Astăzi, după descrierea liniștii absolute, vă provoc să inventariați "tabloul sonor al copilăriei", acele jocuri magice care rămân amprentate în memoria noastră forever. Cum arătau jocurile copilăriei? Care era jocul preferat acasă? Dar afară? Aveați un prieten de joacă mai apropiat?
Daniel Cristea-Enache: E emoționant ce ați spus despre prezența continuă a Mamei în viața mea, și după moartea ei. Noi, credincioșii, suntem niște oameni fericiți: credem cu tărie că despărțirea de cei dragi nu este definitivă și irevocabilă, că îi vom reîntâlni în viața de apoi.
S-au făcut doi ani de când lucrăm la această carte și vă mulțumesc încă o dată pentru ideea ei, care vă aparține. Într-adevăr, copilăria mea, de la moartea mamei (în 1981) la cea a tatălui (în 1987), când eram deja la pubertate, a avut două registre complet diferite: unul al liniștii în care mă cufundam în lectură, în solitudine, altul noisy și energetic, în care mă jucam cu prietenii într-un mod specific generației mele.
Aparțin generației "decrețeilor" și în blocul nostru D4, ca și în celelalte trei (numite chiar așa, D1, D2, D3) paralele cu al patrulea, eram foarte mulți copii. Când se terminau orele de odihnă și liniște obligatorie despre care am vorbit, strada noastră și toate celelalte din jur se umpleau literalmente de copii, fete și băieți, care începeau să se joace cu o poftă ce nu se mai stingea, de la ora 17 când se dădea "liber" la ieșit afară și până la orele serii, 21, 22, când părinții își strigau de la geamuri progenitura. În copilăria mea, dialogurile acestea sonore, de care aflau prin natura lucrurilor toți locatarii blocurilor, erau la ordinea zilei. - Mamaaa lui Bogdaann!..., strigau de afară tovarășii de joacă ai lui Bogdan. Îl lăsați pe Bogdan afară? - Nu, Bogdan nu vine, are lecții, suna uneori răspunsul crud. - Acum iese!, venea alteori răspunsul grozav, atât de așteptat și de către "decrețeii" de afară și de către cel care urma să li se alăture curând.
La finalul zilei, când se întuneca, procesul se relua, dar era inițiat acum de părinți, nu de copii. - Bogdan, hai acasă, că e târziu!, striga de la geam mama chematului Bogdan. - Mai stau zece minute, te rooog..., cerșea băiatul un bonus temporal. - Bine, Bogdan, dar în zece minute să fii acasă. Bogdan ajungea după vreo treizeci de minute acasă la el, transpirat fleașcă, murdar din cap până-n picioare și cu o expresie de fericire tâmpă pe chip.
Așa eram toți pe-atunci, noi băieții, și dacă schimbăm "Bogdan" cu orice alt nume, avem tabloul complet. Pe fete le ironizam fiindcă ele erau chemate în casă mai devreme, iar ironia noastră preferată era: "- Ioana, du-te acasă că începe Mihaela" (Mihaela fiind niște desene animate insuportabile pentru noi, băieții), cu varianta "- Ioana, du-te acasă că ți se răcește grișul cu lapte". Ce voiam noi să punctăm prin asemenea ironii debile: că ele erau fete, nu băieți ca noi, și că ele erau cumva imature, copilăroase, pe când noi eram deja bărbați. În realitate, lucrurile stăteau pe dos, fiindcă fetele se maturizează mai repede decât băieții. Puerilii eram noi.
Punând scenele acestea cotidiene într-un context macro, istoric, se înțelege acum de ce noi eram atât de bucuroși de măsurile nebunești ale lui Ceaușescu din anii \'80, acelea cu economisirea curentului. Când curentul se tăia seara, străzile pe care ne jucam noi afară deveneau și mai seducătoare, drăciile noastre outdoor, și mai puțin încorsetate de reguli. Părinții nu mai strigau de la geam după copiii lor decât pentru ceea ce am numi azi checking, fiindcă nu avea sens să-i cheme într-un apartament în beznă, în care se aprindeau lumânări, lămpi cu gaz, lanterne. - Bogdan, ești bine?, suna noua întrebare maternă, în întunericul ceaușist. - Da, mama, sunt bine, venea răspunsul fericitului Bogdan, care mai câștiga timp de joacă afară, în beznă. - Ai grijă, mamă!, nu se lăsa doamna. Apoi, deodată, curentul revenea, geamurile blocurilor se luminau și bezna dispărea, odată cu ziua noastră de joacă, acum încheiată.
