Daniel Cristea-Enache: Mai întâi, cum se zice azi, puțin context. Dacă "runda" anterioară din convorbirile noastre a apărut la începutul lui martie 2025, iar aceasta va fi la începutul lui iunie 2025, întârzierea nu se explică nici prin "crampa" scriitorului (fiindcă eu nu sunt scriitor), nici prin alte proiecte profesionale ale mele, ci, da, prin activarea componentei mele de cetățean. Din noiembrie 2024, când am avut primul șoc al turului I al alegerilor prezidențiale, și până de curând, când a fost noul tur II, am fost atât de preocupat de riscul de a avea ca Președinte al României un extremist de dreapta, încât cu greu m-am putut detașa pentru a-mi vedea, cum se zice, de treburile mele. I-am invidiat pe acei colegi de breaslă pentru care problema aceasta a noului Președinte al țării nu a existat: ei continuau să se autopromoveze, să vorbească tot despre opera lor, făcându-mă cumva mefient de utilizarea, de către mine, a persoanei I. Țara arde și eu scriu amintiri din copilărie și adolescență, mi-am zis eu în câteva rânduri, atunci când voiam să mă re-apuc de convorbirile noastre, și totuși nu puteam, fiindcă mintea și sufletul îmi erau în altă parte, și anume în prezentul dramatic al țării mele, nu în trecutul meu personal și familial.
Slavă Domnului, de-acum am scăpat de perspectiva de a avea Președinte un extremist de dreapta, foarte mulți români au ieșit la vot și l-au votat pe Nicușor Dan, astfel că pot reveni liniștit la scrisul și amintirile mele, provocate de întrebările Dvs. atât de pătrunzătoare. În această nouă atmosferă socio-politică, din ultima săptămână, abia așteptam o zi de singurătate absolută acasă, pentru a regăsi acea stare din copilărie: home alone.
Liniștea din locuințele și din orele în care am fost singur mi s-a părut întotdeauna a avea o consistență aparte, cvasi-magică. Obiectele din încăpere, iată, acum, biroul acesta nou și alb pe care scriu, lampa de culoare gri cu un arc (ba nu, cu trei arcuri, m-am uitat mai atent) și un fir negru cu un întrerupător, trandafirul japonez din dreapta mea, căruia i-am pus ieri apă, dar nu prea multă, ca să nu-l "înec", crucifixul de pe birou, cumpărat de la Vatican, când am fost acolo la bursa postdoctorală din 2012, cana de cafea pe care scrie COFFEE REPUBLIC, cu o inimă între cele două cuvinte, geamul mic de deasupra biroului, la care am tras jaluzelele pentru a vedea verdele copacilor de afară și a-i permite lui Tiggy, motanul nostru, să se urce să vadă și el natura exterioară - toate aceste elemente, împreună cu altele din cameră și din casă, fac o lume. În asemenea lumi, unii devin artiști, iar alții, ca mine, învață să-i înțeleagă mai bine pe artiști.
Mă pregăteam deci cu încântare să regăsesc liniștea casei și a obiectelor din ea - după lunile acestea de stres național - pentru a reintra în starea în care, copil fiind, eram singur acasă, "în absența părinților" (mama murise, tata era la serviciu, fratele mai mare era la școală)... Dacă aș fi scris la această "rundă" ieri, aș fi scris despre felul în care îl așteptam pe tatăl meu, după orele de liniște totală sau, dimpotrivă, de joacă nebună cu prietenii în absența lui. Dar ieri seară mi s-a întâmplat ceva atât de frumos, încât a trebuit să-mi "resetez" tematica, pentru a scrie nu despre liniștea domestică, ci despre comoara descoperită în casă.
Aseară căutam ceva într-una dintre bibliotecile noastre, în care avem și cutii cu tot felul de vestigii de familie; și, lângă un jurnal din copilăria mamei mele adoptive, pe care îl știam, am descoperit cinci caiete de muzică, cum erau pe vremuri, cum am avut și eu la școală (deși, altfel, eram complet afon). Caiete din acelea pe care se trec notele muzicale. Nu mai văzusem aceste caiete sau, dacă totuși le-am văzut, nu le-am deschis până ieri. Curios să văd ce e acolo, am luat unul și l-am deschis la întâmplare; în loc de note muzicale, am văzut niște rânduri versificate ce păreau a fi din niște cântece de petrecere.
Distrat, cu gândul la altele, m-am întrebat: ce o mai fi și asta, lângă jurnalul din copilărie al Doinei? Or fi versuri transcrise de ea sau de cineva din familie, ale unor cântece care se cântau pe atunci? Dar imediat, apoi, am rămas cu gura căscată, recunoscând stilul celui care scrisese versurile, și care nu putea fi confundat cu nimeni altul. Deodată "încălzit", am luat un caiet pe care scria DOINE ȘI CHIUITURI și am început să-l răsfoiesc, uitând de orice altceva. Într-o stare precum a căutătorului de comori care, de neghiob ce e, stă cu comoara-n casă fără să știe de ea, am "procesat" caietul de muzică care, da, fusese al lui.
