Ați spus că acea liniște "din locuințele și din orele în care am fost singur mi s-a părut întotdeauna a avea o consistență aparte, cvasi-magică". Vă provoc să ne povestiți în detaliu despre acea consistență cvasi-magică a liniștii din casa din copilărie. Cum îl așteptați pe tatăl Dvs. după orele de liniște totală sau după joaca nebună cu prietenii?
Există ceva ce vă aduce aminte de acea liniște? Un detaliu care vă transpune în acea stare?
Daniel Cristea-Enache: Frumoase întrebări, mai ales că în runda precedentă am vorbit despre Emil Brumaru, unul dintre poeții mei preferați. Imaginarul lui poetic era strâns asociat cu universul domestic, cu spațiul acesta închis al unei locuințe obișnuite căreia poetul îi sesizase potențialul liric. Nu întâmplător, Brumaru îi plăcea mult ca poet și lui Valeriu Cristea, nu pentru că erau prieteni, ci anume pentru învestirea spațiului închis cu atribute ale umanului, ale fantasticului și magicului. Valeriu, care era fascinat de spațiile închise, căutându-le peste tot în literatură și dedicându-le cartea lui Spațiul în literatură, era pe aceeași lungime de undă cu Brumaru. Unul "producea" cu imaginația spații închise, le crea (poetul), celălalt le explora și le analiza, le interpreta simbolic, le punea în serii și categorii (criticul).
Nu e greu de observat că liniștea spațiului domestic este importantă atât pentru creația artistică, la Brumaru, cât și pentru interpretarea critică, la Valeriu Cristea. Dar la mine a fost și este cu totul altceva. Eu nu asociez liniștea locuințelor mele succesive (dacă am numărat bine, am locuit în timp în patru apartamente diferite, înainte de a sta la casă) cu scrisul meu critic, nici măcar cu acela confesiv și memorialistic, ci cu anii de copilărie. Anii aceia în care învățam la școală dimineața, veneam acasă pe la prânz și apoi, până după-amiază, pe la ora 17-17.30, când venea tata de la serviciu, eram cu desăvârșire singur în apartamentul nostru cu patru camere. Mama murise în 1981, aproape de finele clasei I; și mă doare și azi inima că tocmai omul cu care eu semăn atât de mult nu s-a putut bucura, aici pe Pământ, nici măcar de coronița de premiant a mezinului ei de la sfârșitul clasei I. Fratele meu mai mare învăța, la aceeași școală, după-amiaza, deci el pleca de acasă pe la prânz și revenea seara. Tata pleca dimineața la serviciu (undeva în Centru, chiar vizavi de Universitatea unde predau eu acum) și revenea, mereu elegant, în costumul parcă turnat pe el, după-amiaza.
Așadar, nu prin magie artistică eram eu singur acasă în acei ani (clasa a II-a, a III-a, a IV-a, anii 1981/1982-1984), ci printr-un concurs de împrejurări, una groaznică (moartea mamei), celelalte comme il faut. Mai mult decât atât, pe vremea aceea, la blocul nostru și la toate dimprejur era o regulă sacrosanctă pe care noi, copiii, o respectam: între orele 13 (sau 14)-17 nu ne jucam afară. Era afișată la toate scările "circulara" conform căreia locatarii blocului au perioadă de odihnă între respectivele ore. Dacă ieșeam în acest interval orar afară, în fața blocului nostru, nu era țipenie de om. Dacă luasem și o minge cu mine și totuși voiam să mă joc, o făceam de unul singur într-o deplină liniște, fără pic de zgomot, ca în filmele mute. Până la ora 17, afară era o liniște desăvârșită, la fel de "groasă" precum cea din apartamentul nostru.
Situația se schimba radical după încheierea perioadei oficiale de odihnă. Dintr-odată, strada Apusului nr. 33 se anima, copiii ieșeau parcă în valuri de la toate scările și începeam să ne jucăm ca nebunii, făcând ca toate mamiferele, ca indienii și "fețele palide", ca R2D2 din Star Wars, ca Rumburak din Arabela, strigând pe terenul de fotbal imediat încropit, alergând în toate părțile la leapșa ori de-a v-ați ascunselea... Despre perioadele sonore ale copilăriei mele voi vorbi în altă "rundă", fiindcă ele o merită cu prisosință. Dar acum suntem în epoca mută a cinematografului meu interior, asociată cu programul de odihnă al vecinilor de bloc și cu singurătatea mea absolută în apartamentul nostru.
