Înainte de plecarea mea din România, pe când eram studentă la Litere în Sibiu, participam an de an ca voluntar la FITS Sibiu (Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu); iubeam teatrul și îl iubesc și azi cu aceeași pasiune. Am urmat un curs de teatru de marionete cu actorul Dan Handoreanu, un atelier de film documentar, totodată participam la numeroase proiecte artistice. Acum, la o altă vârstă, pe un alt continent, mă bucur de teatru din nou și îl descopăr mereu cu bucuria primei întâlniri, așteptând cu nerăbdare Macbeth pus în scenă de Robert Lepage în februarie 2026, pentru care am deja bilet.
Ne aflăm în momentul de față în prag de Sărbători, ne pregătim să le întâmpinăm alături de cei dragi nouă aici la Montreal. Ninsoarea a venit devreme anul acesta, iar zăpada și frigul completează imaginea Crăciunului alb pe care îl așteptăm cu nerăbdare un an întreg.
Ce înseamnă Crăciunul astăzi pentru Dvs. și cum îl rememorați pe cel din copilărie? Putem să mai simțim în lumea noastră hipercomercială semnificația profundă a Nașterii Domnului?
În ce fel se mai articulează azi raportul dintre sacru și profan în această sărbătoare? Există un gust, o aromă, un colind sau un poem care au puterea de-a vă întoarce instantaneu la Crăciunul Copilăriei?
Daniel Cristea-Enache: Ca să nu scriu despre un subiect când mă aflu, la propriu și la figurat, în el, am ales să amân "strategic" răspunsurile la frumoasele Dvs. întrebări despre Crăciun, mutând cursorul din pragul Sărbătorilor spre începutul anului următor. Vă invidiez pentru că veți vedea Macbeth al lui Lepage (eu am văzut două spectacole ale lui, la Festivalul Shakespeare de la Craiova, și ambele m-au impresionat), dar și pentru decorul cu adevărat hibernal, pentru Crăciunul alb de la Montreal.
Născut iarna, mi-a plăcut întotdeauna zăpada abundentă (la fel de mult pe cât mi-a displăcut canicula verii); și orice ninsoare îmi dă o stare de bine, reproiectându-mă pe loc în anii primei copilării. Din păcate, așa cum timpul nu se mai întoarce, nici zăpezile de altădată nu le mai regăsesc în București. Acum, de pildă, suntem în 5 ianuarie 2026 și am avut o singură ninsoare pricăjită toată "iarna", una care a speriat, firește, autoritățile, mereu prinse "pe picior greșit" de câțiva fulgi și un pic de ghețuș. Încălzirea globală mi-a furat iernile și zăpezile lor, bucuria de a vedea copii fericiți care se dau cu sania, chirăielile lor pe câte un derdeluș, edificarea unor oameni de zăpadă cu un morcov pe post de nas și o cratiță întoarsă pe post de căciulă, construirea de cazemate din zăpadă și bătăliile aprige cu bulgări, datul pe un fir de gheață de lungime variabilă... Toate sunt de domeniul trecutului aici, în București; dar când am fost în Austria, la ski, am fost fericit să reîntâlnesc zăpada iernii, să redevin, datorită ei, copil.
Cu Crăciunul însă, în București și-n România, lucrurile stau pe dos. Sărbătorile creștine sunt mult mai frumoase în prezent, la mijlocul vieții, decât au fost ele când eram copil, din simplul motiv că la 8, 9, 10 ani eu trăiam în cei mai mizerabili ani ai epocii Ceaușescu, iar dictatura "celui mai iubit fiu al poporului" era una ateistă. Pe lângă faptul că nu se mai găsea nimic de mâncare, iar cozile la alimente erau de un primitivism inimaginabil (oamenii ajungeau să se împingă, să vocifereze, să se încaiere pentru două sticle de lapte sau trei pâini), Crăciunul nostru era cumva semi-clandestin, o sărbătoare pe care regimul o deposedase de sensul ei, convertind-o public în ceva ne-creștin sau non-creștin.
Nașterea Domnului? Care Domn, tovarăși? Isus, Fiul lui Dumnezeu? Păi noi credem în "opiul popoarelor" care este religia? Noi îi educăm pe șoimii patriei și pe pionieri în spiritul Bibliei? Sau în cel al "indicațiilor prețioase" date de Tovarășul nostru la cel mai recent congres al Partidului?
Când merg astăzi în inspecții de grad didactic și văd adesea, pe peretele din spatele catedrei profesorului, spre care se uită elevii, o icoană, nu pot să nu-mi amintesc, cu un rictus de scârbă, că "icoana" noastră era portretul lui Nicolae Ceaușescu; și că pe 26 ianuarie era ziua lui, transformată în sărbătoare publică. În anii '80, Crăciunul, Paștele fuseseră nu interzise, dar substituite prin "sărbători" fără sens, non-creștine, cum spuneam. Crăciunul era chipurile o sărbătoare a Iernii, iar Paștele era ceva ininteligibil cu Iepurașul. Moș Crăciun fusese înlocuit cu Moș Gerilă. Despre Isus nu se vorbea public decât pentru a fi prelucrat auditoriul în sensul materialismului dialectic. Când se apropia Paștele, se concepeau tot felul de programe și competiții sportive la școala noastră, pentru ca noi, copiii, să fim manipulați psiho-moral și să ne bucurăm că jucăm fotbal în Vinerea Mare.
