În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Ochelari, Indiscret și Important e să participi - toate textele aici.
*
Am de zis ceva important pentru mine, care poate părea derizoriu, dar nu e: de când m-am făcut maestru de scris (refuz categoric expresia "scriere creativă", care pute a marketing de la șapte poște!), am constatat că nu sunt singur pe lume. Mai sunt și alții. Alți maeștri, adică. Iar elevii îmi vin gata stricați de la acești alții: "Domnu' Buzea, da' maestru' X, ăla la care am fost înainte să vin la cursul dumneavoastră, ne-a zis exact pe dos!". La început n-am știu ce să spun. Am rămas mutulică. Pe urmă m-am dezmeticit: păi nu suntem români? De câte ori n-am auzit de la meșterul instalator celebra întrebare (chiar mă-ntreb cum de n-a devenit spot publicitar): "Aoleo... vai de mine, doamnă... da' cine v-a lucrat aici?!". Ei bine, asta se întâmplă în absolut toate meseriile, profesiunile și meșteșugurile. Motivul este foarte simplu: un lucru se poate face în mai multe feluri. Dar un meșter știe să-l facă doar într-un singur fel; ergo, pentru el acel mod de lucru este singurul posibil. Și, ca să-și vândă marfa, denigrează orice altă metodă: "Cine v-a lucrat aici?". Și, dacă e să fim ne-pricinoși, e destul de amuzant, până la urmă!Concret: cum se pune punctul? Micul, simplul, elementarul semn de punctuație. Cum? Înăuntrul sau în afara ghilimelelor? Teoretic, există trei opțiuni: școala Gabrielei Adameșteanu ("Cu apartamentul n-ai nicio șansă, contractul era pe numele lui, iar casele transfugilor, rămași în timpul deplasărilor de serviciu, sunt preluate de Securitate, știe toată lumea. Am luat data trecută puținele voastre valori, acum lichidăm mobila, depozităm în boxa noastră ce păstrezi, restul vinzi, mai scoți un ban."), școala lui Mihai Buzea ("Ana are mere".), și școala hipercorecților, care arată foarte rău ("Ana are mere.".). Respect punctul de vedere al doamnei Adameșteanu, dar mi-l păstrez pe al meu - și-mi învăț elevii să facă la fel ca mine, dintr-un motiv foarte simplu: dacă editurile acceptă punctul în afara ghilimelelor (așa cum îl acceptă și pe cel dinăuntru), înseamnă că ne putem concentra pe lucruri mai importante. Ca de exemplu, pe finaluri!
Una dintre eleve îmi trimite un mesaj: "Pe la cursurile de scriere la care-am fost, se exprima unanim părerea ca finalul e musai sa rezulte cumva din text. Desigur, poate fi o-ntorsătură. Dar ale tale sunt deturnări de la idee". Eu ce era să-i răspund? Altceva decât i-am răspuns, adică: "Du-te la cursurile alea și cere-le banii înapoi!".
Ochelari
1. A fost prietenul meu cel mai bun. Ne știam de mici. Odihnească-se în pace. Mi-a fost frate, mi-a fost confident, știam totul unul despre celălalt. Când am picat la facultate, dar alor mei le-am zis că am luat, a știut. A știut și când am cheltuit banii de taxă pe băutură, doar am băut împreună. M-am însurat, mi-a fost cavaler de onoare. Apoi, o perioadă, n-am mai știut nimic de el. Până în ziua în care mi-a destăinuit că el și nevastă-mea erau împreună încă de la nuntă. I-am zis: nu te văd bine. (Cristian Nedelcu)
Perfect. Un loc întâi absolut meritat. Ca să fac și eu pe durul: AȘA se lucrează! Nu suntem bebeluși, ca la tema "Ochelari" să folosim gaia-mațu cuvântul "ochelari"!
