Cu Luminița și Marius nu ați avut ocazia să purtați o discuție spirituală ca urmare a vârstei fragede la care i-ați pierdut, însă ceea ce m-a surprins a fost atunci când pierderea tatălui nu v-a îndepărtat de Dumnezeu, ci dimpotrivă, v-a întărit credința în voința Tatălui Ceresc. Aceasta denotă complexitatea și substratul spiritual profund pe care s-a cimentat apoi credința și relația personală cu Dumnezeu încă din adolescență. Dați dovadă totodată de o cunoaștere detaliată a Noului Testament. Într-adevăr nu a fost deloc întâmplător că Iisus Hristos s-a aflat pe cruce între doi tâlhari, iar unul dintre ei a ajuns cu Iisus în Rai în aceeași zi.
Primele mele întrebări spirituale au venit citind romanele Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul scrise de Dostoievski, Învierea lui Tolstoi, romane care m-au zguduit din temelii în anii de studenție și datorită cărora am descoperit adâncimi nebănuite și nuanțe sufletești, am pătruns complexitatea suferinței umane.
Aș dori să continuăm acum discuția noastră lărgind puțin sfera dinspre micro-universul spiritual spre cel universal. Ce părere aveți despre răspunsul lui N. Steinhardt la întrebarea: "De ce îi este omului de azi foame? De iubire și de sens."?
Care credeți că este "sensul" în societatea contemporană? Și care este sensul pe care Literatura îl poate oferi societății moderne în opinia dumneavoastră?
Mai sunt azi Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Cervantes în canonul literar universal?
Daniel Cristea-Enache: Mă bucură că l-ați adus în discuție pe Steinhardt, mai întâi fiindcă e un autor și un om de prețuit la superlativ; și apoi, fiindcă felul în care el se raportează la tematica religioasă este unul neconvențional, ne-dogmatic și chiar anti-dogmatic. Am asistat o dată la o discuție între reprezentanții a trei confesiuni religioase, la Sighișoara, unde fusesem invitat de Federația Comunităților Evreiești din România la un Festival al minorităților numit "Pro Etnica". Un moment aparte din program a fost această discuție în trei, la care au participat un rabin, un preot catolic (nu mai țin minte dacă era romano-catolic sau greco-catolic) și un preot ortodox. Ei discutau despre aceleași chestiuni ori teme importante, esențiale pentru un credincios, dar ce diferență!... Discuția în trei a devenit de fapt un dialog substanțial între rabin și preotul catolic, fiindcă cel ortodox, "al meu", "al nostru", debita o frazeologie religioasă standard.
De aceea îmi place mult Steinhardt, fiindcă el nu alunecă niciodată pe această pantă ușoară a comodității intelectuale, a lipsei de curiozitate și a refugiului în vorbe. Toate paginile scrise de el au o intensitate cu totul neobișnuită a credinței și mizează pe inteligența, lecturile, orizontul intelectual al cititorului, iar nu pe respectarea pasivă a dogmei și pe "bifarea" ritualurilor. Când vorbește despre iubire și despre sens, de care omului de azi îi este "foame" (ce formulare memorabilă!), Steinhardt include credința religioasă și convingerea profundă a unui subiect cunoscător că dincolo de fizic este un metafizic și că dincolo de viața noastră de muritori există o viață de apoi.
Da, mie unuia îmi e foame și sete, ca primilor creștini, de Sensul fără de care lumea și existența în ea se destramă și se dezagregă, iar meseriile mele, cea de critic literar și cea de profesor, se sprijină pe o logică similară. Caut semnificații în textul literar, văd opera literară ca pe un rezervor de sens, îl explic pe Arghezi la facultate înțelegându-i împreună cu studenții motivele profunde, mizele, obsesiile și constantele, programul interior care dă substanță și coerență inclusiv rupturilor și reinventărilor sale. Căutăm și găsim coerență, noi criticii, chiar și în cel mai incoerent și absurdist text avangardist, pentru a-l disocia de o mâzgăleală de grafoman și a arăta că una e una, literatură adevărată, alta e alta, o manifestare de veleitar. Or, dacă găsim semnificație și sens chiar și în cele mai radicale texte moderniste și avangardiste, cum să nu le găsim în sfera Creatorului de Sens care este Dumnezeu și în cea a marilor scriitori care au fost echivalați, pe drept cuvânt, cu niște demiurgi ai creației artistice? Eu cred că e suficient să vezi un tablou de mari dimensiuni al lui Monet la Orangerie ori o sculptură a lui Brâncuși ca să ai revelația sensului; și să înțelegi de ce este atât de importantă arta pentru tine, pentru omul contemporan și pentru omul dintotdeauna.
