Bun, citeam pe rupte - mai ales americani și francezi, secolul XX, știam pe de rost Voyage au bout de la nuit, și eram preocupat de aparate foto, de developări, de bicicletă, de peisaje, și de tot felul de proiecte.
Erau ani complicați, încercam să îmi fac un univers diferit - și chiar reușeam, în mare măsură.
Aveam și un Trabant.
O mașină senzațională, mergeam cu amici peste tot - funcționa și cu benzină de șantier, dădeam un pol oricărui camionagiu și îmi dădea o găleată de benzină - boierie maximă.
Deci eram mobil.
Autonomie infinită.
Și vine un amic la mine - un șef la redacția la care eram în clipa aia - și zice uite, nu prea am văzut portrete cine știe ce la tine, nu vrei să mergem la Păltiniș să faci niște portrete?
Eu zic instantaneu da - cum să nu.
Nici nu am întrebat cine este - nici nu credeam că o să fac cine știe ce poze, tocmai treceam printr-o perioadă gri și nu aveam decât 2 camere foto tare modeste.
Pe film, normal, și acela Azopan - dar mie îmi plăcea.
Ne suim în mașină și mergem.
O țară gri, început de toamnă.
Ne cazăm la un hotel al sindicatelor din Păltiniș - frig ca dracu, mic dejun cu salam și pâine înghețată cu ceai incert - asta e.
Mergem și la domnul căruia trebuia să îi fac fotografii - amicul îi scrisese că venim, deci ne-a primit.
Nu am pățit ca la Rohia, unde am mers tot în acei ani cu dorința nemărginită, stârnit de sculptorul Dreptu, care era cu mine, să fac un portret lui Nicolae Steinhardt - era să pună câinii pe mine, nici vorbă să mă lase să îl fotografiez.
Domnul de la Păltiniș stătea într-o căsuță înghețată, vai de viața lui.
La etajul întâi, te întâmpinau pe pereți niște desene ca cele rupestre de la Lascaux - foarte interesant.
În cameră, avea o măsuță plină cu cărți, pe care era și un termometru - erau 8 grade, uneori puțin mai mult, alteori mai puțin.
Era îmbrăcat cu costum cu cravată aproape mereu, cu vestă și palton, sau mai degrabă paltoane - era un frig cumplit, nu știu cum rezista.
Avea un radiator electric pe care îl ținea uneori la picioare - când era curent electric, care curent se întrerupea însă foarte foarte des.
De fapt multe imagini le-am făcut la lumina unor feștile - nu aveam decât un flash rudimentar - nu l-am prea folosit.
Domnul s-a întreținut cu amicul meu - eu nu prea eram în ecuația asta, eram doar acceptat în acel aer.
Nu am reușit să îl fac să se uite la aparat decât o dată, și atunci o sutime de secundă.
Nu exista masă de scris - avea o planșă de lemn și pe aceea scria, citea, mânca - așezat pe unul dintre paturi.
Celălalt pat, plin de cărți... mai erau cărți pe jos, și pe măsuța cu termometru.
Într-un colț, un vas de apă cu robinet, de spălat dimineața - când apa era înghețată în partea de sus a vasului.
Am încercat să mă desprind, să uit și să privesc analitic - am făcut niște fotografii cu ce am avut, cum am putut, cât am putut, cu acel univers incredibil, cu acel model unic, carismatic, aflat într-o lume care mă domina.
Discuțiile cu amicul meu erau formidabile dar de, eram atent la diafragmă, film, timp de expunere, atmosferă, perspectivă - și eram oricum în plus cumva, eu nu am vorbit 3 fraze cred cât am stat acolo.
A fost un timp senzațional.
Ore astrale pe care nu le trăiești de două ori în viață.
Am ajuns înapoi la București... am developat... am făcut niște printuri.
Le-am arătat unor amici... printre care și lui Mihai Oroveanu, care era efectiv să cadă pe jos de pe scaun... îmi spune cu voce sugrumată "Cum omule, ai făcut tu fotografii lui Noica?"
Nu aveam cum să știu atunci că acestea vor fi printre cele mai ciordite, furate și folosite fără drept fotografii făcute de mine.
Bun, o vreme, după '89, m-am tot agitat să fac un album cu ele, dar de, știți faza cu bravo, extraordinar, te sunăm noi.
Cam asta a fost istoria unor fotograme de neuitat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
