Totodată, în runda precedentă ați continuat șirul dezvăluirilor intime completând tabloul copilăriei cu farmecul și verva jocurilor de "afară". Am auzit instant și vocea mamei mele care ne chema acasă după o zi întreagă de jocuri, dispute, planuri, întâlniri secrete, cu "plăcerea indescriptibilă de a vorbi unii cu alții, bucuria de a face împreună tot ce ne trecea prin cap".
La o vârstă fragedă ați trecut printr-o despărțire dureroasă de ființa cea mai dragă, mama, iar doar la câțiva ani distanță a urmat pierderea tatălui. Cum a fost posibil să regăsiți bucuria copilăriei, orfan fiind, în timpul celei mai terifiante perioade a regimului comunist?
Daniel Cristea-Enache: Excelentă întrebarea Dvs.! Răspunsul la ea n-ar fi ușor de dat, cred, de oricine s-ar fi aflat în situația mea biografică. Mi se pare destul de greu de explicat ceea ce totuși știu că am trăit, ceva ce mi s-a întâmplat și am simțit atunci, și nu o dată, ca o excepție, ci în mod aproape continuu și constant. Da, am fost fericit, deși orfan de mamă, mai întâi, de tată, mai apoi, în timpul celei mai oribile perioade din "Epoca de Aur" a lui Nicolae Ceaușescu, din iulie 1981, când a murit Mama, și până în decembrie 1989, când a căzut Ceaușescu. Cum a fost posibil așa ceva? Cum de am fost fericit într-un context familial atât de dramatic, de tragic, și într-unul macro-social și societal atât de toxic prin ideologia totalitarismului care ne sufoca pe toți?
O explicație o găsesc în firea mea, în felul meu de a fi. Întotdeauna am fost o fire pozitivă, un tip optimist, senin, solar, dacă se poate spune așa. Diferența față de Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv, care era un mare sensibil neliniștit, un anxios făcându-și mereu griji și perpelindu-se pentru orice, este mare. Eu am acceptat mereu lucrurile care mi s-au întâmplat, chiar și pe cele teribile, punându-le pe seama transcendenței și nemaicăutând să le "corectez" dincolo de limitele posibilităților mele de a le îndrepta.
Dacă am făcut tot ce depindea de mine, și totuși cutare mizerie, nedreptate, necaz mi s-a întâmplat, asta a fost pentru că Cineva a voit astfel. Căile Domnului fiind "nepătrunse", cine sunt eu să le pătrund și să le "îndrept" în beneficiu propriu? Știe Dumnezeu mai bine de ce am pățit eu asta, de ce mi s-a întâmplat mie ailaltă, de ce am suferit cândva dintr-o anumită pricină.
Dincolo de aceste convingeri de profunzime, care țin de credința mea, derivă din ea, am o "elasticitate" psihologică prin care pot converti chiar și cele mai neplăcute experiențe în episoade ori secvențe digerabile. Dacă, de pildă, pe o plajă din Rio de Janeiro, am ajuns cu cuțitul la gât, înconjurat de o bandă de hoți, eu am scris despre acest episod în Cinematograful gol, convertind situația atât de dramatică (ce poate fi mai riscant decât să fii cu cuțitul la gât, la propriu?) într-o tabletă publicistică și confesivă. Nu numai că nu mă urmărește, nu mă bântuie episodul acela, nu am coșmaruri cu el, dar în memoria mea afectivă a rămas cu un fel de aură pozitivă, cu un halou luminos; și deci cu semn schimbat. Am relatat cum niște tovarăși ai jefuitorilor ne-au dus apoi cu mașina, cum le-am dăruit șapca mea și ei mi-au dăruit o Biblie în portugheza braziliană, pe care o țin și azi la loc de cinste într-una din bibliotecile mele. Fără episodul dramatic, cu posibile consecințe tragice, de pe plaja Copacabana, eu nu aș fi primit niciodată această Biblie cu însemnările, pe ea, ale tovarășilor hoților, hoți ei înșiși, dar unii care credeau în Dumnezeu și în Isus, asemeni tâlharului bun de acum două mii de ani crucificat alături de Hristos. "Căile Domnului" mi s-au luminat de data aceasta, fiind edificat asupra cauzalității. Fără episodul riscant de pe plajă, fără cuțitele hoților la gâtul meu (îmi amintesc foarte exact zimții cuțitelor), eu nu aș fi primit mai apoi Biblia de la complicele lor bun; și nici, înapoi, ceasul de la Valeriu Cristea, scos de pe mână de către un brazilian mai tânăr, și returnat mie după ce i-am spus șefului bandei că e un ceas de la tatăl meu. Iată un exemplu (destul de grăitor) cum percep răul, urâtul, nedreptatea, ticăloșia și cum le convertesc fără frământări în ceva, până la urmă, pozitiv.
