În continuare, aș propune să înaintăm în copilărie spre o altă vârstă de aur... 13 ani, un alt moment de cumpănă pentru Dvs.
Vă provoc să ne dezvăluiți mai multe despre acea călătorie cu tramvaiul la Obor pe un frig năprasnic pentru a cumpăra pești exotici pe care i-ați ținut sub pulover la întoarcere pentru a-i proteja de frig.
Există totodată o "scenă inițiatică" prețioasă, o călătorie alături de tatăl Dvs. la IDMS unde se cumpărau Dacii, pentru a pune banii jos (70.000 lei) pentru un autoturism care urma să intre în posesia tatălui peste 5 ani.
Cum ați trăit la vârsta aceea asemenea momente și ce emoție va încearcă acum când retrăiți acele amintiri?
Daniel Cristea-Enache: Memoria omului este capricioasă. Nu mai ținem minte în detaliu episoade care chiar au fost importante în cursul vieții noastre, dar putem descrie cu lux de amănunte unele minore, "colaterale", lipsite de pondere. E complet invers decât într-un roman realist, unde, dimpotrivă, toate detaliile participă la cursul intrigii și la semnificația de ansamblu. Viața mea de până acum, reproiectată de memoria afectivă, este deci fragmentată și discontinuă. Unele scene existențiale sunt luminate puternic și le revăd cu toată claritatea, altele s-au estompat ori chiar s-au șters cu totul. Desigur - ca să mă refer direct la întrebările Dvs. -, țin minte cum am fost la Obor să cumpărăm peștișori, cu fratele meu mai mare și cu un bun prieten de atunci, sau cum am fost eu cu Tata la IDMS cu banii cash, cum am spune azi, 70.000 de lei pentru o Dacie ce n-a fost să fie. Am și scris în Cinematograful gol despre aceste episoade, dar fără a le reconstitui din memorie, tocmai fiindcă reconstituirea nu mai este posibilă.
Eu unul nu pot ține minte tot ce am trăit, tot ce am gândit și simțit, tot ce am citit; și cu cât avansez în "intriga" vieții mele, cu atât mintea îmi dă pe dinafară de elemente și aspecte care, pur și simplu, nu mai încap în ea. La fel și cu emoțiile. Eu am avut emoții puternice și traume biografice cât pentru trei romane diferite... Câte oare să mă mai emoționeze la fel de mult? Și ce durere nouă să fie mai intensă și mai profundă decât cea când mi-am ținut mama adoptivă în brațe, pe Doina, în agonia ei finală?
Dar pot vedea în urmă și descrie un anumit pattern al fascinației pe care întotdeauna drumul, călătoria, plecatul de acasă au avut-o asupra mea. Spre deosebire de Valeriu, tatăl adoptiv, căruia îi displăcea profund să iasă din casă, din spațiul închis-ocrotitor în care se simțea cu adevărat bine, eu (semănând aici mult cu tatăl meu bun, Marius, ceea ce e firesc) am fost mereu atras de drumurile și călătoriile prin realitatea exterioară. De la cele scurte, banale, un drum până la stația de metrou din apropiere, apoi chiar mersul cu metroul ș.a.m.d., și până la cele mai exotic-aventuroase. Când eram copil și înotam în lacul Snagov, făcând pluta, priveam lacom cerul cu dâre de avioane și visam intens să zbor și eu cu avionul, să plec din România, să vizitez alte țări. Peste vreo douăzeci de ani, dorința mea fierbinte de copil s-a împlinit, și primul meu zbor cu avionul, cu Alina, a fost... tocmai la Rio de Janeiro, cu escală la Paris. Realitatea mi-a depășit visul.
Dar și drumurile, cum spuneam, obișnuite, banale, sunt pentru mine deloc obișnuite și câtuși de puțin banale. Și asta din cel puțin două motive, pe care le consider întemeiate și pe care le pot argumenta logic. Mai întâi, văd afară oameni, asist la spectacolul existenței sociale, care mă captivează, și despre care am scris în mai multe rânduri. Văd pensionari care stau de vorbă pe o bancă, niște puști care se dau cu role pe trotuar, mame tinere care plimbă cărucioare cu bebei, tineri îndrăgostiți care se întâlnesc emoționați, adolescenți teribiliști care vorbesc și râd tare pentru a-și ascunde timiditatea de fond, fete care tastează cu repeziciune pe smartphones, țațe care vorbesc tare și vulgar, tipi atletici care-și joacă mușchii pe sub tricourile strâmte, oameni necăjiți, cărora le dau bani, studente și studenți care cântă la vioară la metrou (le răsplătesc și lor momentul de grație artistică), acordeoniști care îmi sfâșie inima cu romanțele lor (idem), bunici cu nepoțeii de mână, duși la grădiniță ori la școală (îmi amintesc de copiii noștri mici și de Doina), bicicliști care se chinuiesc cu traficul din București, mitocani care claxonează repetat din mașinile lor scumpe... Nu e acesta un tablou, nu e aceasta o frescă minunată, care merită să fie văzută din chiar interiorul ei? Îmi place mult să observ oamenii, iar drumurile prin realitatea exterioară mă pun în situația, mereu împrospătată, de a o face.
