Diana Serena Bunea: Dragă domnule Profesor, m-am amuzat copios citind amintirile despre verile copilăriei dvs. petrecute în compania unor scriitori români.
Mă aflu încă sub impresia proaspătă a seriei de interviuri pe care le-ați publicat în volumul Sertarul Scriitorului Român, apărut la Editura Polirom în 2005, cu scriitori, istorici și critici literari, profesori universitari, jurnaliști remarcabili. Cine ar fi bănuit că băiatul acela năzdrăvan, care deborda de energie și îl striga pe marele Eugen Simion din copac la Snagov cu îndrăzneala inconștientă și sinceră a copilăriei, cel care a jucat fotbal cu protocroniștii la Vila Scriitorilor din Neptun, va reveni la maturitate în forță, pătrunzând prin intermediul cuvântului scris în universul operelor și vieților personale ale acestor personaje faimoase, adresându-le adesea nu doar aprecieri și laude, dar și întrebări incomode...
Printre cei cu care ați purtat aceste dialoguri prețioase aș enumera câteva nume de referință: Nicolae Breban, Nina Cassian, Gabriel Dimisianu, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu, Virgil Nemoianu, Octavian Paler, Andrei Pleșu, Cristian Tudor Popescu ș.a.
Cum v-au îmbogățit aceste convorbiri literare și culturale purtate de-a lungul timpului? Ce au adus în plus aceste întâlniri directe cu scriitorii și criticii literari față de imaginea pe care o aveați anterior din lectura operelor lor? Au schimbat sau nu modul în care le interpretați scrisul?
Cine și ce anume v-a impresionat pe parcursul acestor dialoguri?
Daniel Cristea-Enache: Iată o temă foarte interesantă, ca și altele pe care le-ați adus în discuție, și care cred că se pretează unui spațiu mai amplu. În fond, e vorba de o bună parte a activității și "operei" mele, și pun operă aici între ghilimele cu modestia de care trebuie să dea dovadă un critic literar. Noi, criticii literari, nu suntem creatori de literatură, precum scriitorii, ci analiști și interpreți ai scrisului lor. Evidența aceasta e întoarsă pe dos de unii critici, neîndoielnic mari, precum G. Călinescu și Nicolae Manolescu, care au un exces de autoritate și de putere simbolică în paginile lor critice. Pare că scriitorii, cei mari și cei mici, depind de verdictul lor. Pare, din Istoria lui Călinescu, că Mihail Sebastian ar fi un autor oarecare, pe care mâna "divinului critic" îl pune "la locul lui", printre mulți alții. Or, pentru oricine a citit literatura lui Sebastian și are idee de ce înseamnă literatură, e limpede că verdictul lui Călinescu este nu numai completamente injust, ci și eronat. În pofida demonstrației de putere simbolică a lui Călinescu, demonstrația lui critică e pe dos: abia inversându-i termenii vom ajunge la adevărul despre valoarea lui Sebastian. Or, dacă valoarea unui scriitor, a unui artist în arta cuvântului, este independentă de judecata de valoare a unui critic (așa cum Sebastian și Blecher rămân niște creatori atât de originali indiferent de alegațiile lui Călinescu în legătură cu ei), rezultă că puterea simbolică o deține scriitorul. Nu criticul.
Mai exact, puterea simbolică o deține opera scriitorului, capodopera pe care el uneori reușește să o dea. Închei cu exemplul de asemenea edificator al lui Eugen Barbu. Oricâtă repulsie aș avea (și am) pentru comportamentul deplorabil al lui Barbu în timpul regimului trecut (apropo de protocroniștii ceaușiști, el a fost șeful lor), mereu voi spune, și pe bună dreptate, că romanul lui Groapa este o capodoperă epică. Și orice critic adevărat va spune asta, înclinându-se în fața evidenței artistice, recunoscând valoarea literară a unei opere, dincolo de puterea simbolică a lui Barbu, care a apus încă din anii când au fost documentate plagiatele sale.
Toate numele pe care le-ați menționat, din sumarul cărții mele Sertarul Scriitorului Român, sunt ale unor scriitori și critici, istorici, teoreticieni literari din patrimoniul literar și cultural românesc. Unii între timp au murit, intrând, cum se spune, în Pantheonul autohton. Iată, Nina Cassian, Doinaș, Nemoianu, Paler... Ce nume! Fiecare dintre ei are două-trei rafturi de bibliotecă pline cu cărți de referință, în diferite genuri literare și meta-literare.
