pretutindeni, o slavă grotescă adusă creaţiei acelui ou nou în univers! Mă obsedau după-amiezele, se instaura o hegemonie confuză a lucrurilor, intram pripit într-un imperiu în care mă complăceam prin teribila fericire ce mi-o înfiripa faptul de a mă regăsi în ele ca-ntr-un trup mai larg, mai încăpător, inima mea lenevea în sistole şi diastole rare, tot mai rare, asigurînd o ordine diferită de cea normală, ficatul meu filtra sucuri nedescoperite, bucurîndu-mi ţesuturile compacte, conţinînd elemente hrănitoare, bogate în amănunte feerice. Ajungeam totuşi acasă sleit, uneori chiar seara, scriam rapid pe întuneric, indescifrabil, la lumina becului enorm din faţa ferestrei ce da spre Grădina de vară Pomul verde (a fost dărîmată!; fusese primul teatru evreiesc din lume în aer liber‼!), de unde auzeam pînă pe la miezul nopţii melodiile orientale, legănate, chemătoare... plus ceasul de la Mitropolie ce bătea din sfert în sfert de oră, chinuitor. În camera de alături, despărţită de a mea de un glasvand mat, pictat cu păuni înfoiaţi ţeapăn, părinţii, dacă nu făceau dragoste gemîndă, se băteau ca chiorii! Deseori i-am oprit eu, alarmat, luînd întotdeauna apărare mamei, zeiţă dezlănţuită, tremurînd de furie şi patimă în combinezonul de milaneză roz, nefiresc de scurt şi insecurizant pentru o nemuritoare... Eram terorizat de scandalurile lor. De pe la 12-13 ani, la culcare, mă rugam intens, concentrat, să nu se mai ciondănească, atmosfera mă apăsa, aveau un fel de nepăsare, de indecenţă ce nici acum n-o înţeleg, deşi au murit, Dumnezeu să-i ierte, faţă de puberul, de adolescentul ce eram, cu nervii răsfiraţi violent în golul odăilor sistem vagon, dînd cu o cameră în cealaltă, în şirag. Datorită sticlei subţiri a glasvandului, ajungeam martorul erect sau îngrozit al oricăror întîmplări.
Cum să nu ai priză la cotidian, la social? Pur şi simplu căpătasem alergie la asta! Prin clasa a opta, la L.B. Nr. 1 (actualul Colegiu Naţional), în 1953, la ora de română, unde preda o profesoară tînără, drăguţă, picantă, a intrat în clasă directorul şcolii, un oltean pătrăţos, şi a rămas mut în faţa băncilor. A ieşit fără să zică nimic. A reintrat şi a şoptit ceva profesoarei. Copii, a spus ea, cu vocea gîtuită de emoţie, vă încolonaţi şi mergeţi cu mine în Piaţa Unirii. Nu a explicat de ce. Ne-am înşiruit, eu căutînd să fiu cît mai lîngă dînsa (eram si cu B la catalog!; înainte fiind doar Abuzăloaie, un băiat îndesat, nedezminţîndu-şi numele grobian...) şi am ieşit pe trotuar. Ne învăluia o muzică simfonică funebră, interminabilă. Murise Stalin! De aici frica de a aduce această veste copiilor! În Piaţa Unirii se formase un furnicar de elevi masaţi de la mai multe şcoli, stam striviţi, îmi păstrasem locul în spatele bombat sub talie al rumenei profesoare, cu gîndul ascuns să mă lipesc de el. Dar plîngea! M-am uitat în jur, toţi plîngeau‼! Da, la moartea lui Stalin am plîns şi eu, înspăimîntat de muzica apăsătoare, sufocantă, uitînd de planul meu de-a explora la înghesuială, pe furiş, fundul năvalnic al bietei suplinitoare... La o încercare timidă de a-i mîngîia mijlocul cu mînuţele, a rămas inertă, săltîndu-şi sutienul în icnete înăbuşite... Peste vreo cîteva săptămîni a fost mutată la altă şcoală... Şi astfel moartea lui Stalin s-a sudat indestructibil, în amintire, cu posteriorul neparticipativ (didactic? apatic? inhibat?) al profei de Română!
Momentul zero al naşterii? Dar există amintiri şi din viaţa intrauterină! Posibil că de acolo mi se trage tendinţa spre acel paradis pierdut, cînd pluteam ca-n extaz în lichidul amniotic matern, foetus şi amant incestuos, legat prin cordonul ombilical de placenta ocrotitoare. Uite un poem: morulă, blastulă, gastrulă - sînt stadiile de dezvoltare ale embrionului... Maternitatea şampanizează femeia, o face mai gingaşă, mai accesibilă, mai "animalică" în instincte. Alăptarea dă o strălucire divină pielii, o feminizează intens, capul aplecat spre prunc pluteşte-ntr-o aură lată de iubire matlasată mătăsos. Naşterea naturală, nu prin cezariană, ieşirea la viaţă prin portalul dumnezeiesc al Mamei, se păstrează, inaugural, în inconştientul nostru pe veci. Ciudat că nu ne este îngăduită decît acolo, şi atît de nedesluşită, memoria începutului. Rareori, în fantasmări, mai pricepem cum a fost. Primii ani, cei formatori, esenţiali, rămîn în ceaţă, dibuim să-i regăsim. Mama mi-a povestit de multe ori naşterea mea. Bănuiesc că-i şi făcea plăcere! Avea deja 27 de ani! Era învăţătoare. Născuse iarna, pe 25, după miezul nopţii, către dimineaţă. Drumurile înzăpezite, frigul, biserica departe, au determinat-o să amîne înregistrarea cu 5 zile. Taică-meu, CFR-ist, om mai practic, cu paletă şi ţignal, s-a gîndit că fiind declarat în 1939, voi fi luat la armată cu un an mai tîrziu. Ăsta-i tot clenciul!