2. S-a dus și tata. Am făcut succesiunea, am împărțit cu surorile mele casa, via și livada. Am vândut tot. I-am făcut parastas de un an acum câteva zile. Am dat de pomană hainele și încălțămintea, am donat cărțile. Am înrămat câteva fotografii cu el și cu mama. Încă ne e greu. Nu știu dacă ne vom obișnui fără el. Doar ochelarii n-am avut cui să-i dăm. Avea minus 2,5 la stângul, minus 3 la dreptul și purta progresivi de pe la cincizeci de ani. Îi țin pe birou și mă uit din când în când în ochii lui. (Laura Stanciu)
Laura, ce final! M-ai topit. Eu am 52 de ani, apropo, dar anul ăsta fac 53. Părinții mei, săracii, n-au apucat vârsta asta... că tot mi-ai amintit cât m-am chinuit cu ambele succesiuni.
3. Nu mi-a plăcut Liceenii. Un tip, zic unele, drăguț, dar cruduț, o tot fezandează pe una cu câte o floare. Da, frate, o floare; nu bijuuri scumpe; nu bilete la festivaluri electrice, nu - o singură floare. Și aia se emoționează toată; zici c-a primit un milion de euroi. Da' nu-i dă nimic lu' ăla micu'. E, totuși, ceva misterios când gagica începe să chiulească. Te gândești - o fi gravidă; o fuma diverse și nu mai are bani; vrea să fugă de-acasă; în fine, ceva spumos. Da' de unde - afli mai târziu că era mioapă. (Roxana Catana Tarhon)
A naibii autoare! Auzi la ea: "Da' nu-i dă nimic lu' ăla micu'." - adică ce să-i "dea", năzdrăvano?
4. Aragaz cu patru ochi i-a spus colegul de bancă și lentilele i s-au aburit de tristețe. A îndurat poreclele și miopia crescătoare, iar până la fund de sifon au trecut niște ani. Însă între timp căpătase și unele atu-uri ce-o făceau zâmbitoare: sâni uriași și apetit pentru iubit. Că i se zicea spanish-fly nu o deranja, ba chiar își făcuse etichetă din asta, la petreceri purtând doar rame negre în jurul ochilor și pantofi cu toc înalt. Goală. Adora cum lentilele altora se abureau, îi tachina și se simțea răzbunată. (Andra Toropoc)
Am fost foarte fericit când am găsit, printre texte pline cu chestii care nu mă preocupă, și ceva care mă interesează și pe mine: "sâni uriași și apetit pentru iubit". Asta a fost partea bună. Partea proastă a apărut când mi-am dat seama că habar n-aveam ce e aia "spanish fly", așa c-am căutat pe Wikipedia, ce era să fac. Înseamnă "cantaridă". Locul patru, Andra Toporoc!
5. Nervoasă, ieși din clasă bombănind printre dinți. Nesimțirea tovarășei învățătoare i se părea de neiertat. Păi dacă ar face cum zice ea, copilul ei ar ajunge de râsul școlii. Al satului. Își imagină cum ceilalți elevi îl arată cu degetul pe Ionuț al ei. Pe săteni, murmurând cuvinte și zâmbind cu subînțeles. Fără să mai pui la socoteală duminica, în biserică, la slujbă. În clasă, Ionuț, cu o pereche de ochelari pe năsuc, văzu prin geam pentru prima dată dealurile unde tatăl său mergea la cosit cu noaptea-n cap. (Horațiu Dudău)
Cine-l scoate pe Dudău din satul ăla al lui, din care a plecat acum 40 de ani dar uite că tot n-a plecat, are o bere de la mine. O bere mică, după buget. Mai abordează, domnule, și subiecte citadine! Urbane, ca să zic așa... sau chiar suburbane! "Mahalaua", de pildă, este o veche marotă a literaturii române... folosește-o!
Indiscret
1. Heei, frumoaso, unde te duci cu florile alea? Le-ai primit sau ți le-ai cumpărat singură? Vrei să-ți cumpăr și eu, sau mai bine te scot la o cafea, ce zici? Nu-l văd prea bine, e ascuns în spatele unor ochelari de soare la volanul BMW-ului care mă urmărește de ceva vreme. Fără să stau prea mult pe gânduri îi răspund: la cimitir, sunt soțul și fetița mea acolo. I-a spulberat pe trecerea de pietoni unul așa ca tine, mă duc să le duc flori și să le povestesc ce am făcut azi. Vrei să le povestesc și de tine? (Dana Popescu)
Perfect. Aș scoate doar cuvântul "așa" și spațiul dintre "prea" și "mult" (sunt două în loc de unul).