Pentru istoricii comunismului românesc, e de făcut această diferență explicabilă prin psihologia vârstelor: dacă, adolescent, eram revoltat că Tovarășul taie curentul și ascultam Europa Liberă pentru a-mi reîmprospăta aversiunea față de dictator, pe când eram copil, exact aceeași realitate a întreruperii curentului mă făcea de-a dreptul fericit, ca pe toți tovarășii mei de joacă. Ne jucam mai mult. Eram mai mult timp împreună. Stăteam afară mai mult. Eram liberi mai mult.
Nici nu mai contează că ne jucam fotbal sau baba-oarba, lapte-gros sau leapșa, că ne alergam ca indienii cu fețele palide sau ne înfruntam precum Luke Skywalker cu Darth Vader. Orice joc alegeam, el era o suprapunere a acestor valori atât de importante pentru noi, atunci: libertatea și comunitatea aproape fraternă, plăcerea indescriptibilă de a vorbi unii cu alții, bucuria de a face împreună tot ce ne trecea prin cap. - Mamaaa lui Bogdan, îl lăsați pe Bogdan afară?, și după-amiaza magică începea. - Gata, mama, vin acum, și magia zilei se sfârșea.
Dar în cazul meu particular a mai fost ceva, extrem de important în contextul anilor \'80 ai ceaușismului crepuscular, și care a cântărit mult în felul în care au arătat pubertatea și adolescența mea. A fost fenomenul casetelor video (tolerate cumva de regim, într-un circuit paralel cu televiziunea de stat) și, în interiorul acestuia, faptul unic și plin de consecințe că Tata a adus din străinătate un aparat video. Doamne, ce nebunie a început atunci, ce frenezie printre toți tovarășii mei de joacă, ce cult al personalității mele, pentru a-i invita să ne uităm împreună la filme, ce uluire a tuturor când ne uitam la o casetă cu Rambo, cu Rocky, cu Mașina electronică sau la oricare dintre filmele cu Bruce Lee. Și acum mai țin minte muzica din Knight Rider, filmul cu David Hasselhoff care ne lăsa muți de încântare. Devenisem, fără niciun merit personal, vedeta tuturor celor patru blocuri (D1, D2, D3, D4), iar în apartamentul nostru era un pelerinaj ca la moaștele Sfintei Parascheva, după Revoluție. Adulții veneau seara, Tata fiind generozitatea întruchipată; noi, "decrețeii", ne uitam la filme când rămâneam eu singur acasă și când erau acele blestemate ore de odihnă în care nu ne puteam juca afară.
Orele de școală, de dimineață până la prânz, erau deci un fel de preludiu pentru lucrurile importante ce urmau pentru noi. Ajunși acasă, mâncau toți tovarășii repede, "eficient", pentru a ne regrupa în apartamentul meu de la etajul trei și a da start distracției. Programul de video începea pe la ora 13 și era completat de jocurile noastre, mutate și ele de afară înăuntru. Ne alergam prin tot apartamentul, jucam ping-pong, ascultam muzică, ne mai uitam la două scene cu Bruce Lee, "băgam" un fotbal cu nasturi, făceam "benzi desenate" (aveam un prieten cu mare talent la desenat mașini), reveneam în sufragerie pentru o porție de Rambo hăituit, apoi ne dezmorțeam sărind de pe dulap în patul meu și evitând lustra, aruncam cu apă de la geam și ne ascundeam după perdele, ne urcam pe bloc (e drept, mai rar) și ne jucam cu paratrăznetul, spuneam bancuri puerile ca și noi, făceam Skanderbeg cu brațele noastre subțirele de bărbați adevărați, jucam un fel de teatru, imitând oameni pe care-i cunoșteam cu toții, ne creasem un vocabular special, al nostru, adăugând ceva la fiecare silabă a unui cuvânt, ne căzneam cu cubul Rubik, învățam de la câte un "expert" o lovitură de karate...