Al lui? Al cui, adică?
Autorul a avut gentilețea să scrie pe fiecare caiet, pe spatele copertei I, astfel încât posteritatea să știe că era darul lui pentru un critic literar. Criticul literar căruia i s-a făcut darul era Valeriu Cristea, iar poetul care a făcut darul era Emil Brumaru. Iată ce scrie pe Caietul IV: "Al patrulea volum din «Doine și Chiuituri» a fost scris cu creionul pe 32 de pagini de muzică numerotate de la 1 la 32 de Emil Brumaru în exclusivitate pentru Valeriu Cristea".
Caietul are, într-adevăr, 16 file, deci cele 32 de pagini ale poetului generos nu sunt o metaforă, ci o descriere exactă. Pe spatele copertei 4, el a făcut și un Cuprins, trecând scrupulos titlurile poemelor și paginile din Caiet la care ele apar.
Nebunia aceasta a poeziilor scrise cu creionul pe caiete de muzică și trimise lui Valeriu se repetă în cinci rânduri. Sunt cinci caiete, pe fiecare dintre ele scrie Doine și chiuituri, toate sunt numerotate în bună ordine, au câte un Cuprins, și pe toate Brumaru a trecut în clar, cu rigoarea unui anticar de altădată, cui făcea darul și în ce consta el. Pe Caietul II, apare și data: "Acest al doilea volum de Doine și chiuituri a fost caligrafiat cu creionul într-un singur exemplar pe 32 de pagini numerotate de Emil Brumaru în exclusivitate pentru Valeriu Cristea. Sîmbăta 25 aprilie - 1981".
Caietul I a fost datat și el, "24 aprilie - 1981", Caietele III și IV sunt nedatate, iar Caietul V, singurul mai mare, cu 24 de file față de cele 16 ale celorlalte, poartă data "în luna aprilie 1982".
Inițial mi-a fost greu să cred că poetul a folosit aceleași formulări, cu același scris cu creionul, peste un an, și tot în luna aprilie, și m-am gândit că pur și simplu a greșit pour une fois, scriind pe Caietul V 1982 în loc de 1981. Însă apoi, la un examen minuțios, am sesizat unele diferențe între Caietul V și toate celelalte; astfel că, oricât de straniu ar părea, Caietul V a fost într-adevăr trimis criticului după un an, "în luna aprilie 1982", cum scrie caligrafic poetul.
Înainte să citez câte o poezie din fiecare caiet, cu bucuria lui Ali Baba intrînd în peștera cu comori, să fac niște observații de critic literar. Poemele din aceste caiete nu sunt inedite, eu le-am citit în volume și antologii postrevoluționare ale lui Brumaru și le cunosc prea bine. Inedit, la figurat și la modul spectaculos, e faptul că Emil Brumaru le-a copiat (le-a transcris) din manuscrisele sale în aceste caiete școlare de muzică, pentru a i le oferi lui Valeriu Cristea. Nu sunt manuscrise, fiindcă nu au nicio tăietură, nicio ștersătură, nicio probă a lucrului pe text. Sunt transcrieri perfecte, caligrafice, ale poemelor lui Brumaru, transcrieri făcute de poetul însuși, ca un copist îmbătat de trecerea pe curat a textelor lirice. "Copistul" este și un desenator talentat, făcând un același melc în mai multe locuri din Caietele I-IV; și un fel de autoportret ca o floarea-soarelui, în Caietul V.
De observat și că încadrarea unor texte e în genul poeziei licențioase, iar unele piese ar putea fi numite azi, ca și ieri, de-a dreptul pornografice. Nici vorbă ca ele să fi putut apărea în anii '80, când Cenzura regimului Ceaușescu veghea asupra relațiilor "principiale" din sânul clasei muncitoare. De aceea Infernala Comedie, volumul cu asemenea poeme și altele încă, mai deșucheate, nu a putut fi publicat decât după Revoluție. Culmea e că Brumaru i-a trimis asemenea versuri amintind de Infernala Comedie sau chiar cu imagini lirice de acolo tocmai lui Valeriu Cristea, care avea, e drept, complexitatea și rafinamentul criticului, dar ca om era un timid pudibond. Ce să mai spun de soția lui, mama mea adoptivă, Doina Cristea, care era Pudoarea însăși, întruchipată?!? Îmi place să cred că Valeriu nu i-a arătat Doinei Caietele acestea, interpretabile ca dovadă a unei confrerii de bărbați obsedați sexual. Le-o fi pus bine în fundul unui sertar, de acolo a fost luat totul la moartea lui, în 1999, și abia acum iese cadoul lui Brumaru la lumină, dintr-una din cutiile din bibliotecile mele.
