Dragă Domnule Profesor, tocmai ați revenit de la Botoșani, acolo unde ați participat la festivitățile dedicate Zilei Naționale ale Culturii, ați călcat pe urmele pașilor poetului nostru național, Mihai Eminescu.
L-am evocat și noi la Montreal în versuri și în cântec alături de elevii noștri, iar noi cei mari îl purtăm pe Eminescu înlăuntrul ființei noastre oriunde ne-am afla.
Cum poate fi citit astăzi Eminescu, în contemporaneitatea noastră fragmentată și grăbită, și în ce fel credeți că opera sa poate să modeleze patrimoniul cultural românesc dincolo de statutul de simbol național?
Daniel Cristea-Enache: Înainte de a răspunde la întrebările despre Eminescu, să observ, din amintirile Dvs., cât de diferită este experiența Crăciunului la sat și într-o metropolă. Nimic din tabloul sărbătoririi Nașterii Domnului în satele din Țara Făgărașului nu "corespunde" amintirilor mele dintr-o copilărie bucureșteană, în anii '80, ultimii ai regimului trecut. Când v-am citit rândurile despre Crăciunul sărbătorit de "fata Popii" la Cârțișoara și la Arpașu de Sus, am avut sentimentul că parcurg o pagină de literatură autohtonă - într-atât de străine îmi sunt scenele pe care le rememorați. Dincolo de regimul politic, este o diferență considerabilă, structurală, între lumea mică a satului și lumea mare a orașului; și adesea la Facultate, când le expun studentelor și studenților teoria lui Lovinescu despre romanul citadin, compar ruralul cu urbanul metropolitan pentru a-l explica mai bine pe adeptul modernizării literaturii noastre.
Născut în București, eu n-aș putea niciodată trăi într-un oraș mai mic, cu atât mai puțin într-un sat, unde aș simți că mă sufoc din cauza unui spațiu restrâns. Am nevoie ca de aer de spațiul metropolitan fiindcă aici pot savura condiția anonimității și, pe de altă parte, pot "trece" dintr-un tablou în altul, dintr-un decor în altul, dintr-o "bulă" (termen la modă azi) în alta, fără a traversa, mereu, unul și același cadru al unei comunități mici.
Iar apoi, știu de la tatăl meu Marius, care s-a născut și a copilărit la țară, într-un sat destul de aproape de București (și unde mulți bucureșteni veneau frecvent vara pentru lacul Snagov), că viața în lumea rurală nu era deloc așa cum ne-o prezentau cărțile de literatură sămănătoristă criticate - pe bună dreptate - de E. Lovinescu. Existența individuală și familială era aspră, chiar dacă familia era una de țărani cu stare, cu pământ, cu avere. (Viitorii chiaburi demonizați de comuniști.) Un străbunic al meu pe cât de muncitor, pe atât de sever, cu propria lui familie, îi spunea unicei sale fete, care avea probleme de sănătate și îndrăznea să se mai plângă și la el: "Tu ești nemuncită, Emilio!...". Iar tatăl meu Marius - fiul bietei Emilia, care avea să se sinucidă, fără a provoca vreo remușcare părintelui său dur ca cremenea - îmi povestea cum în copilăria lui, trezit iarna la 4-5 dimineața, pentru a merge la treabă, spărgea cu o toporișcă gheața dintr-o găleată ca să aibă apă cu care să se spele pe dinți. Firește, astăzi satul românesc s-a schimbat, s-a modernizat, viața a devenit mai confortabilă acolo; însă comunitatea rurală rămâne restrânsă, mică, personalizată la maximum, în sensul că fiecare se cunoaște cu fiecare și viața comunitară într-un singur tablou devine de la sine repetitivă, ca în Truman Show cu Jim Carrey.
Și acum trec lesne spre discuția despre Eminescu, fiindcă la Botoșani, unde am fost recent, am regăsit aceeași frumusețe neschimbată a orașelor mici, pe care îmi place mult să le vizitez, cu gândul însă că voi pleca de acolo și mă voi întoarce în metropola mea polimorfă și schimbătoare. Știam că Eminescu a muncit, ca un conțopist, acolo unde acum eram noi cu toții invitați, la Primăria Botoșanilor; și eu m-am dus special, în prima dimineață petrecută în oraș, să intru în biserica Uspenia unde a fost botezat. La Iași, cu alt prilej, am ținut o conferință (despre poezia lui Emil Brumaru) tocmai la Colegiul unde, pe vremuri, Eminescu fusese profesor de germană, și îi făcuse pe elevi, prin exigența sa de la catedră, să se revolte la propriu împotriva lui.