Iar în al doilea rând, oricât ar părea de curios, mergând la drum, călătorind, deplasându-mă de acasă undeva, pot să fiu... singur cu mine însumi, cu gândurile, cu afectele, cu amintirile și cu conștiința mea. Precum filozofii peripateticieni care filozofau plimbându-se, eu mă conversez cu conștiința mea atunci când ies din confortul spațiului meu închis și mă deplasez printr-un spațiu deschis, mai familiar ori mai exotic. Bineînțeles, îmi place să am și companie uneori, dar când sunt singur nu mă plictisesc absolut niciodată, nici măcar când în jurul meu nu e țipenie de om. Atunci, da, spectacolul uman despre care am vorbit mai sus se întrerupe, se suspendă, ia o pauză; însă colocviul cu conștiința mea, la fel de pasionant și important pentru mine, are loc în cele mai bune condiții. Uneori am nevoie de oameni, vreau să-i văd, să-i aud, să-i ascult; alteori, am nevoie să fiu singur, cu propriul meu ego, și să procesăm împreună tot ce avem noi de analizat.
Iar această predispoziție de a merge singur fără a fi singur (fiindcă eul meu e mereu prezent, ca o umbră binefăcătoare) am căpătat-o exact la vârsta de 13 ani, după momentul de cumpănă despre care aminteați, reprezentat de moartea tatălui, a lui Marius.
Tata a murit în aprilie 1987, eu am fost înfiat de Valeriu și Doina Cristea, m-am mutat din cartierul Militari unde mă născusem și copilărisem în marginea cealaltă a Bucureștilor, în cartierul Balta Albă - și de la finele lui aprilie 1987 până în iunie, când s-a terminat anul școlar, am făcut naveta din Gura Ialomiței, Balta Albă la Apusului, Militari în fiecare zi de școală. Singur. Absolut singur; și, paradoxal dar adevărat, niciodată singur.
Era un drum lung și complicat, schimbam mai multe tramvaie, metrouri, uneori luam taxiul ca să mai scurtez, dura cam 1 oră și jumătate de colo-colo și în aceeași zi încă 1 oră și jumătate înapoi. La 13 ani, trei ore pe drum în fiecare zi de școală, plus pregătirea lecțiilor, cititul, învățatul, nu era prea ușor. Dar atunci am devenit eu însumi, cel de azi, cel nesperiat de nimeni și de nimic, tocmai pentru că am înțeles că fiind singur nu sunt singur și că dincolo de acel eu al meu, cu care stăteam și stau de vorbă, era și este și va fi etern Dumnezeu.
Adică, firește, puteam atunci la 13 ani să calc într-un canal destupat sau să mă jefuiască golanii mai mari, după cum, bineînțeles, am putut și acum la 50 de ani să fac fractură de col femural și să capăt o proteză germană în șold pentru tot restul vieții - dar chestiile acestea intră în tablou și fac parte din viață. Ele se întâmplă oricui, aș spune că sunt chiar inevitabile, și, dacă nu pățești cândva una, pățești altcândva alta. Însă această singurătate în doi, eu cu mine însumi, descoperită la 13 ani, după ce a murit tata și am rămas orfan de amândoi părinții, această revelație că Dumnezeu mă călăuzește prin tot praful vieții și că, orice ar fi, nu mă va părăsi, le-am dobândit atunci, în naveta mea din Balta Albă în Militari și retur, până la finele trimestrului și al anului școlar.
Mă văd, ca într-un film, cum plecam seara de la școala 198 de pe strada Apusului (în clasa a VII-a se învăța după-amiaza) și mergeam spre stația de metrou Păcii, îmbrăcat în uniforma de elev, fără cravata obligatorie de pionier, roșie, pe care o scoteam și o puneam în ghiozdan. Cântam în engleză versurile din hit-ul lui Stevie Wonder I just called to say I love you și din Hello al lui Lionel Richie, măsuram cât dura, ca distanță făcută cu pașii, fiecare strofă, îmi spuneam că mai e puțin până la Păcii și așa și era, apoi mergeam cu metroul mult și bine, apoi luam un tramvai câteva stații, apoi iar mergeam cam un sfert de oră pe jos până la noua mea casă, din Gura Ialomiței... Plecasem de-acasă la școală pe la 12, ajungeam înapoi pe la 9 seara. Noroc că se apropia vara și se întuneca ceva mai târziu.
Și, culmea, în toată nenorocirea aceea cu moartea Tatălui, conștiința mea s-a format, s-a "blindat" și a devenit pur și simplu nedislocabilă. De atunci, de peste 38 de ani, mă rog în fiecare seară înainte să adorm, mai întâi spunând un fel de poem religios pueril creat de mine atunci, în clasa a VII-a, apoi spunând Tatăl Nostru. Cum este proteza aceasta germană din șoldul meu, așa a fost, de la 13 ani, eul meu dinlăuntrul meu, partenerul meu de discuție și analiză, "terminalul" meu de comunicare cu Dumnezeu.
(va urma)