Îmi amintesc de episodul sfâșietor al ultimelor zile petrecute aici de tatăl Dvs. descris de Valeriu Cristea în Bagaje pentru paradis, așa cum a fost trăit de el și Doina.
Despre Marius, tatăl Dvs. și fratele Doinei, ne-ați povestit un singur episod, petrecut în martie 1977, în timpul acelui cutremur devastator. Imaginea tatălui care se apropia mișcându-se pe hol, care v-a ridicat în brațele lui și v-a dus afară, s-a păstrat vie.
Ce alte momente prețioase petrecute alături de el puteți să ne relatați? Cum era tatăl în anii copilăriei, dar mai târziu, la adolescență? Ce trăsături din personalitatea tatălui se regăsesc în personalitatea Dvs. complexă?
Există ceva anume ce vă amintește de el?
Daniel Cristea-Enache: Nu cred că va fi suficientă o singură "rundă" pentru a-l evoca pe tatăl meu, Marius.
Am relativ puține amintiri cu Mama, fiindcă a murit când aveam 7 ani, și ce a reținut memoria mea, din prima copilărie, sunt mai degrabă emoții și senzații decât secvențe pe care să le pot reconstitui și re-procesa cu mintea de acum. În schimb, cu Tata am o sumedenie de momente și episoade caracteristice, atât pentru el, cât și pentru băiatul lui mai mic. De la 7 ani la 13 ai mei, când a murit după un cancer galopant, am stat cu el zi de zi, mai puțin atunci când pleca (uneori pe nepusă masă, cum se zice) în străinătate, în țări atât de exotice și îndepărtate (Indonezia, Thailanda, Singapore...) de unde ne aducea o grămadă de cadouri.
O să încep chiar cu asta pentru a-i schița portretul. Lucra la o firmă de comerț exterior care importa în România cauciuc, astfel că Marius pleca deseori în țări care îl exportau, ca materie primă, pentru a încheia acolo contracte. Nu știu cine mai era în delegația românească, cine decidea, probabil că nu el, fiindcă avea tot felul de șefi; însă tatăl meu era un om atât de competent și, nu exagerez, de fermecător, încât contactele și contractele acelea se încheiau și mergeau "ca pe roate". Era un bărbat frumos ca un actor, semănând destul de mult cu Mircea Lucescu pe când acesta din urmă devenise antrenor-jucător. (Admirația mea pentru Lucescu se datorează nu numai performanțelor sale din teren ori de pe marginea terenului, ci și faptului că tata semăna, fizic și prin inteligența lui, cu cel mai mare antrenor al nostru.) Avea un succes fulminant la femei și, bărbat încă tânăr, văduv, sclipitor, mi-a populat a doua copilărie cu mai multe Doamne care mă răsfățau, și care și ele arătau ca niște actrițe din filme. De altfel, cu una dintre Doamne am mers la un film la Cinema; prietena lui Tata era mai frumoasă decât actrița principală de pe ecran. De fiecare dată când văd imagini sau înregistrări cu Sean Connery, Alain Delon, Julio Iglesias, observ la ei acea trăsătură rară a bărbatului irezistibil pe care o avea și tatăl meu. Culmea e că bărbații nu-l invidiau, fiindcă șarmul lui îi "contamina" și pe ei. Era o plăcere, o bucurie, un regal să-l asculți; și, de fiecare dată când veneau la noi musafire ori musafiri, eu stăteam pe capul lor în sufragerie, ascultând tot ce vorbeau (cum face în prezent motanul nostru Tiggy) și nu mă înduram să plec la culcare în camera mea. Obosit, frânt după o zi întreagă de școală, joacă, citit, nu plecam; mă făceam covrig pe un fotoliu din sufragerie și adormeam acolo, cu lumina aprinsă, în timp ce tatăl meu vorbea cu musafirii și împreună ascultau muzică.