Cât despre bucuria de a cumpăra un brad și a-l împodobi, de a asculta colinde lângă el, de a face și a primi cadouri în familie, de a primi colindători... această bucurie întreagă și "rotundă" eu n-am avut-o niciodată în copilărie, cu toate că și părinții naturali, și cei adoptivi erau niște oameni atât de buni, încât mi-ar fi oferit cadou și Luna de pe cer.
Două scene întru totul caracteristice, ilustrând o regulă, nu o excepție, mă vor însoți toată viața. Le țin minte în aproape toate detaliile, la patruzeci de ani de când le-am trăit, și ele însele vorbesc mai bine despre Crăciunul Copilăriei mele decât aș putea-o face eu.
Mai întâi o coadă la banane la o Alimentara de lângă blocul nostru, lungă, groasă, murdară în toate sensurile și înghețată la fel. Era iarnă, ger, și multe zeci de oameni stăteam să "prindem" câteva banane din cele care se "băgaseră" ori "se dădeau" în "Epoca de Aur" a lui Ceaușescu. După vreo trei ore (nu exagerez), am ajuns în față, am cumpărat un ciorchine de banane (nu "se dădea" mai mult) și am plecat înghețat spre casă. Bananele erau verzi, necoapte; și au stat la noi pe un dulap din bucătărie multe zile până să capete culoarea care să indice că sunt comestibile.
A doua scenă e oferită de peregrinarea mea prin mai multe piețe din cartier pentru a cumpăra un brad. Cozi uriașe peste tot, îmbrânceli, încăierări, iar "prada" finală a fost nu un brad (nu "se dădeau" brazi în anul acela), ci doi molizi anemici, pe care i-am legat cu sârmă acasă, ca să pară că, împreună, au crengi pe toate părțile.
Acesta a fost Crăciunul Copilăriei mele în "Epoca de Aur" a Tovarășului pus în locul icoanei: un ciorchine de banane verzi obținut după trei ore la o coadă pe ger și doi molizi cumpărați, după alte ore de stat la cozi, pentru a fi legați cu sârmă acasă unul de altul.
Nostalgic după zăpezile copilăriei mele, nu am nici cea mai vagă nostalgie pentru epoca aceea mizerabilă, degradată moral și material, în care eram învățați să scriem "î.e.n." în loc de "î.d.H.r" și să jucăm fotbal la școală în Vinerea Mare. Slavă Domnului că părinții mei - și unii, și alții - m-au învățat acasă altceva decât învățam la școală; și că îmi dădeau cărți neconforme cu viziunea partinică. Mai ales după 13 ani, când am fost înfiat, lecturile mele ghidate de Valeriu Cristea deveniseră de-a dreptul subversive. Nu numai că citeam cărți grele, în comparație cu care cele ale tovarășilor de joacă mi se păreau de acum puerile; dar citeam tot mai multe cărți "cu probleme", despre care trebuia să nu vorbesc la școală. Valeriu nu a vrut să facă din mine atât un creștin practicant, cât un tânăr cultivat, cu lecturile fundamentale asimilate la vârsta formării, lecturi care îmi lărgeau orizontul și îmi dădeau libertate de gândire și spirit critic.
Am luat astfel cea mai bună distanță față de anii în care trăiam, față de epoca "de aur", și am căpătat o perspectivă pe care o am și acum. Da, se înțelege că mie îmi place consumerismul capitalist, la antipodul ciorchinelui de banane verzi și al celor doi molizi legați cu sârmă; îmi place lumea noastră "hipercomercială", cum spuneți cu dreptate, fiindcă am experiența cozilor pe ger la pâine și la lapte, a rațiilor la ulei și la zahăr, a Alimentarelor cu lungi rafturi goale unde se nu se găsea nimic (ba da: creveți vietnamezi și șampanie Zarea), a Aprozarelor unde stăteai la cozi lungi și pentru... mere. Îmi plac reclamele capitaliste, culorile lor intense, poleiala strălucitoare, ambalajul cu fundă opulentă, bradul impunător cu globuri care iau ochii și beculețe peste tot. Îmi place lumina orbitoare din feeria Crăciunului și am fost încântat, tot în Austria, la Viena, când am văzut vienezi și turiști valsând și bucurându-se copilărește în centrul orașului, sub uriașe candelabre puse în stradă, printre rulote cu bunătăți, păhărele cu vin fiert și valsuri celebre. Acesta este pentru mine spiritul Crăciunului: să arunci cu banii în dreapta și-n stânga pentru a-i face fericiți pe cei apropiați și pe cei sărmani. Dacă nu m-am putut bucura de Crăciun în România lui Ceaușescu, la vârsta la care meritam să mă bucur, fiindcă învățam bine și îi ascultam pe părinți, lasă că mă bucur acum, în fiecare an, în ipostază de adult nostalgic dar și critic, cu melancoliile (cum ar spune Andrei Pleșu) bine plasate.
(va urma)