Pe LiterNet și nu numai, Daniel Cristea-Enache se apropie de cronica dramatică cu o finețe analitică și o remarcabilă înțelegere a contextului istoric, social și cultural. Fragmente din cronicile dvs. dramatice se află chiar pe pagina oficială a Teatrului Național din București. Scrieți cronică dramatică la același nivel și valoare cu cronicile dvs. literare.
Renumitul regizor evreu și român Alexander Hausvater ne-a oferit o definiție complexă a teatrului: "Teatrul este o experiență spirituală care poate să existe numai dacă spectatorul în sine trece de la condiția de spectator. El însuși trebuie să se schimbe. Mă interesează ca regizorul să aducă o schimbare în omul care îl vede, să-l facă un om mai bun, mai profund".
Care este funcția artei dramatice în societate din perspectiva dvs.? Sunteți invitat să participați frecvent la Festivalurile de teatru organizate în țară, nu respirați doar literatură, ci și teatru. Percepeți teatrul ca pe un laborator al emoțiilor și autenticității așa cum l-a definit Stanislavski? Cum simțiți evoluția artei dramatice în România? Cum sunt regizorii și actorii români contemporani? Există similarități și / sau diferențe între funcția Literaturii și cea a Teatrului?
Daniel Cristea-Enache: Întrebările pe care mi le puneți acum necesită răspunsuri ample, de dimensiunile unor capitole de cărți sau chiar cărți întregi. S-au scris rafturi de volume și despre funcțiile literaturii, și despre cele ale teatrului, acesta din urmă fiind de altfel o formă specifică a literarului, un gen, încă din Antichitate, al literaturii. Sunt și azi "specialiști" care nu fac distincție între piesa de teatru ca text scris și tipărit; și spectacolul de teatru, creat de un regizor și o echipă întreagă pornind de la un text dramatic sau dramatizabil. Ei își încep comentariile cu formula "am fost la piesa" și rămân acolo, în această neînțelegere a specificității teatrului. Ca să dau un alt exemplu, eu am citit tot teatrul scris și publicat de Ion D. Sîrbu, dar n-am văzut până acum niciun spectacol pornind de la un text dramatic al scriitorului căruia i-am consacrat teza mea de doctorat. Criticul și istoricul literar din mine pot oricând să ia teatrul lui Sîrbu din bibliotecă; dar cronicarul dramatic purtând același nume trebuie să ajungă la un spectacol datorat unui regizor, unui scenograf, unor actori ș.a.m.d., eventual în alt oraș decât Bucureștii, pentru a-și putea scrie apoi cronica dramatică pentru LiterNet.
Mihail Sebastian scria el însuși teatru (deloc "bulevardier" și "minor" cum l-au numit critici incomprehensivi precum Al. Piru ori Nicolae Manolescu); și totodată mergea la spectacole de teatru, ca și la concerte, fiind astfel și cronicar dramatic, și cronicar muzical. Și tocmai când am înțeles această calitate (și totodată necesitate) a spectacolului de teatru de a fi în mod esențial și fundamental un spectacol, am realizat că aici, în sfera jocului pe o scenă, timpul trece mult mai repede; și nu poate fi dat înapoi. Desigur, există spectacole de teatru înregistrate și care pot fi văzute la TV. Însă ele nu au câtuși de puțin intensitatea, autenticitatea și complexitatea emoțional-cognitivă pe care le degajă un spectacol văzut acolo și atunci, într-un anumit loc și într-un anumit timp care niciodată nu va mai fi.
De aceea, de peste douăzeci și cinci de ani, le spun studenților mei: mergeți la teatru, mergeți acum, nu ratați stagiunea aceasta, nu amânați, nu lăsați pe altă dată. Mergeți acum!... Când spuneam aceste lucruri primei promoții de studenți cu care am lucrat, prin 1999-2000, Victor Rebengiuc era în plină forță artistică, Beligan juca neobosit, Dinică, Moraru și alți actori de același nivel uimeau publicul cu performanțele lor. Astăzi nici Beligan, nici Dinică, nici Moraru nu mai sunt printre noi, iar Rebengiuc a anunțat recent că se retrage. A merge la teatru este deci o necesitate nu subiectivă, fiindcă așa am eu capriciul, să merg la teatru; ci obiectivă. E ceva ce nu poate fi negociat și nici înlocuit; e ceva la care trebuie să fii prezent.
Această efemeritate a spectacolului de teatru îi dă fragilitate, dar și o forță incredibilă. Oricând se poate întâmpla ceva neprevăzut în timpul unui spectacol, ceva care să oprească ori să răstoarne acel magnific, intens, excepțional direct al scenei ce pulsează odată cu sala plină de spectatori. La teatrul unde trebuia să vedem Oedip al lui Andrei Șerban, am aflat că o actriță s-a accidentat, și spectacolul nu mai poate avea loc în forma în care fusese pregătit, ci într-o variantă foarte specială. La Craiova, la Festivalul Shakespeare, A douăsprezecea noapte în regia aceluiași Andrei Șerban s-a mai jucat o dată, fiindcă erau mulți spectatori doritori să-l (re)vadă, și l-am văzut într-o sală a unui... hotel. La un altul, Marius Manole s-a accidentat serios pe scenă, la un picior, astfel că după ce alergase ca un ied la spectacolul văzut de noi, a improvizat ad hoc o versiune "pasivă", modulând prin gestică și mimică ceea ce înainte exprimase prin alergarea free-style.
Eu nu simt nevoia să vorbesc neapărat acum despre mine, ca spectator de teatru, ci despre ele și ei, toți acești oameni minunați care împreună, cu eforturi impresionante, au făcut spectacole memorabile și în epoca "de aur" a lui Nicolae Ceaușescu, și în mizera tranziție a anilor '90, când salariile lor erau derizorii, și în anii din urmă, când reușesc mai mereu să umple sălile cu un public din toate generațiile, dintre care nu lipsește cea tânără.
