După mai multe premii la festivaluri studenţeşti, De îndată ce a terminat şcoala de film, a fost selecţionată în competiţie la prestigiosul festival de la Locarno.
Documentarul de mediu metraj, Nu te supăra, dar..., a fost realizat anul trecut, la Sibiu, în cadrul atelierului Aristoteles, organizat de ARTE şi TVR.
Adina Pintilie: Păi mi s-a părut aşa de incredibil, că mai bine de o lună după ce-am primit invitaţia oficială m-am tot aşteptat să-mi trimită vreun mail că s-au răzgândit, că m-au confundat, etc.
I.B.: Ai terminat UNATC-ul anul acesta. A fost o şcoală bună?
A.P.: Mă-ntristează şi mă nelinişteşte că am terminat. Încep să-mi dau seama că a fost o perioadă privilegiată. De bine de rău, cu multă inconştienţă şi bucurie, am lucrat tot timpul, câte două sau trei filme scurte pe an. Am avut şi şansa unor profesori foarte buni - Radu Gabrea şi Copel Moscu -, care în primul rând mi-au dat o libertate totală, pe principiul "nu e-n regulă ce faci, dar fă, şi-o să vezi singură ce prostii ai făcut". Cred că e musai să fii şi autodidact. Dacă simţi că-ţi lipseşte pregătirea într-o zonă, nu stai şi plângi, ci cauţi, citeşti. Depinde foarte mult de fiecare.
I.B.: Au străinii ceva ce am putea prelua ori invidia?
A.P.: În multe din filmele studenţilor străini am simţit o bucurie şi un curaj al experimentului chiar cu riscul ridicolului, pe care eu personal, de multe ori în şcoală, le-am pierdut. Într-adevăr, e un mare privilegiu că am filmat pe peliculă, dar pe de altă parte, costurile uriaşe au un efect "castrant". Când ai câteva sute de metri de peliculă şi vrei să faci un film cam la fel de lung, îţi tremură inima când dai motor şi stop. Şi când îţi calculezi la secundă cadrele, nu prea mai e loc de improvizaţie, nu mai filmezi minute în şir actorul fără ca el să ştie, cum făcea Antonioni cu Monica Vitti. Cât despre vopsitul unei păduri ca-n Deşertul roşu, ce să mai vorbim. Bine că s-a inventat digitalul. Din cauza asta pentru mine Aristoteles Workshop a fost o experienţă specială.
I.B.: Te sperie ideea că ieşi în lumea largă?
A.P.: Sigur că mă sperie. În jungla de-afară habar n-am ce o să mai fie. Fiecare proiect la care-am lucrat a fost parcă din ce în ce mai dificil, deşi nu mai puţin frumos. Inevitabil, de la un film la altul creşte şi responsabilitatea - e mai dificil, sunt mai mulţi bani, mai mult timp, mai mulţi oameni care investesc în tine. Sentimentul ăsta poate fi la fel de paralizant ca şi indicatorul de metraj de pe cameră, dar e un sentiment normal. Anul trecut am avut mare noroc să fac un film de mediu metraj, Oxigen, din seria Fuga din rai, produsă de Filmex. Deci un producător mi-a acordat încredere deşi eram debutantă, a riscat şi mai mult permiţându-mi luxul de a lucra cu colegii cu care-am lucrat în toţi cei patru ani de şcoală, mi-a pus la dispoziţie tot ce-am avut nevoie, pentru ca până la urmă să iasă un film în care sunt absolut nemulţumită de prestaţia mea ca regizor. Nu-mi doresc decât să lucrez continuu, să fiu o studentă permanentă. Modelul meu de realizare socială continuă să fie Cioran, care-a trăit în mansarda lui din burse până a murit, şi care şi-a permis luxul să lucreze la el însuşi, să scrie, să gândească. Acuma încerc să scriu, să pregătesc proiecte (documentar / ficţiune) pe care să ard să le fac, dar în primul rând trebuie să fac o pauză. Am avut un an mai greu ca niciodată, cu trei proiecte (două medii metraje şi unul scurt), ceea ce mi-a epuizat toate resursele de energie. Dar am un proiect de lung metraj într-o formă foarte fragilă, care a fost selectat la un workshop de dezvoltare de scenariu "Script & Pitch" (Italia / Suedia). Încerc să lucrez la el şi singură, şi în grupul de la workshop.
I.B.: Te ajută atelierele de scenaristică din afară?
A.P.: Un atelier de felul celui la care am fost de curând în Suedia te poate ajuta enorm, pentru că se lucrează în amănunt pe fiecare scenariu, în grupuri de patru oameni şi un tutore. Discuţii nesfârşite, brainstorming, poveşti personale relevante, structurare de idei, puncte de vedere ale unor culturi diferite care pot fi foarte utile pentru că pot să-ţi spargă uneori brutal clopotul de sticlă al unor prejudecăţi şi clişee uneori inconştiente. Un atelier de felul ăsta te poate ajuta să găseşti şi un eventual producător pentru că te învaţă să-ţi prezinţi proiectul în aşa numitele "pitching sessions", în care fie eşti singur în faţa unei săli de producători şi ai 5 minute să îi convingi, fie vorbeşti pe rând cu câte 10 producători pe zi. La finalul workshop-ului o să fie un eveniment de felul ăsta în cadrul Festivalului de la Torino. Traumatizant, nu?
I.B.: Sunt multe astfel de ateliere care să-ţi dea tot ce-ţi trebuie pentru a face un documentar?
A.P.: Ştiu că există câteva ateliere de dezvoltare de proiecte, dar nu îţi şi produc filmul. Te ajută doar în faza de scenariu, de documentare şi de stabilire de contacte cu eventuali producători. Un workshop celebru de felul ăsta, un fel de "Script & Pitch" pe documentar, este "Discovery Campus Master School". Dacă aş mai auzi de alte ateliere gen Aristoteles, mâine aş aplica.
I.B.: Ţi-e clar dacă vrei să faci de-acum înainte film de ficţiune sau documentar?
A.P.: Nu mi-am pus niciodată problema aşa. Distincţia ficţiune / documentar e pentru mine fragilă. La documentar, faptul că percep strict subiectiv realitatea pe care o explorez face ca încercările mele să meargă mult în zona ficţiunii. Iar în poveştile de ficţiune pe care am încercat să le spun a existat iniţial un caz real, o experienţă personală sau trăită de alţii. Înainte de Frica domnului G a existat un documentar scurt despre Centrul de Resocializare de la Spitalul 9. Înainte de Balastiera #186 a existat o poveste personală a unei relaţii care n-a existat în fond şi care a dus la reinterpretarea punctului de pornire din Marquez. Aşa că aş face atât ficţiune cât şi documentar.
I.B.: Eroii filmului tău sunt bolnavi psihic. De ce i-ai folosit pe ei pentru un documentar despre condiţia umană şi despre relaţia omului cu divinitatea?
A.P.: Mi-am dat seama în timp că aşa-zisa normalitate e un set de reguli de care oamenii au nevoie pentru a se proteja de fragilitatea propriei existenţe, de absurditatea aproape de nesuportat a propriei lor existenţe. Dar graţie acestor oameni am înţeles că ceea contează în viaţă e cantitatea de afecţiune pe care o investim şi o dăruim. Am avut reacţii foarte diverse la TIFF, de la oameni care au huiduit revoltaţi până la oameni care au plâns de emoţie de la al doilea cadru. Filmul explorează o comunitate de "excluşi", dar care au o mare frumuseţe interioară şi care posedă valori umane profunde şi nealterate.