Aceste însemne ale existenței lui Eminescu mă emoționează, fiindcă e vorba de un creator genial, de un Artist care oriunde ar fi trăit, ar fi înnobilat spațiul respectiv. Fiul Domnului a înnobilat pentru totdeauna ieslea cu fân; și în multe dintre pildele lui, spațiile umile, modeste, și oamenii "simpli" devin fundamente ale credinței adevărate. Fără a avea în mod obligatoriu un accent creștin și o metafizică religioasă, prin chiar excepționalitatea lui, un Artist transformă locul în care s-a născut, școala unde a învățat, job-ul pe care l-a avut, scrisorile pe care le-a trimis și cele pe care le-a primit, peticul de hârtie pe care a așternut și cele mai banale propoziții.
Piesa cea mai prețioasă a averii mele pământești este un fel de chitanță de mână, scrisă de Eminescu însuși, originală; și deși e o chitanță de mână, faptul că a scris-o și a semnat-o Eminescu îi conferă strălucire și perenitate.
Noi, românii, nu prea știm să apreciem asemenea bogății lăsate în urmă, nouă tuturor, de un Eminescu, un Brâncuși, un Enescu, un Ionesco. Francezii, în schimb, valorifică exemplar asemenea vestigii și pun plăci, ridică statui, fac scuaruri și parcuri peste tot acolo unde un mare artist francez sau unul venit în Franța și-a intersectat biografia cu spațiul lor comunitar. La Muzeul Carnavalet este expus chiar și... patul în care Proust și-a scris capodopera.
Deci nu e vorba că francezii își mitizează ori demitizează personalitățile; ei le proiectează, în posteritate, în spațiul public, ca într-un Panteon regăsit în fiecare oraș și orășel înnobilate de viața Artistului în ele. La Botoșani am regăsit acest spirit, și mi-a plăcut: faptul că cel mai important Premiu de poezie din România poartă numele lui Eminescu, faptul că Teatrul din Botoșani poartă numele lui Eminescu, faptul că pe biserica Uspenia este pusă o placă marcând botezul lui Eminescu acolo (aici, cu un scrupul de istoric literar, să reamintesc că îl chema Eminovici, și că Iosif Vulcan, de la revista "Familia", i-a schimbat numele în Eminescu).
Botoșanii au intrat definitiv în patrimoniul cultural național și universal prin Eminescu, iar mândria lor că l-au dat pe cel mai important poet al românilor este curată, frumoasă și legitimă. Într-un cerc mai larg, în mod analog, putem vorbi despre mândria românilor de a-l fi dat pe Eminescu, comparabilă cu mândria francezilor de a-l fi dat pe Hugo sau pe Balzac, cu mândria germanilor de a-l fi dat pe Goethe ș.a.m.d. Când, tot la Paris, ajung la Théâtre de la Huchette din Cartierul Latin, unde stă scris mare, la intrare, că acolo se joacă neîntrerupt, de decenii, piesele lui Ionesco (adică Ionescu al nostru, născut la Slatina), am și eu acea mândrie curată românească: iată, Ionescu al nostru a reușit la cel mai înalt nivel.
E drept că în cazul lui Eminescu este ceva mai mult; și la un nivel mai adânc al sufletului colectiv decât la Brâncuși, Enescu, Ionesco și oricare alt mare artist român. Eminescu e iubit, idolatrizat colectiv și comunitar, precum Al.I. Cuza ca domnitor, devenit și el Vodă Cuza care împarte dreptatea celor necăjiți și sărută țăranul pe obrazul scuipat de boier. Poți să vorbești o săptămână, cu documente și mărturii, despre faptele mai puțin glorioase ale lui Cuza; sau despre articolele reacționare ale lui Eminescu, criticându-i acid pe liberali în cea mai fericită epocă istorică a românilor adusă tocmai de liberali. Degeaba! Mitul Poetului, ca și Mitul lui Vodă, sunt împlântate în mentalul colectiv și în sufletul românesc până la sfârșitul veacurilor. Forever.
Cu atât mai prețioasă, pentru mine, este regăsirea și revizitarea locurilor pe care Eminescu le-a înnobilat; iar la Botoșani am fost chiar în miezul eminescian. Plecat de acolo spre Iași, de unde am luat avionul spre București, mergând cu mașina unui profesor de matematică totodată poet, Gabriel Alexe, am văzut niște peisaje de o frumusețe aproape nepământeană. Coline în zare, un cer de un alb lăptos, un mare lac înghețat, o mănăstire undeva departe, tablouri uluitoare de iarnă cu cromatica lui Bruegel...
Le-au văzut și ochii lui Eminescu.
(va urma)