Și acum, ca să fac puțin pe nebunul, cum se zice, să mărturisesc că haloul sau aura sau nimbul din jurul celor mai neplăcute episoade existențiale ale mele mă înconjoară și pe mine, cel care le-am trăit. Am simțit adesea un fel de "scut" invizibil sau de "armură" metafizică prin care unele drame biografice au trecut, dar niciuna dintre ele nu a devenit traumă. Sunt, parcă, favorizat, dacă nu chiar privilegiat prin intervenția directă și repetată a lui Dumnezeu de partea mea. Pe scurt: sunt protejat.
De aceea eu mă extrag cu ușurință din tematica propriilor suferințe, care la atâția scriitori devine o consistentă problematică. Recitind cărțile autobiografice și confesive ale lui Valeriu Cristea, revăd cât de mult a scris el despre toate aceste suferințe mari și mici pe care le-a avut, cum le-a explorat și aprofundat prin scriitură, cât de intens le-a retrăit pe fiecare în parte, cât l-au marcat. La mine (atât de diferit de el), necazurile și suferințele personale se pierd parcă de la sine în logica superioară, transcendentală, și în acea aură care mă înconjoară și mă protejează. Ce a fost - a fost. Dacă a fost - a fost. Putea să fie altfel? Posibil; dar și mai sigur că nu. De ce nu putea fi altfel decât a fost? Fiindcă din întregul set de variante, de posibilități, de scenarii alternative, Dumnezeu a ales pentru mine asta. Știe El mai bine de ce. Punct.
Pe de altă parte, mă atinge și mă preocupă incomparabil mai mult suferința altora decât a mea. Resimt aproape fizic neputințele semenilor mei, caznele lor, bolile, sărăcia, singurătatea la care unii bătrâni sunt condamnați. Dacă n-am o problemă cu suferințele mele, câte au fost, mă îndurerează profund suferințele altora, și în acest punct semăn mult cu Valeriu, care era copleșit de mila pentru câinii vagabonzi, numiți "maidanezi", și pleca la revista Caiete critice, unde lucra, cu cârnați în geantă, ca să le dea de mâncare patrupezilor întâlniți pe drum. "La rece", aș spune că am, ca și el, un exces de empatie și o insuficiență cronică de egoism.
Rămâne de explicat faptul că nici măcar "Epoca de Aur" calp a lui Ceaușescu nu mi-a afectat seninătatea luminoasă și fericirea propriu-zisă pe care am trăit-o constant. Well, eram copil, apoi puber și adolescent, vârste de grație, ne-perturbate prea mult de poluarea ideologică și sufocarea aceea dintr-un regim totalitar. Cu siguranță, dacă aș fi absolvit facultatea pe timpul lui Ceaușescu și aș fi devenit profesor navetist, precum toți din Generația 80, la o școală dintr-un oraș sau un sat departe de București, fericirea mea s-ar fi spulberat sau măcar s-ar fi diluat.
Însă eu am fost în anii '80 un copil răsfățat, protejat și de Dumnezeu, și de părinții mei buni și apoi, de cei adoptivi. Chiar și în noiembrie 1989, când mergeam pe 16 ani și Ceaușescu mai avea o lună de conducere absolută a României, lumea mea domestică, universul căminului unde mă aduseseră Doina și Valeriu Cristea erau mult mai importante decât ceea ce vedeam și trăiam afară, în realitatea mizerabilă a cozilor uriașe, a rațiilor la ulei, a transportului public cu oameni îngrămădiți la uși, a "iluminatului" din trei în trei stâlpi, a străzii desfundate și pline de noroi numite Buhuși pe care mergeam în fiecare zi spre liceu...
Lumea mea domestică, noul cămin, oamenii minunați care îmi deveniseră părinți schimbau cu lumina și căldura lor și realitatea exterioară: nu în mod obiectiv, bineînțeles, nu la propriu; dar în mod subiectiv și afectiv, la figurat. Aș retrăi oricând acele zile și nopți, acele dimineți și seri ceaușiste cu Doina și Valeriu Cristea, chiar fără să știu că Nicolae Ceaușescu va cădea peste o lună și după căderea lui va veni adevărata noastră libertate. Noii mei părinți de la 13 ani mi-au luminat și transfigurat adolescența petrecută în cei mai întunecați ani ai totalitarismului; iar firea mea senină, pozitivă și solară a făcut restul.
(va urma)