Pentru studenții dvs. de azi, pentru copiii noștri, copilăria este marcată de tehnologie, de diferitele grade de dezvoltare a acesteia; pentru cei care am fost copii înainte de Revoluție, școala, jocurile, pasiunile aveau un alt farmec.
Ce aromă păstrează și cum se conturează acest univers al băiatului Daniel Cristea-Enache? Cine au fost super-eroii dvs.?
Daniel Cristea-Enache: Frumoasă și interesantă rundă de întrebări!
Am avut câțiva super-eroi, în copilărie și la pubertate, până la vârsta (să zicem 14-15 ani) când, citind mult, am început să disting "super-eroul" de personajul literar construit ca atare - și să apreciez mai mult, ca un viitor critic literar, felul cum era "realizat" literar personajul, decât suma lui de calități. De prin clasa a VIII-a, au început să-mi placă îndeosebi personajele negative, tocmai pentru că nu mă mai identificam cu ce citeam în romanele realiste și nu mai aveam o scară etică de evaluare. Personajele pozitive erau întrucâtva boring, predictibile, intuiam ce urmează să facă și să spună, pe când cele negative erau mai complexe și imprevizibile în ticăloșia lor. Dar până la acest prag, al cititorului conștient că citește literatură ficțională, și că totul e o convenție artistică, nicidecum realitate existențială, m-am identificat total cu trei personaje, la trei vârste diferite ale băiatului care am fost.
Primul meu super-erou, pe la 4-5 ani, a fost Rahan. Erau niște benzi desenate franțuzești (un pic mai târziu am devorat Pif) care se găsiseră prin București și se vânduseră ca pâinea caldă. Mai mulți prieteni ai mei aveau colecții întregi cu Rahan, după care tânjeam neputincios. Nu mi le-ar fi împrumutat neam, tocmai fiindcă erau atât de prețioase și toți țineau la Rahanul lor ca la ochii din cap. Mama a găsit o soluție salvatoare, împrumutând de la o colegă mai multe numere din Rahan, ducându-le la ea la serviciu la meteo și acolo trăgându-le la xerox pentru băieții ei. De altfel, apartamentul nostru era plin de foi cu niște hărți meteo, tot alb-negru, de care cei de la serviciul Mamei se debarasau periodic - astfel că în prima copilărie, primele mele desene și însăilări textuale au fost pe spatele unor hărți meteorologice.
Așa m-am întâlnit și cu super-eroul meu Rahan. Era un Rahan xeroxat, alb-negru, nu i se mai vedea auriul părului din versiunea originală, dar ce conta!... Eram fericit cu super-eroul meu tras la xerox special pentru mine și fratele meu de Mama mea care ne iubea atât. Din câte îmi amintesc (n-am mai căutat colecții cu Rahan ca să nu-mi stric magia întâlnirii de atunci), Rahan trăia cândva într-o epocă pre-istorică, era atletic și îmbrăcat sumar (mai târziu l-am regăsit cumva într-un alt personaj, Tarzan) și trecea prin tot felul de aventuri luptându-se cu animale terifiante și oameni răi, asupra cărora triumfa de fiecare dată. Când dădea de greu, inimioara mea de 4-5 ani era strânsă ghem; dar când reușea să scape din necaz, striga Rahaaaaaaan, care era semnalul fericirii mele extatice. Era un super-erou foarte nobil, îi ajuta mereu pe cei necăjiți, și parcă era și foarte iubit de niște Doamne pre-istorice, tocmai pentru curajul și noblețea lui.
Când, în fine, am avut și eu niște benzi desenate originale, am savurat efectele cromatice ale părului său auriu, care parcă lumina semi-întunericul epocii ceaușiste. (Mai târziu l-am văzut pe Rahan la TV, întruchipat de un fotbalist argentinian de o frumusețe aparte, tot blond cu părul lung: Caniggia.) Apoi am trecut la benzile desenate cu Pif, unde dialogurile erau mult mai spumoase, și m-am despărțit de primul meu super-erou. Îl asociez, acum, cu vârsta de aur a primei mele copilării, cea în care Mama trăia, și în care inocența mea, totală, se potrivea perfect cu un personaj ca Rahan.
Ceilalți doi super-eroi ai mei au intrat în viața mea cam în același timp, ei nemaifiind din benzi desenate, ci din cărți propriu-zise. Eram prin clasa a II-a când i-am descoperit pe Tom Sawyer al lui Mark Twain și pe D'Artagnan al lui Dumas. A fost șansa mea să-i descopăr în biblioteca noastră, unde făceam mereu incursiuni neîncununate totdeauna de bucuria lecturii. Numele autorilor străini din biblioteca noastră nu-mi spuneau nimic, fiindcă la școală ni se vorbea exclusiv de cei din Abecedar și, mai târziu, din Manual. Luam deci câte o carte la întâmplare, citeam o pagină și, dacă nu-mi plăcea defel sau nu înțelegeam nimic, o închideam și o puneam la loc. Printr-un noroc fantastic i-am descoperit, așa, pe încercate, pe dragul meu viitor prieten Tom Sawyer și pe uluitorul meu super-erou D'Artagnan.
