Eu fiind fată de preot am crescut cu această credința și am o relație strânsă cu Dumnezeu, simțind prezența lui Dumnezeu și voința Sa încă din copilărie, sentiment care m-a însoțit pe tot parcursul vieții mele dar în mod special în momentele cruciale, de încercare. Mă surprinde și mă bucură în egală măsură să descopăr ca sunteți un om profund religios dincolo de condiția de critic literar.
Astăzi voi "trișa" un pic și vă voi adresa o întrebare pe care chiar Dvs. ați formulat-o în cartea de convorbiri cu Octavian Paler: "Există în toată literatura lumii un personaj comparabil cu Fiul Omului? Poate fi considerat Dumnezeu tatăl cel mai mare romancier al lumii, autorul unui erou și al unor povești parcurse de atâtea generații de scriitori? Revenind la subiectul (mereu fierbinte) al credinței: Iisus Hristos îi poate convinge și pe cei care nu concep viața de apoi?".
Iar Octavian Paler ne-a oferit un răspuns memorabil: "Nu știu dacă Dumnezeul meu personal există, dar știu că negându-l aș fi ca o busolă stricată. Îmi e frică, dragă Daniel, nu de Dumnezeu. Îmi e frica de absența lui Dumnezeu."
Totodată, aș dori să aflăm: cum e Dumnezeul personal al lui Daniel Cristea-Enache?
Daniel Cristea-Enache: Este o întrebare esențială și foarte grea. E mult mai ușor, constat, să o fi formulat, pentru a răspunde la ea regretatul Octavian Paler, decât să răspund eu însumi. Îmi voi lua spațiu pentru o asemenea miză mare, dar întâi să mă opresc la distincția pe care o faceți între criticul literar obiectiv, echidistant și cel cu un univers sufletesc complex, cu sensibilitate, empatic.
Eu nu văd o contradicție între obiectivitate și sensibilitate ori între echidistanță critică și empatie. În critică ne ocupăm de cărți, de texte, de autori, nu de oameni. Și noi înșine, făcând critică literară, suntem niște autori de texte analizând texte. A fi critic literar este până la urmă o profesiune intelectuală pe care o facem, mai bine sau mai puțin bine, așa cum alții își fac propriile lor meserii. A fi profesoară, cum sunteți Dvs., a fi preot, cum e tatăl Dvs., a fi economist în comerțul exterior, cum era tatăl meu Marius Enache și a fi critic literar, cum era tatăl meu adoptiv Valeriu Cristea nu sunt niște trepte ce urcă de la o profesiune la alta, ci sunt toate aceeași treaptă.
Toate profesiile de pe lumea asta sunt aceeași treaptă, iar diferența importantă nu e între a fi economist și a fi critic literar, ci între a fi economist bun, antreprenor dezvoltând o afacere, și a fi economist prost, falimentând una; între a fi critic literar neînțelegând care sunt cărțile importante și a fi critic literar distingându-le imediat; între a fi preot fără har și fără orizont intelectual, debitând frazeologie canonică, și a fi preot aducând cuvântul Domnului ca un adevărat păstor spiritual al comunității. Dacă acceptați demonstrația mea, atunci echidistanța și obiectivitatea și adecvarea la obiectul analizei și evaluării caracterizează în egală măsură criticul literar (care evaluează texte), profesorul (care evaluează elevi sau studenți), specialistul în resurse umane (care evaluează CV-uri profesionale), antrenorul de fotbal precum feblețea mea Pep Guardiola (care evaluează jucători de fotbal) ș.a.m.d. În aproape orice profesiune este nevoie de obiectivitate și de recunoaștere a valorii individuale.
Mai puțin în fața lui Dumnezeu și a Fiului său Isus, pentru care obiectivitatea nu înseamnă decantare și separare absolută. Ceea ce m-a frapat, încă din copilărie, la felul în care ne privește Dumnezeu este anume faptul uimitor că între sfântul sfinților și păcătosul păcătoșilor nu e o distanță și nici măcar o diferență capitală. "Întâmplarea" că Isus, pe Cruce, a fost răstignit între doi tâlhari, iar unuia i-a făgăduit că va ajunge în Rai ar trebui să dea de gândit tuturor celor care nu dau nicio șansă umanității căzute, celor care au greșit, celor care au păcătuit.
