Ioan Chirilă

Biblioteca tatii a fost ca un cinematograf pentru mine, în vremea când filmele veneau în oraş doar duminica şi noi, copii, puteam să mergem să le vedem doar “de la patru”. Orice carte citită devenea film în mintea mea, astfel încât am căpătat devreme dorinţa de a “vedea” mai multe filme. Nu ştiu sigur când am “proiectat” primul film, mi-amintesc însă cu precizie când am “văzut” primul meci. Am mai povestit acest episod, dar am să-l repet aici; am descoperit o carte îmbrăcată în hârtie cărămizie, avea titlul scris cu albastru, de mână (am recunoscut scrisul tatii), şi la sfârşit avea fotografii alb negru. Cartea aceea, povestea Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic, 1970, încă mă mai fascinează. Am tot timpul dificultăţi în a stabili dacă îmi place mai mult decât Espana ’82! Tata trecuse titlul cărţii, uitase însă numele “regizorului” şi mi-au trebuit aproape cinci ani până să aflu despre cine era vorba. După aceea am citit tot ce scrisese autorul acesta. De fiecare dată am înţeles mai mult despre fotbal, dar şi despre cronicar, într-un joc subtil care m-a învăţat că uneori un verb spus la timpul potrivit face cât o centrare de gol, lângă un adjectiv ca un şut imparabil.

Ioan Chirilă mi-a marcat nu adolescenţa, nu tinereţea, ci întreaga viaţă. Sunt azi cronicar sportiv datorită lui şi cărţilor scrise de el. De la “Mexicul, această Fata Morgana” până la “Italia ‘90”, toate m-au convins că poţi înşirui cuvinte ca într-o echipă de fotbal jucătorii, ca în cea mai bună echipă. Am mai învăţat să iubesc acest sport altfel decât printre seminţele de la peluza stadionului din Piteşti, unde am văzut prima oară un meci “pe viu”. Am avut imensul noroc să stau de câteva ori în preajma lui Ioan Chirilă. Nici una dintre cărţi n-a reuşit totuşi să-l arate la fel de charismatic precum era în realitate. Ştia infinite poveşti fotbalistice şi avea nepreţuitul har de a le spune astfel încât să te farmece. Era o minunăţie să-l auzi povestind, dar nu doar despre fotbal. Citise enorm, cânta la vioară, iubea literatura rusă şi pe Bach, îi plăcea (nu cred că întâmplător) America de Sud şi mai credea că Brazilia e cea mai bună echipă din lume, iar Maradona, cel mai mare fotbalist. Era lipsit de răutăţi, faţă de noi, cei tineri, oricând gata să te ajute într-un impas scriitoricesc, ştia glume şi-i plăceau taclalele. Chiar şi când povestea reuşea să mă facă să văd faza, găsea mereu cuvintele potrivite. Iar “printre cuvintele sale” găseai lucruri uimitoare.

Am învăţat de la el mai mult decât de la oricare altul dintre cronicarii noştri sportivi. Dăruia cu plăcere ceea ce ştia şi învăţase pe stadioane. Şi câte mai ştia!

S-au împlinit în acest sfârşit de noiembrie trei ani de când Ioan Chirilă s-a dus dintre noi. A plecat discret, parcă spunând o poveste; s-a dus să scrie cronici de meciuri cereşti, lăsându-ne mai săraci cu un verb, cu o frază, cu o pasă de geniu. Cred uneori că doar ghinionul l-a luat de lângă noi. Mă împac cu gândul că norocul ni l-a lăsat aproape, prin cărţile şi poveştile ajunse în manualul presei sportive româneşti.