De observat că, deși critic literar, nu "avantajez" literatura și literaturo-centrismul. Un mare critic de poezie ca Lucian Raicu susținea, în mai multe rânduri, că literatura oferă un răspuns la întrebările fundamentale într-o mai mare măsură chiar decât filozofia. El era un literaturo-centric, văzând restul artelor prin filtrul literaturii și literatura însăși, prin filtrul poeziei despre care scria ca nimeni altul. În ce mă privește, sunt mai apropiat de poziția lui Nicolae Manolescu, care într-o emisiune memorabilă, invitat de Iosif Sava, îi argumenta acestuia că fiecare artă are nu numai un limbaj specific, propriu, dar și oferă o plăcere specifică, particulară, receptorului. Altfel spus, bucuria cu care citim o carte excepțională diferă sensibil și, din nou,... semnificativ de plăcerea cu care ascultăm o simfonie ori de cea cu care contemplăm o pictură.
Pe pielea mea de receptor, așa zicând, am putut constata că Manolescu avea dreptate mai mult decât Raicu. Plăcerea mea de spectator la teatru, când văd O scrisoare pierdută, este alta decât plăcerea mea de cititor al piesei O scrisoare pierdută, fiindcă spectacolul de teatru lucrează cu alte componente decât textul literar și se adresează unui alt "organ" al meu decât acela de lector. Când se mai întâmplă, de pildă, să văd un spectacol foarte slab (după părerea mea), am o senzație aproape fizică de respingere. Când citesc o carte execrabilă mă amuz, râd cu poftă; dar când nimeresc la un spectacol lamentabil, "organul" meu de spectator îmi dă, fără exagerare, o senzație de greață.
Cele patru nume de mari scriitori, Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Cervantes, intră în structura de rezistență a canonului literar. Aș putea spune că ei sunt chiar canonul. Zilele trecute (în final de septembrie 2025) am fost la o nouă premieră, la Teatrul Odeon, cu Macbeth regizat de o regizoare italiancă (Silvia Costa), jucat de actori români, cu decor și costume realizate în atelierele ce aparțin Comédie-Française. De ce se adună italieni, francezi, români în jurul unui text scris cu secole în urmă de către un englez? Și de ce acest text, scris cu secole în urmă, este atât de actual, încât în 2025 întrebările lui sunt și ale tale? Capodoperele traversează parcă fără efort timpul istoric; Macbeth, Crimă și pedeapsă, Război și pace, Don Quijote se vor citi de oameni cât vor mai exista oameni pe pământ. Fiindcă, stând și judecând un pic, "la rece", dacă Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski nu citești, atunci ce și de ce citești? Dacă nu îi citești pe cei mai mari scriitori, mai are rost să pierzi vremea cu cititul? Mai te poți numi cititor?
Este deci sens nu numai în opera literară, ci și în lectura ei. E fără sens să pierd vremea cu produse de serie, după cum mi-am dat seama pe la 11-12 ani. Are în schimb sens să citesc pentru a zecea oară Macbeth, să văd pentru a șaptea oară Melancholia lui Lars von Trier, să merg iar la Giverny, la atelierul lui Monet, ca să oftez de bucuria specifică a scăldării mele în tablourile lui. Are sens să recitesc scena botezului lui Steinhardt din Jurnalul fericirii.
Mai ales că marile cărți, marile sculpturi și tablouri, marile filme traversează nu numai timpul istoric, ci și timpul vieții noastre. La orice vârstă, în fiecare etapă a existenței mele, le "procesez" și le înțeleg altfel. Ideea că ai citit Război și pace o dată și gata, ai terminat cu Tolstoi, e de-a dreptul puerilă. La marii creatori revenim constant, de ce?, fiindcă ni s-a creat o necesitate interioară și metabolismul nostru îi include. De aceea Steinhardt, Sebastian, Ion D. Sîrbu și alții ne dau impresia de bulimie culturală și intelectuală; ei citesc și recitesc mereu, au ajuns dependenți de lectură, nu pot trăi fără să citească, fără să meargă la teatru, fără să asculte muzică. Ei au găsit, toți, sensul, în niște timpuri mult mai triste și mai întunecate decât cel în care trăim noi azi (să ne gândim la România de extremă dreapta din anii '30, la România lui Dej din anii '50, la România lui Ceaușescu din anii '80); astfel că mai putem nota un fapt ca pe unul obiectiv. Și anume: marile creații artistice ne ajută în multiple feluri și în atâtea contexte, și la rău, și la bine; și în închisoare, și în libertate; și în lagărul socialist, și în democrație; și în adolescență, atunci când le descoperim, și la maturitate, când revenim la ele, iar și iar, cu fericirea profundă și intensă a reîntâlnirii.
(va urma)