2. În doar câteva minute ai aflat ce școli am urmat, cine m-a dezvirginat, ți-am împărtășit fricile mele, știi că ador eșarfele, că nu suport zgomotele matinale, ți-am povestit despre ultima mea relație, știi în ce fel îmi place să fac dragoste, și că îmi displac bărbații care poartă șlapi. Eu nu știu nimic despre tine, nu e corect. Păi eu te-am întrebat doar dacă ești liberă diseară, și n-ai mai tăcut. Ei, lasă, că privirea ta întreba multe. Și da, sunt liberă diseară. Eu nu. Mă duc să-mi cumpăr șlapi. (Monica Bologa)
M-am întristat citind textul (parcă scos din istoricul tentativelor mele amoroase, din nenorocire foarte exact descrise aici), și pe urmă m-am înveselit, amintindu-mi de întrebarea bunul meu amic Dottore: "Băi, Mihăiță, cum de am eu parte numai de nebune?".
3. Trase sertarul și deschise foaia îngălbenită. Paris, 13 Mai 1913. Cu inima plină de emoție și cuvinte ce nu pot fi stăpânite, îmi îndrept gândurile către dumneavoastră. Cu fiecare clipă petrecută în preajmă, sufletul meu se umple de fericire. Fiecare zâmbet este o rază de lumină ce îmi aduce alinare în nopțile întunecate. Sunt cel mai norocos om de pe pământ. Vă mărturisesc că inima mea vă aparține. Cu cele mai sincere și adânci sentimente. Împături scrisoarea și o puse la loc. Ce poveste de iubire trăiși tu, Buno? (Răzvan Dițescu)
Hai, bre, că m-ai emoționat! Cândva o să-mi găsească nepoții cutia secretă de corespondență (am păstrat toate scrisorile pe hârtie) și tot așa se vor întreba!
4. În sfârșit ai ajuns, mi-a spus. Cam șifonată, zice. Apropo, vezi că ai poșeta deschisă. Încă mai folosești Xanax, văd. Și ruj fucsia mat, a râs el. Mă uit buimacă la poșeta deschisă și la străinul care-mi vorbea. Era un tip morocănos, cam murdar, care fuma în timp ce-mi vorbea. Cine ești, l-am întrebat uimită. Îngerul tău păzitor. Ce te uiți așa? N-a fost ușor să te am în grijă. Toate m-au ajuns din urmă. Era să-mi pierd slujba din cauza ta, de-aia beau, macareno. Un Moet n-ai pune și tu în poșeta aia jerpelită. (Toni Mirică)
Mereu mă enervam când îmi spunea popa de la mine din sat că fiecare om are un înger care vede tot ce face omul pe care-l are în grijă. Mă apucau furiile: cum adică, TOT?! Eram și eu adolescent... îngerul ăla n-avea altă treabă?
5. Tac'tu ăsta nu vede că io fac tot în casă. Tu vii și pleci, ai școală, ai prieteni. Nu te încărcăm pe tine cu ale noastre. Vrem să fii fericit și liber să faci ce vrei. Că na, toți am avut vise. Tac'tu a vrut copii repede. El a terminat liceul, da' io nășteam la bac. De aia nici nu avem așa multi bani. Tu să știi că eu sunt aici. Da? Mamă, știu. Însă aș vrea să mă lași singur cu Ana să ne continuăm conversația. Mama se ridică de pe pat, absentă. Bine, văd că vă e frig. Vă mai aduc o pătură? Vreți o limonadă? (Caterina Tudorache)
Textul mi-a amintit de propria mea mamă (da, în pofida aparențelor, chiar și Buzea a avut o mamă!). Doar că ne aducea ceai, nu limonadă, că eram săraci. Și pe fată n-o chema Ana, o chema Ramona. Acum e prin Midwest, aud că-i merge bine.