Firește, Hausvater are dreptate; și el definește într-un mod profund această experiență spirituală care pentru mine a început la 15 ani, când dirigintele și profesorul nostru de Fizică, domnul Friedmann, ne-a dus cu clasa la Teatru să vedem O scrisoare pierdută. Dacă îmi aduc bine aminte (nu vreau să verific, ci să mă bazez pe amintirile mele), Tipătescu era Rebengiuc, iar Pristanda, Ștefan Bănică (tatăl juniorului atât de cunoscut azi); Dem Rădulescu era Farfuridi ori Brânzovenescu. A fost un regal la care am asistat bouche bée, într-atât de expresiv era jocul actorilor atunci, în 1989, și acolo, în România lui Ceaușescu, într-o sală fără căldură în care toți spectatorii aveam paltoanele pe noi. Trei ani mai târziu, în 1992, în plină libertate post-revoluționară, prima mea întâlnire sentimentală cu Alina, care avea să-mi devină soție, a fost tot la teatru, la TNB, unde am invitat-o la spectacolul Vrăjitoarele din Salem.
Iar în prezent, când copiii noștri ne mai roagă să le procurăm bilete la spectacole remarcabile, în vacanța de iarnă când se întorc ei în România, din străinătățurile în care studiază și muncesc, nu pot să nu mă bucur că această iubire pentru teatru se transmite, se moștenește. Și că datorită zecilor, sutelor de spectacole pe care le-am văzut, eu unul am devenit un om mai inteligent, mai cultivat, mai sensibil, mai complex și, last but not least, mai bun. Un om care merge frecvent la teatru are toate șansele să devină mai bun; și chiar un dictator ca Gheorghiu-Dej, când a început să frecventeze sălile de teatru, s-a mai "înmuiat". Ultimii ani ai lui Dej au adus cea mai bună versiune umană a personajului, iar grațierea deținuților politici decisă de el este sincronă cu faza unui Dej ceva mai liberal, care mergea la teatru. O fi oare o simplă coincidență?
În ultimii ani, apropierea mea de acest spirit viu al Teatrului, care oricând te poate surprinde ca un Djinn eliberat dintr-o sticlă, s-a aprofundat și sistematizat, trei oameni fiind co-responsabili pentru activitatea mea de cronicar dramatic: soții Ion Cocora (reputatul teatrolog și remarcabilul poet) și Dana Pocea (Dana tocmai și-a luat Doctoratul în Teatru), cu care am mers la atâtea spectacole, în București, la Craiova, la Cluj; și Răzvan Penescu, sufletul și creierul LiterNet-ului, cel care ne publică nouă aceste Convorbiri și își petrece nopți îngrijind și postând textele altora. Tot așa, de ani buni, fiecărei promoții de studente și studenți, fie de la Litere, fie de la Limbi Străine, le scriu pe tablă mare, să se vadă: LiterNet, pentru a-i face beneficiari ai tezaurului de materie artistică și culturală de acolo. Sunt mii de cronici dramatice în arhiva LiterNet, despre toate spectacolele de teatru semnificative, și Răzvan Penescu le-a citit și le-a îngrijit pe toate, cu generozitatea lui apropiată de a celor numiți "slujitorii scenei".
Că sunt și eu un cronicar dramatic printre atâția - e aproape irelevant. Important este fenomenul în sine: unul joacă pe scenă până își rupe piciorul, altul aplaudă în neștire la final, de-l ustură palmele, un al treilea abia așteaptă să ajungă acasă, ca să scrie la cald despre spectacol, un al patrulea bibilește cronica primită pe email, caută și adaugă poze, face link-uri, dă drumul cronicii în lumea virtuală, un al cincilea o citește, la cafeaua de dimineață, și, dacă e doamna Olivia Chirvasiu de la TNB, o trimite regizorului și trupei, ba o mai și pune la avizierul teatrului. E imposibil să nu vedem atâta gratuitate, așa de multă generozitate, o reală noblețe în tot ce atinge sau se lasă atins de spațiul magic al Teatrului.
Totuși, să nu lăsăm spiritul critic la garderobă, odată cu fulgarinul și umbrela. Când mai nimeresc și la câte un spectacol mediocru sau de-a dreptul slab, tot ce am scris mai sus se risipește ca fumul de țigară. Din sticlă a apărut un Djinn rău, sadic. Timpul trece insuportabil de greu. Îmi stăpânesc cu mare dificultate căscatul, ca să nu-i jignesc pe cei implicați. Dar implicarea lor nu atinge pragul Artei, așa cum o percep și o înțeleg eu, astfel că absolut nimic din magia și bucuria despre care am vorbit nu mai are loc, nu se mai produce, nu se mai naște. Este o plictiseală cumplită... Singurul avantaj, în acest dezastru, îmi pare acela că la o carte submediocră mai ai de citit 500 de pagini și după ce ți-ai dat seama de "valoarea" ei; în timp ce la un spectacol submediocru, acele două ore de plictiseală și stânjeneală, de căscături reprimate și jelanii inaudibile, vor trece după fix două ore.
Iar la urmă, ca o circumstanță atenuantă, când eu mă fac că aplaud, așa, din politețe, toată echipa de la spectacolul de teatru mediocru ar putea veni cu replica protagonistului din Zbor deasupra unui cuib de cuci, jucat magistral de Jack Nicholson în film și nu mai știu de cine într-un spectacol văzut de mine tot înainte de 1989, și tot la TNB, în care Florin Piersic senior era Indianul: "Măcar am încercat".
(va urma)