În asemenea condiții, apartamentul nostru plin cu "decreței", tovarășii mei, devenea, în fiecare zi a săptămânii, de luni până vineri, un dezastru, cu o dezordine care azi mi-ar provoca frisoane. Dacă eu aș veni astăzi, pe neașteptate, ca adult în apartamentul devastat de mine, copil, și tovarășii mei, probabil m-aș face livid. Și acesta e un aspect psihologic interesant: ca adulți, ne pierdem nebunia frumoasă a copilăriei, odată cu ea. Căpătăm simptomele unei boli urâte a maturității și bătrâneții prin care ne uităm chiorâș la niște copii care se joacă, fericiți și zgomotoși, uitând că noi înșine am fost ca ei. Îmi place să cred că, adult de 51 de ani fiind, l-aș înțelege pe copilul de 10 ani care mi-ar deschide ușa apartamentului nostru, și care ar purta numele meu. I-aș zâmbi, complice; nu l-aș pedepsi.
Tata era un om atât de bun, generos și înțelegător, dar n-am riscat niciodată să-l supăr făcându-l martor al nebuniilor noastre. Vă dați seama: venea acasă obosit de la serviciu, după o zi de muncă, și să vadă cum arăta apartamentul nostru după patru ore de video și de joacă sălbatică... Am pus la cale un plan care să mulțumească toate părțile implicate. Tata venea pe la 17 acasă, și fiind la etajul 3 îl puteam vedea cum vine, pe jos, dinspre stația de autobuz. Un tovarăș stătea la geam la bucătărie să dea de șase (exact cum stătea doamna Delia Dinu, de la Cotroceni, la summit-ul NATO recent, ca să-i spună Președintelui Nicușor Dan când vine Președintele Trump; un "decrețel" recunoaște imediat tehnicile și skill-urile altor "decreței"); și-l vedea pe Tata, la costum, mereu elegant, venind agale și neștiutor spre casă.
Cu 30 de minute înainte de venirea estimată a tatălui meu, cu toții ne apucam să facem ordine în casă. Apartamentul ajungea, după această "clacă" urbană, mai ordonat decât fusese în cele mai liniștite și apatice zile. Ceea ce fusese cu jumătate de oră mai devreme un tablou al dezastrului devenea unul de o ordine perfectă, exemplară. Cumva, neverosimilă. Tata începuse să se mire că devenisem așa de ordonat, astfel că, pentru mai mult realism, cream anume un element de dezordine, un tricou pus aiurea pe un fotoliu, sau altceva. Teatrul mi-a plăcut de mic, astfel că jucam bine atât ordinea, cât și picul trebuincios de dezordine.
Talentul nostru regizoral, actoricesc și scenografic, arta disimulării "decrețeilor" își arătau clasa în episodul final. Când Tata intra în scara blocului, tovarășii mei ieșeau tiptil, unul câte unul, din apartamentul nostru ordonat-cu-un-strop-de-dezordine și urcau ca șerpașii la etajul patru, stând acolo toți, într-o liniște deplină. Tata ajungea acasă la el la etajul trei, suna la ușă ori o deschidea cu cheia, intra în apartament. După ce ușa noastră se închidea, cu Tata acum înăuntru, tovarășii mei o luau ușurel în jos, de la etajul de deasupra și până la parter, ieșeau din bloc, și pe-aici le era drumul... Să admitem că eu și tovarășii mei "decreței" eram niște draci de băieți, cu o inventivitate ea însăși diabolică.
Expresia "a da în mintea copiilor" este folosită de mulți ironic, sarcastic. Dar eu o înțeleg ca pe un minunat omagiu, de ce?, fiindcă a fi copil și a-ți trăi cu adevărat copilăria înseamnă a avea geniu, într-un fel pe care un matur pisălog, boring, tipicar și enervant nu-l mai poate înțelege și nici reedita.
(va urma)