Important e să participi
1. Mârr, cum mai face, crezi c-o bate? Neah, îi place. Nu știi că așa fac toate? Mda, frate stâng. E nașpa că noi 2 rămânem mereu afară în timp ce el e comod înăuntru la căldurică. Așa e frate drept, dar asta-i viața, ne adaptăm și noi. Oricum, văd că de data asta rezistă mai mult, deja au trecut 5 minute și încă-i înăuntru. Altădată după 3 scotea capul deja, se vede că s-a mai antrenat. Eh, păi nu asistăm noi la antrenamente în fiecare seară? Ce mă oftic că noi suntem doar spectatori? Lasă, important e că participăm. (Eusebiu Cristian Toma)
Doamne, de ce mă pedepsești ca Zeus pe Sisif? De câte ori să repet că numeralele de la zero la zece se scriu cu litere, nu cu cifre?
2. Așa îmi spuneau părinții înainte de a mă înscrie la un nou concurs, o nouă activitate, un nou curs. Am făcut de toate: tenis, pictură, înot, balet, canto, engleză, ski, pian. După fiecare concurs de la care mă întorceam spășită, atingând performanța de a nu fi chiar ultima, căutau punctajele tuturor concurenților mei, le analizau, mi le împingeau ostentativ în față spunându-mi că trebuie să muncesc mai mult și că o să le mulțumesc mai târziu. Da, le mulțumesc în fiecare zi, sunt o ratată fără copilărie. (Dana Popescu)
Superb. Am o fiică. Maică-sa vrea s-o dea la toate prostiile, eu mă cert cu ea, îmi iau copila și mergem în parc, să jucăm cache-cache și să ne cățărăm în tisă.
3. Maya făcea tir sportiv de la vârsta de zece ani. Nu credea în spiritul olimpic ci doar în reușită. Începuse la Steaua, iar acum ajunsese în lotul național. Sacrificase atât de multe încât nu prea avea idee despre ce înseamnă o copilărie normală. Acum, cu două săptămâni înainte de Olimpiadă, știa că toate eforturile ei vor fi răsplătite. Visa la acest lucru de ceva ani. De când își mai găsise o preocupare în afara sportului. Când a început competiția, în timpul imnului, Maya a ochit și a tras. Președintele a căzut. (Mihaela Scânteie)
Final de mare campioană. Din doar trei cuvinte. Bravo, Mihaela!
4. E grasă. Cine spune că nu e, minte. Sau e mama. Ori psiholoaga de la școală care cică a trecut și ea prin asta și totul va fi bine dacă se acceptă și se iubește. De parcă dacă s-ar accepta n-ar mai fi grasă, de parcă dacă ea s-ar iubi ar iubi-o și ceilalți. Azi e ziua Anei, colega ei. Ana nu e grasă. E frumoasă și bună, a invitat-o și pe ea la petrecerea de diseară la care ar vrea să meargă dar n-o va face. Îi lasă cadoul în bancă, brățara ei Luckycharm. Când ei vor dansa, ea va fi sus, pe bloc. (Sanda Burță)
Am fost gras când eram mic. Ceva glandular, o dereglare, m-a chinuit ani și ani. Am fost "Rostogol", "Pepenel", "Șuncuță" și "Buci". Pe Ana al meu îl chema Cătălin și îi bătea pe toți cei care mă porecleau. Dar eu tot gras eram.
5. L-a văzut deunăzi în parc, își dădea fetița în leagăn. În tăticul cărunt, gârbovit de griji lumești, l-a recunoscut cu greu pe bărbatul de care se-ndrăgostise cu ani în urmă, un Luceafăr rece privind deasupra tuturor, pentru care se înscrisese la faza pe oraș, trecuse la județeană și, în mod neașteptat, ajunsese la națională, la Cluj, unde primise o mențiune, pe care i-o prezentase la oră, după vacanța de Paști, pentru ca el să spună din vârful buzelor: era de așteptat. Femeile sunt, prin definiție, mediocre. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Am fost profesor și am avut o elevă de-a șasea pe nume Carmen. Coincidență?!