Marius Enache era la antipodul psihologic al viitorului meu tată adoptiv, Valeriu Cristea, cumnatul lui. Iar experiența mea formativă cu fiecare dintre ei a contribuit la acea complexitate a mea despre care vorbiți. Nu am fost complex din născare. Tații mei m-au făcut așa. Fiindcă Marius era extrovertit, iar Valeriu era introvertit, primul era îndrăzneț, al doilea era timid, celui dintâi îi plăcea să călătorească și să cunoască oameni, pe când cel de-al doilea visa să stea acasă, "în boii lui", și să nu-l pisălogească nimeni. Marius era activ, întreprinzător, antreprenorial, Valeriu era contemplativ și reflexiv, stângaci social, nepriceput. Pe Marius costumul de haine stătea ca turnat; Valeriu nu știa nici să-și facă nodul singur la cravată.
Ultima diferență poate părea nesemnificativă, dar psihanaliștii ne învață că nimic din copilăria noastră nu e lipsit de semnificație. Cu percepțiile mele de copil am sesizat-o încă din acei ani în care trăiau amândoi. Tata se bărbierea zilnic, avea mereu un after shave occidental, era fix ca Alain Delon în Bucureștii anilor '80. În zilele în care nu se bărbierea (de obicei sâmbăta ori duminica, dacă nu ieșeam în vizite sau nu primeam noi musafiri), obrazul și gâtul lui se iritau. La Valeriu, era pe dos. El se bărbierea rar, fără niciun chef, cu niște instrumente de ras destul de rudimentare, cu un after shave de toată jena; și era fericit ca un copil care scapă de supa de chimen și untura de pește atunci când nu trebuia să se bărbierească. Când totuși o făcea, se irita pe față.
Fiindcă am luat câte ceva de la amândoi tații mei, cel bun și cel adoptiv, uneori mă bărbieresc cu mare plăcere, ca Marius, o lungesc și îmi răsfăț apoi obrajii cu cele mai bune creme; iar alteori evit cât pot de mult să mă întâlnesc cu aparatul de ras, ca și cum bărbieritul m-ar proiecta într-un program social de care vreau să scap, ca pe vremuri Valeriu. Firește, într-o logică deplină a fiecărei personalități, Marius era întotdeauna atent la felul în care se îmbrăca și arăta mereu "ca în Neckermann" (supremul compliment, în anii comunismului ceaușist, era să arăți ca în revista aceasta germană); pe când Valeriu nu dădea doi bani pe vestimentație.
Vă dați seama că trebuie să fiu nu numai complex, ci să mă "întind" ca o armonică sau un acordeon, ca să semăn cu amândoi. Dar reușesc, în mod alternativ și succesiv. Uneori sunt și eu foarte atent la felul cum mă îmbrac, ca Marius, pretinzând că nu sunt, precum Cioran care era elegant dar fără ostentație. Alteori pur și simplu plonjez în felul de a fi autentic al lui Valeriu și plec să țin curs în niște blugi negri pe care se vede de la o poștă păr de pisică. O dată am fost atât de "aerian", precum tatăl meu adoptiv, încât am ajuns la Facultate în niște adidași albaștri la care masteranzii s-au uitat tot timpul cursului despre Geo Bogza. Am scăpat din impas spunându-le că am făcut un gest avangardist, dar adevărul e că felul lui Valeriu de a fi, cu ignorarea oricăror forme sociale, s-a impregnat în modul meu de gândire. Trebuie deci să trec de "stratul" Valeriu (meditativul, a-socialul, profundul meu tată adoptiv) pentru a ajunge la "stratul" Marius (fermecătorul, extrovertitul, solarul meu tată bun); și trebuie să dau deoparte autenticitatea mea profundă, catalizată de a lui Valeriu, pentru a mă încânta, ca Marius, de formele și oamenii de pe lumea asta.
Un episod dintre atâtea ale copilăriei mele de-a doua arată, din nou, diferențele dintre tații mei, într-un mod aproape didactic, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi spus la o serbare a zilei mele de naștere: uite, dragul meu, ți-am dat nu unul, ci doi părinți, bărbați la fel de buni, și complet deosebiți. Bagă la tărtăcuță, că mai am și alte chestii de rezolvat...
