Nu am înțeles nimic din acel film - doar aveam vârsta când mai mult ne hlizeam la toate cele. Apoi a mai trecut timpul, ai mei s-au mutat de la Gara de Est în centru. Acolo am făcut școala la 169 - era o nebunie cu tot felul de clădiri și teren de jucat orice și depozite - pe strada Spiru Haret - azi nu mai este de mult școală acolo.
Ei, și printr-a opta era războiul din Vietnam, cu occidentul în putrefacție și răsăritul victorios, și alte chestii de care începusem să mă prind. Eu eram mai solid, ca și alți câțiva băieți din clasă. Lângă școală era un fel de depozit, și a venit un camion care trebuia încărcat cu saci de orez - nu erau de 70 sau 40 de kilograme, erau mai mici. Și vine directorul școlii, care vrei să ajuți la camionul cu orez, merge în China, este foamete, au avut revoluție culturală (habar nu aveam ce este aia atunci și sper și să nu aflu... deși după cum merg lucrurile pe la noi... dar ăsta este alt film). Vine camionul, coboară doi chinezi veritabili - vedeam prima oară așa ceva. Mergem la mormanul de saci și amândoi se aruncă pe orezul acela și încep să plângă zgomotos și să îl pupe. Șocul a fost total, vă dați seama. Recunoștință, eliberare, fericire... Bun, încărcăm camionul, dar nu o să uit niciodată acele lacrimi și acel plâns, asta va rămâne orice aș face.
Pe urmă a trecut timpul - și am avut tot felul de intersecții cu poteci chinezești, pe mai multe paliere, asta chiar este culmea. Prin 2013 am fost chiar două săptămâni pe acolo - foarte interesant - vă arăt și câteva imagini.
Deci sunt chiar un dinozaur... am trăit să văd doi chinezi plângând la un sac de orez... și am trăit să merg apoi cu 430 km pe oră cu trenul prin țara lor... Cum s-au dezvoltat, ce fac ei acolo, cum fac, nu puteți înțelege nici dacă vă uitați o mie de ani la filme documentare. Cine vrea să vadă și să înțeleagă, trebuie să meargă și să vadă, cu bune și cu rele, ce se întâmplă acolo. Sigur că nu este totul perfect, sigur că este și acum acolo nedreptate și inechitate (și nu mai intru în detalii), dar ce au construit și cum au făcut să arate țara lor depășește orice imaginație.
Este bine? Nu știu. Îngrozitoarea reprimare de la piața Tien An Men nu o pot uita. Armata de teracotă, Orașul interzis, vizita la piață, templul budist, etajul 88 de la un hotel, omul care plângea pe un sac de orez, sunt însă amintiri care se vor amesteca în acel univers de nepovestit de mirosuri asiatice care împreună cu apusurile de la Shanghai îmi vor da certitudinea că am încercat măcar să aflu, fără să înțeleg desigur nimic.
În trenul de noapte la Pekin la Shanghai nu îmi era somn, și am vorbit o vreme cu un tip, profesor mai în vârstă, care știa limba engleză - el mi-a povestit cumplitele experiențe din timpul revoluției culturale din anii 1960. Un clivaj formidabil al societății, brusc artiștii și profesorii și cei cu studii au devenit dușmanii poporului, și au fost exterminați, duși la munca câmpului, totul într-un chin de nepovestit și desigur de neiertat. Totul a început ușor ușor, întâi liste de dușmani ai poporului, apoi amenințări, apoi ură amplificată prin radio și ziarele partidului (vă sună cunoscut?), și avalanșa nu a mai putut fi oprită. Cuplate aceste lucruri cu o foamete și o lipsă de orice de neimaginat, vă dați seama ce tragedii au fost.
Ei, am crezut mereu că cele mai cumplite lucruri au fost și nu vor mai fi, că noi am învățat din durerea din jur, că pot fi urcate ziduri și sparte bariere. Dar ce chestie, unii merg cu 430 de km pe oră după ce au trecut prin dureri inimaginabile, și alții își pierd energiile zeci și sute de ani prin butoiul istoriei. Trist.
Deci vă arăt micul meu reportaj despre locuri îndepărtate și despre urmașii unui chinez care plângea pe un sac de orez, în timpul vieții mele, nu acum 1.000 de ani.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