Atunci, în toamna lui 1981, când am început clasa a II-a, am descoperit Liniștea, Singurătatea și Libertatea, strâns împletite în câteva ore ce mi se dădeau în fiecare zi, de luni până vineri. Veneam de la școală, mâncam singur, îmi luam o carte și începeam să citesc nesățios, întins în patul din camera mea (ultima din "potcoava" apartamentului), ridicând din când în când privirea și contemplând peisajul pe care îl vedeam atunci de la fereastra mea, și care mă făcea pur și simplu fericit: blocul D3, cu care al nostru, D4, era "spate în spate". Între cele două blocuri era un spațiu verde, cu o natură destul de sălbatică, copaci crescuți mult, care ajungeau până aproape de etajul 3 unde stăteam noi, iar eu puteam să văd de la geam această natură urban-dezlănțuită. Când însă stăteam întins în patul meu și citeam, ridicând uneori privirea, vedeam nu natura, ci blocul D3, etajele lui superioare, cu apartamente ale căror geamuri, uneori, străfulgerau de razele soarelui. Minunățiile din cărțile pe care le citeam de plăcere se completau astfel prin lucrurile minunate care, pentru mine, atunci, la 8-10 ani, acestea erau: soarele bătând în geamurile blocului vecin, masa mea cu o sticlă groasă pe ea, la care învățam, încântându-mă de răcoarea sticlei în contact cu coatele mele de școlar, ori patul însuși, cu o noptieră lungă, dincolo de care aruncam codițele de la merele pe care le mâncam.
Dacă aș pune și dulapul din camera mea pe listă, aș minți prin exagerare "artistică"; nu prea aveam un raport afectiv cu dulapul meu, fiindcă eram pus adesea să fac ordine în el (ceea ce uram). Dulapul devenea cu adevărat interesant atunci când îl escaladam pentru a sări de acolo de sus în pat, evitând cu mare artă lustra. Dar asemenea nebunii de toddler (cum se zice azi) din generația "decrețeilor" fac parte din tabloul sonor al copilăriei mele - le voi inventaria, cum spuneam, într-o altă "rundă" a convorbirilor noastre.
Deocamdată sunt din nou atunci și acolo, în Paradisul Mut al Singurătății mele de la vârsta aceea, în camera copilăriei mele pe care o regăsesc mereu, nu, nu atunci când scriu (ca Emil Brumaru ori Valeriu Cristea), ci atunci când citesc. Fiindcă oriunde și oricând citesc, o fac în singurătate și, dacă aceasta nu e posibilă, în liniște obținută prin una-două-trei uși închise. De aceea citesc de cele mai multe ori culcat, întins în pat, cu o schimbare totuși față de lecturile paradisiace din copilărie: atunci citeam culcat pe o parte, apoi, când amorțeam, pe cealaltă, pe când acum, întins în pat, pe spate, astfel încât să pot face semne și notițe cu creionul pe cartea citită.
În liniște, singurătate și libertate, am început să fiu ceea ce sunt azi; și în aceeași "trinitate" de valori (de mulți, neapreciate ca atare), mă regăsesc, cincuagenar, perfect identic cu copilul de acum patru decenii și mai bine. Sunt același. Privirea mea a "scanat", în toți anii scurși de atunci, peisaje mirifice, incomparabile ca frumusețe cu spatele unui bloc oarecare din cartierul Militari construit în anii '70. Dar niciodată starea mea de plenitudine nu a avut puritatea acelei vârste, cu privirea copilului de 8-9 ani, cu înțelegerea lui de atunci, ce începuse să devină reflexivă, și cu lărgirea uluitoare a universului meu, obținută parcă de la sine prin lectură. Ca într-un act de magie, cu cât citeam mai mult, cu atât realitatea înconjurătoare devenea mai semnificantă; și eu însumi - o simțeam aproape fizic - mă transformam pe dinăuntru.