Cei doi erau foarte diferiți între ei și, cumva, satisfăceau laturi distincte ale personalității și conștiinței mele în formare. Tom Sawyer era... eu însumi, cu unele diferențe, of course, dar pe un același pattern al băiatului neastâmpărat, năzdrăvan, care-și trăiește copilăria din plin, la maximum. Doamne, câte prostii făcea dublul meu din carte și câte prostii făcea și dublul lui, adică eu, din realitate! Parcă Mark Twain mă studiase pe mine ca să-și creeze personajul - într-atât mă regăseam în năzdrăvăniile lui Tom Sawyer și în tot felul lui de a fi.
Îmi amintesc cu claritate ziua în care, cu o teroare crescândă, l-am însoțit pe dublul meu într-o peșteră din care nu se știa dacă avea să mai iasă la lumina zilei, cu un bolovan pus la gura peșterii, parcă, de către Joe Indianul. Atât de intens-dramatică a fost experiența peșterii, încât groaza mea de mic cititor era aproape fizică. Dacă prietenul meu literar cel mai bun n-avea să mai scape de acolo? După câteva pagini, cel care tremura, în apartamentul din Militari, de spaimă pentru viața lui Tom Sawyer a fost inundat de o fericire rară: prietenul meu a scăpat!
Astăzi am nostalgia unei asemenea lecturi de identificare totală cu un personaj literar. E ca și cum literatura, la vârsta aceea, "sărea" peste ea însăși, ieșea din propria condiție ficțională, și se înfățișa ca o realitate existențială absolută, obiectivă, palpabilă. Da, la vârsta copilăriei mele, Tom Sawyer era, într-un mod magic și minunat, dublul meu, prietenul meu cel mai bun, un alter ego al meu, era, cum am spus, eu însumi. Azi, vai!, este doar un personaj literar credibil construit de către Mark Twain, fiindcă sunt critic literar și mi-am pierdut ingenuitatea lecturii inocente. Oi fi eu "hârșit" în ale literaturii, dar sunt literalmente sărac, sărăcit de pierderea celui mai bun prieten literar al meu.
Dacă în Tom Sawyer m-am recunoscut de la prima pagină citită, D'Artagnan m-a lăsat cu gura căscată atunci când ne-am întâlnit. Timpul a încremenit când am început să citesc Cei trei muschetari, care mi-a provocat o plăcere și o bucurie a lecturii indescriptibile. D'Artagnan chiar a fost super-eroul meu, ca și Rahan în prima copilărie, fiindcă era un tânăr bărbat (pe când Tom Sawyer era de vârsta mea) și deci aspiram să-i semăn, să fiu și eu ca el. De unde până atunci mă jucam cu prietenii de-a "albii și indienii", după ce ne înnebunise pe toți Winnetou al lui Karl May, i-am persuadat să citească și ei Cei trei muschetari - și am început să fim spadasini. Nu mai trăgeam unii-n alții cu săgeți din arcuri improvizate sau cu cornete suflate prin țevi de plastic (ca să înțelegeți ce inconștienți eram, puneam adesea în cornete și ace; mă mir că n-am rămas chior după bătăliile noastre cu țevi și cornete); de acum, ne duelam cu bețe ca niște spadasini curajoși aflați în luptă cu oamenii lui Richelieu.
Caii ne lipseau, fiind noi copii ai Orașului, și mi-am dorit intens să călăresc și eu ca super-eroul meu D'Artagnan. Dorința mi s-a împlinit într-o vacanță de vară la Sângeorz-Băi, unde am fost cocoțat pe ditamai calul cu care am mers vreo două ore printre niște dealuri. Deși pe calul meu era o pătură peste o șa bizară de lemn, m-au durut fundul și șalele teribil, iar deplasarea era atât de lentă și monotonă, încât m-am plictisit teribil în prima mea experiență de călăreț. Iată farmecul diferit al literaturii! D'Artagnan era pe cal și se duela cu mai mulți adversari deodată, pe când eu tot mergeam pe calul ăsta mare, la pas, și nu mi se întâmpla nimic notabil. Atunci, la Sângeorz-Băi, am învățat încă o dată să nu mai iau de bune toate lucrurile pe care le citesc în cărți. De-literaturizat, de-ficționalizat, calul meu mare, cumsecade, dar plicticos din realitate nu mai avea niciun farmec. Și invers: la Dumas, în literatura lui, totul era pasionant, totul mă ținea cu sufletul la gură și îmi producea o plăcere cum nu mai trăisem. Și cum nici nu puteam să trăiesc în realitate, fiindcă literatura avea altă intensitate decât viața.
Acum spun așa. Dacă aceștia au fost "super-eroii" și prietenul meu literar cel mai bun din prima și a doua copilărie, adevărații super-eroi, de la orice vârstă, sunt creatorii acestor personaje. Creatorul lui Rahan, Mark Twain și Alexandre Dumas sunt niște oameni al căror geniu a constat în formarea intelectuală și sensibilă a sute de mii, milioane de copii din toată lumea. Datorită lor (să-i adaug neapărat pe Jules Verne și Arthur Conan Doyle), milioane de mici cititori au fost fericiți cum nu mai fuseseră niciodată înainte de a lua cartea în mână și a se cufunda în lectura ei. Personajele despre care am vorbit au fost, da, super-eroii copilăriei mele prime și secunde, însă ei, creatorii lor, sunt cei fără de care formarea mea ar fi fost incompletă. Ca o concluzie logică, fostul băiețel din "lagărul socialist" est-european le va fi mereu recunoscător acestor super-eroi ai imaginarului literar.
(va urma)