Fiindcă Dumnezeu o face, în mare mila Lui. Dumnezeul meu personal nu îmi dă mie șanse după șanse fiindcă aș avea eu cine știe ce merite, fiindcă aș fi eu mai presus decât alții; ci fiindcă El dă șanse după șanse tuturor, chiar și celor mai păcătoși oameni. În orice clipă, păcătosul poate avea revelația că păcătuiește, se poate căi și, astfel, mântui. Aici, exemplul lui Saul din Tars devenit Apostolul Pavel, după o întoarcere de 180 de grade în credințele și faptele lui, este la fel de puternic precum cel cu tâlharul "bun" ajuns în Rai odată cu Isus. Tâlhar ori persecutor de creștini să fii, și tot ajungi în Rai dacă te căiești, dacă te smerești și dacă faptele tale, începând cu ziua revelației, sunt la antipodul celor dinaintea zilei respective.
Dumnezeul meu personal m-a intrigat inițial, în a doua copilărie, cu această milă nerațională, ilogică, lipsită de... obiectivitate. Eu gândesc, și azi, într-un mod mai mărginit, mai omenesc: prea puțini ticăloși se căiesc, și chiar și la aceștia, căința nu șterge arhiva ticăloșiilor lor trecute, istoricul lor, suferințele provocate unor oameni nevinovați.
Dar nici n-am vrut să mă substitui Judecătorului suprem, să dau eu verdicte în sfera morală. Dacă empatia mea nu a mers până la a-i mângâia pe obraji pe ticăloși, nici de severitate morală n-am fost tentat. Am evitat mai mereu extremele, nu din calcul, ci fiindcă așa sunt eu construit. Însăși credința mea este una "liniștită", tihnită, trainică, fără frământări, tensiuni, convulsii și revelații care să-mi schimbe cursul existențial. Cred în Dumnezeu de când mă știu, deși în copilărie nu mergeam la biserică decât de Paști, iar părinții, și cei naturali, și cei adoptivi, nu m-au obligat în vreun fel să o fac.
Dacă nu-mi amintesc să fi purtat vreo discuție cu Luminița sau cu Marius despre Dumnezeu și credința în El, deduc că n-am purtat. Subiectul era și este prea important pentru a nu ține minte asemenea scene. Ce țin minte e că la 13 ani m-am rugat intens ca tatăl meu să nu moară și, după ce a murit, credința mea a devenit și mai trainică, deși mai logic era ca ea să dispară. Dar între logică și credință nu e cel mai bun comerț, astfel că m-am bucurat intelectual, mai târziu, de silogisme și sofisme fără a le contrapune credinței mele în Dumnezeu, pe care îl văd într-adevăr ca pe Tatăl suprem, ținându-i acolo sus, în slava Lui, pe tații mei pământeni.
Revin la critica literară, mai exact, la o secvență de istorie literară și socială. Dostoievski era pe punctul de a fi executat și a fost grațiat de țar în ultimul moment. A făcut apoi mai mulți ani de muncă silnică în Siberia (despre care a scris Amintiri din casa morților), iar toate marile lui romane se datorează faptului că grațierea a venit la timp. Capodoperele lui Dostoievski n-ar fi fost scrise vreodată de nimeni, nici de el însuși, dacă scriitorul ar fi fost executat înainte de scrierea lor.
Rațional, ipoteza că asemenea capodopere n-ar fi existat mă tulbură mai mult decât gândul, de credincios, că Dumnezeu a mișcat firele întâmplărilor astfel încât aceste Opere să fie totuși scrise, lăsându-l pe autorul lor în viață, pentru a le scrie. Nu numai că mă tulbură ipoteza rațiunii "reci", în acest caz; dar ea chiar mă jignește. Cum e posibil așa ceva? Cum e admisibil să nu avem marile romane dostoievskiene fiindcă scriitorul ce urma să le scrie n-a primit grațierea la timp?
O asemenea ipoteză cu totul rațională e pentru mine de-a dreptul jignitoare. Pe când, dimpotrivă, varianta intervenției divine, susținută de un credincios, este atât luminoasă și de frumoasă, are incomparabil mai mult sens și semnificație. Dacă Dumnezeu nu există, totul ar fi foarte trist și meschin: marile romane dostoievskiene era probabil să nu fi fost scrise niciodată, pentru că autorul lor, condamnat la moarte, nu a primit grațierea la timp. Ceva mai oribil și mai penibil decât un asemenea scenariu e greu de închipuit. Dar dacă Dumnezeu există (ceea ce credem noi, credincioșii), atunci grațierea țarului a fost de fapt grațierea lui Dumnezeu, care i-a dat gândul bun "cezarului" pământean pentru ca oamenii să se bucure, mai târziu, de capodoperele lui Dostoievski.
În esență, pentru un credincios cum sunt eu, Dumnezeu este mereu prezent și creează cauzalitate, legând între ele valorile, inversând efectele, convertind negativul, ajutându-ne neîncetat să fim oameni. Dumnezeul meu personal este cel care ne iubește pe toți la fel; și care ni l-a trimis pe Fiul său Isus Hristos ca învățător de credință în El.
(va urma)