Camera mea de câțiva metri pătrați de la capătul "potcoavei" apartamentului nostru și lumile transformatoare ale cărților pe care le citeam au ajuns să se influențeze și să se "cheme" reciproc, pentru a intra într-o stranie corespondență. Ca să citesc cu o maximă plăcere trebuia să fiu acolo, în patul meu, în camera mea, în singurătatea mea. Iar numitorul comun al lumilor ficționale în care intram, linia lor de intersecție erau tot acolo: era patul meu în care citeam, eram chiar eu, cel care o făceam. După ora 17, da, ieșeam afară, la joacă, și deveneam sută la sută un copil social, fiind fericit să mă joc cu prietenii mei; dar acum, citind, eram sută la sută eu însumi, totalmente liber, neîncorsetat de nimeni și de nimic în afara propriei mele voințe.
De aceea n-am înțeles niciodată cum un om care știe să citească se poate plictisi fie și un singur minut din viața lui. Cum să te plictisești când tu, chiar tu, ești linia de intersecție a tuturor cărților pe care le-ai citit? a tuturor filmelor pe care le-ai văzut? a tuturor spectacolelor de teatru la care ai fost? și, evident, a tuturor amintirilor pe care le deții?
De atunci, de la 7 ani și jumătate, din toamna anului 1981 când am început clasa a II-a, home alone, am unit în fiecare zi a săptămânii bucuria mersului afară, la joacă, cu cea, încă mai subtilă și profundă, a scufundării mele în lumile ficționale.
Să mai rămân puțin în cei câțiva metri pătrați ai camerei mele de copil. Masa cu sticla groasă pe ea era aliniată la geam, iar lumina de afară venea din stânga. Patul era în unghi drept cu masa; și când citeam întins în pat, îmi plăcea să văd masa complet goală. Și atunci, oare, ce făceam cu caietele, maculatoarele și cele "de curat", cu manualele, cu stiloul, călimara, creioanele chinezești pe care le rodeam, pixurile de mai târziu, cu sugativa, cu toate obiectele acestea? Unde erau?
Păi, unde să fie, dacă nu în dulapul unde încăpeau toate ale mele, într-o dezordine compensativă pentru "minimalismul" din camera mea de copil? Băgam, vâram în dulap toate, pentru ca tabloul camerei mele să fie perfect; iar acum, retrospectiv, văd cum copilăria mea urbană este și acolo, pe linia de intersecție a tuturor cărților citite atunci, și dincolo de fereastră, cu soarele bătând în geamurile de la blocul D3, și pe masa cu sticlă pe ea, și în codițele de măr care se uscau pe jos, între noptieră și perete, dar și în dulapul plin cu...
... haine, caiete, manuale, jucării, cadouri de la tata, clasoare cu timbre, casete audio, culegeri de matematică, un radio mic la care ascultam Fotbal minut cu minut, fanioane ale Universității Craiova, fotografii ale lui Ilie Balaci, adidași Puma aduși tot de tata și pentru care mă invidiau toți prietenii, un tricou superb, cu capul unui tigru și pe care scria mare TIGER, ca să se înțeleagă despre ce e vorba, diplome de premiant la școală, o diplomă de la un concurs pe stadion unde am alergat și am ieșit primul, un minunat atlas zoologic de pe care copiam cu calcul contururi de animale, un glob pământesc de pe care am învățat toate țările și capitalele lor, caiete de muzică (precum cele dăruite de Emil Brumaru lui Valeriu Cristea), unul special de desen, de format mare, cu tot cu culorile pe care le foloseam când "mă chinuia talentul" de pictor, un joc Marocco, unul de șah plus table, un pachet de cărți de joc, un cub Rubik pe care n-am reușit niciodată să-l "rezolv" altfel decât smulgându-i piesele și punându-le la loc după culori, fotografii Polaroid cu noi, niște patine cu rotile (azi li se spune role), un fel de ochelari de înot de mari dimensiuni, cu ramă galbenă, cărora li se spunea "vizor"...
Da, masa cu sticlă groasă din camera mea era complet goală și îmi plăcea nespus să fie așa. Dar astăzi, când sunt cincuagenar - și cum se poate bănui -, prețuiesc și iubesc mai mult dulapul plin al copilăriei mele.
(va urma)