Ce s-a întâmplat? Tata, care era văduv și singur, și Doina, sora lui mai mare, și Valeriu, soțul ei, plănuiseră să facă împreună concediul la Sângeorz-Băi. Pot să jur că din cauza lui Valeriu, pentru care mersul la Sângeorz-Băi era echivalent cu o aselenizare, participarea lor la concediul comun a fost, cum am zice azi, cancel-ată; și Marius s-a trezit cu frumoasa perspectivă a unui concediu în trei, el cu cei doi băieți mici ai lui.
În pofida acestor auspicii nefavorabile, Tata a fost, până la capăt, acel Gentleman perfect din filmele englezești: ne-a oferit una dintre cele mai frumoase vacanțe ever, fără a lăsa să se ghicească fireasca lui plictiseală de bărbat tânăr, captiv în vacanța de la Sângeorz-Băi. Azi, în epoca internetului și a rețelelor sociale, nu prea mai contează unde te afli; dar pe atunci, în anii '80, în România "Epocii de Aur" a lui Ceaușescu, ce putea face un tată exemplar ca Marius, în vacanța noastră din care Valeriu dăduse bir cu fugiții? Să se plimbe cu băieții lui pe strada principală din Sângeorz-Băi, mai întâi pe un trotuar, apoi pe celălalt, în sens invers?!...
Ce-a făcut, ce n-a făcut Alain Delon de București, dar a fost o vacanță pe cinste. Ne ducea la barul hotelului și beam sucuri cu paiul. Jucam la jocurile acelea de noroc cu manetă, și eu am și câștigat într-o zi un purcoi de monede aliniind trei căpșune. Jucam poker cu chibrituri, al patrulea fiind o "mână moartă". Stăteam la un hotel, Hebe, care arăta destul de bine, occidental, și alergam pe scări sau mergeam cu liftul alene, ca un milionar american. În fine, cireașa de pe tortul vacanței la Sângeorz-Băi a fost că a început la TV un serial brazilian care mi-a plăcut la nebunie, Bulevardul Paulista. Totul a fost magic în acea vacanță, iar magia o făcea tatăl meu Marius, nu știu cum, și nici nu trebuie să știu, fiindcă de aceea e magie.
Într-o cronică la o carte a lui Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie a făcut o observație critică fundamentală, demonstrând că Manolescu nu are inconștient. Îl suspectez, retrospectiv, pe tatăl meu Marius de aceeași configurație interioară ca a lui Manolescu. Avea adâncime, era un om profund, de o mare complexitate, însă universul lui lăuntric era scăldat, ca la vechii greci senini, de un soare mediteraneean. Rațiunea și raționalitatea lui erau fără fisură, și ar fi fost bun de critic literar, să interpreteze negurile și cețurile scriitorilor, nu să le ilustreze el. Am înțeles istoria factuală de la el ("- Dani, când dacii treceau în Imperiul Roman, o făceau iarna, fiindcă atunci îngheța Dunărea și puteau traversa pe gheață. Când romanii treceau în Dacia, făceau mai înainte un pod, ca să poată trece oricând."). Am înțeles realismul autentic și falsitatea filmelor care mă încântau, ca Tarzan, de la el. ("- Păi nu vezi, Dani? Tarzan ăsta trăiește de mic în junglă; și uite-l că e perfect bărbierit în toate scenele.") Am înțeles strategia destabilizării la jocul de table, de la el. ("- Uite, Dani, să nu-ți fie deloc frică atunci când te scoate adversarul; dimpotrivă, lasă-te descoperit ca să te scoată cu multe, îi ocupi casa, închizi la tine și apoi contraataci și câștigi.") Am moștenit curiozitatea intelectuală, spiritul de aventură, bucuria călătoriilor, gustul pentru nou, pentru risc, îndrăzneala pe mize mari, cum se poartă un Gentleman, cum e să fii un bărbat adevărat - de la el.
Ce înseamnă să fii un bărbat adevărat? Înseamnă să fii ca tatăl meu, Marius: printre altele, printre multe altele, printre nenumărate altele, să mergi cu doi băieți mici într-o vacanță atât de boring la Sângeorz-Băi, pe vremea lui Ceaușescu; și să faci astfel încât mezinul să-și amintească în detalii vacanța aceea și după 40 de ani.
(va urma)