Faptul că ei apar împreună în sumarul cărții mele arată că, încă de tânăr, am avut conștiința valorii. M-am întors către valoarea literară ca floarea-soarelui după soare, înțelegând că, dacă e să devin un critic literar veritabil, trebuie să-i citesc și să-i analizez anume pe cei mai mari scriitori. A fost ceva organic în această critică a mea impregnată de excepționalitatea operelor literare. Dacă transferul ori transplantul de valoare nu sunt posibile, poate că măcar o contaminare axiologică să se producă în timp. Așa cum ucenicul își copia maestrul și, după ani de formare și secundariat, devenea el însuși un pictor distinct, poate că am devenit și eu un critic literar onorabil ocupându-mă metodic și sistematic de asemenea mari scriitori contemporani.
Revista în care au apărut aceste interviuri, reunite apoi în volumul Sertarul Scriitorului Român, a fost Adevărul literar și artistic. Este revista la care am devenit cronicar literar, prin generozitatea lui C. Stănescu și a lui Cristian Tudor Popescu, și la care am publicat săptămânal din 1997 până în 2005. 9 ani înmulțit cu 52 de săptămâni = peste 450 de numere. Au fost deci peste 400 de cronici literare; promit să le număr într-o zi pentru a putea oferi cifra exactă. Dacă această revistă nu ar fi existat sau dacă numele meu nu ar fi fost găzduit în ea, săptămână de săptămână, timp de nouă ani de zile, nici opera mea de intervievator "pe hârtie" nu ar fi existat, și deci nici cartea la care vă referiți.
Altfel spus, dacă opera mea critică respiră aerul înalt al operelor literare asupra cărora se exercită analitic, interviurile mele au fost posibile nu numai fiindcă acești mari scriitori și critici au acceptat să le pun întrebări, ci și fiindcă am avut unde să o fac. Nimeni n-ar vrea să piardă timpul răspunzând la întrebări din interviuri publicate în reviste obscure sau destinate sertarului. Adevărul literar și artistic a fost cea mai bună, frumoasă și prestigioasă formă publicistic-editorială de intersectare între curiozitatea mea de critic pasionat de marea literatură și disponibilitatea dialogal-confesivă a unor mari scriitori.
Desigur, cum ați observat, e altceva imaginea desprinsă din operă față de imaginea desprinsă din dialogul cu autorul ei. Ele se apropie, însă, semnificativ prin aceea că, interviurile fiind toate scrise, nu orale, scriitorul se simțea în largul lui răspunzând la întrebările mele. Un scriitor preferă forma scripturală, așa cum un actor o preferă pe cea orală. Chiar dacă trece din sfera ficționalului în cea a non-ficționalului și a biograficului, a raportării la actualitatea socială și politică, a relațiilor cu confrații de breaslă, scriitorul din interviul meu rămâne scriitor prin profunzimea textului, prin densitatea și bogăția frazelor, prin nuanțele care uneori scapă la o primă lectură.
Nu numai pe mine, care am pus întrebările, ci pe orice lector al acestor interviuri, ne îmbogățește mult lectura lor. Am fost inspirat să nu amân asemenea întâlniri minunate cu cei mai mari scriitori ai noștri, să nu las timpul să treacă până la a deveni ireversibil. Nici ei, din fericire, nu m-au refuzat, nu m-au amânat, nu m-au dus... cu vorba; dimpotrivă, au răspuns cu toții extraordinar de natural și de repede invitației mele preliminare și apoi întrebărilor nu întotdeauna comode.
Încă un alineat despre titlul cărții, Sertarul Scriitorului Român, în care un critic care a scris o cronică elogioasă a văzut acronimul S.S.R., trimițând, zicea el, la Societatea Scriitorilor Români, "bunica" Uniunii Scriitorilor din România de astăzi. Mărturisesc acum că nu m-am gândit deloc la S.S.R., ci, pe de o parte, la sertarul magic al oricărei copilării, iar pe de alta, la "operele de sertar" ale scriitorilor români care în timpul comunismului nu și le puteau publica. Iată, veniseră timpurile fericite ale publicării, ale libertății de a scoate din sertarele scriitorilor noștri întreg conținutul lor prețios.
Dar închid acum la loc sertarul plin cu interviurile mele din Adevărul literar și artistic, pentru a vă răspunde la ultima întrebare mai pe larg; și cu atenția la detalii pe care o merită.