Parcă îi văd pe cei doi, expeditorul și destinatarul caietelor școlare de muzică, după o moviliță din Rai, ferindu-se în continuare de doamnele pudibonde și sensibile, pentru a se delecta cu versuri porcoase, îngăduite de acel Dumnezeu comprehensiv din poezia lui Brumaru.
Și acum gata cu observațiile mele de critic literar, să bag mâinile, până la coate, în comoara din Caiete.
Din primul, am selectat poemul de încheiere, intitulat Doină:
Azi-i luni, mîine e marți,
De lacrimi mi-s ochii sparți
Și de-abia mai pot umbla
Cu gîndul sub fusta ta
Cea neagră, de catifea,
Care mă ucide lent
Și dulce ca-n Orient.
Azi-i marți, mîine e miercuri,
Să-ți simt trupul cum ți-l strecuri
Ca prin ciur, în pat, ți-aș da
Mărgele, motani, halva,
Calul meu cu tot cu șea,
Și viața și opera,
Subțirico!
Azi-i miercuri, mîine-i joi,
Fă-mă, Doamne, kil de-oloi
Să mă toarne-ntr-o salată
Fragedă, cu frunza lată,
Lelea,
Înmuia-i-aș toate celea!
Azi e joi, mîine e vineri,
Lasă-mă, fără rețineri,
Să-ți scot izmănuțele,
Sărutu-ți mînuțele,
Ca să-ți văd iar soarele,
Sărutu-ți picioarele
Cu razele-n cîrlionți
Și-apoi să mă-împușc c-un glonț,
Piuuuuu,
Pe lume să nu mai fiu...
Din Caietul II am ales De-aș avea o sumă fabuloasă:
De-aș avea o sumă fabuloasă
I-aș lua iubitei blugi feerici
De-ar ieși toți popii din biserici
Lăsînd nunți, botezuri, parastase
Ca s-o văd-alene cum se plimbă-n
Ținte și tigheluri, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aș cere blugii să și-i scoată
De-ar intra toți popii în biserici
Și-ar ieși, buluc, din ziduri sfinții,
Trupul să i-l pipăie isterici,
Oh, pînă la pierderele minții!
Din Caietul III, un minunat Sonet domestic:
Să stai întins, pe pat, în casă,
Și să visezi la dulci femei
Ce-obrajii bucilor și-i lasă,
Rumeni de-amor, rotunzi și grei,
Lin sărutați de gura-ți moale,
Ziua să treacă neștiut,
Să bei cafele vesperale,
Un vechi roman să ai drept scut
Pe sufletul tău trist și singur:
"Eroi" și "eroine" dragi,
Să-ți sorbi trecutul lin, din linguri,
Ca pe o spumă roz de fragi
Și să adormi la ora șapte,
Vierme-n dulceața prunei coapte...
Din Caietul IV, o Chiuitură care chiar și pe un critic mare ca Valeriu Cristea îl va fi lăsat bouche bée:
Dac-ai ști ce dragă-mi ești
Ți-ai da drumul pe ferești
Și-ai veni, fă, în picaj
De te-aș lua de pe pavaj,
Lin,
Ca pe-o floare grea de crin
Și te-aș pune-ntr-un pahar,
Pe o prispă de cleștar,
Nu în apă ci în lapte
Sau ulei,
Să te pup adînc și rar,
Zi și noapte,
Unde vrei!
În sfârșit, din Caietul V, "scris de mână" în aprilie 1982 de un mare poet din Iași pentru un critic literar din București, acest Descântec uimitor, pe care numai Brumaru îl putea concepe:
Melcă, melcă,
Codobelcă,
Scoate țîțe boierești
Și umblă prin București
Pînă cînd mă întîlnești,
Să bem votci rusești.
Melcă, melcă,
Codobelcă,
Scoate craci
De zahăr,
Să-i desfaci
Pe niște saci
Într-un tren regimentar
Unde eu sînt albgardist,
Ofițer
Din gubernii de piper
Ce joacă sub gloanțe whist.
Melcă, melcă,
Codobelcă,
Scoate limbă
Dintre buze
Și ți-o plimbă
Fără scuze,
Milostivă,
Mov, liturgică, perlată
De salivă,
Pe viața mea stricată
Odată ca niciodată.
Melcă, melcă,
Codobelcă,
Scoate sufletul din tine
Și mi-l dă fără rușine,
Cu mult foc,
Ca-n "La Belle Epoque"!
În plin regim totalitar (cu Cenzură, control, Partid unic, Miliție și Securitate, mașini de scris controlate, "indicații prețioase" ale Marelui Cârmaci și tot restul), un mare poet se încăpățâna să re-creeze o Belle Epoque a artei libere. E ca și cum Brumaru ne-ar arăta aici, în aceste cinci caiete de muzică, negru pe alb, (tran)scriind versuri cu creionul atât de clar și caligrafic, că un Artist poate orice, oricând, oriunde.
(va urma)