Cosmin Bumbuţ e peste tot. Mai bine spus, fotografiile sale. Fie că deschideţi revistele de fashion sau vă uitaţi la panouri, fie că răsfoiţi albume autohtone sau internaţionale, Bumbuţ este deja un brand românesc în materie de foto. Are un album de artă care a luat premiul Asociaţiei Editorilor Români (AER) în 2003, a avut numeroase expoziţii individuale şi colective în ţară şi în străinătate, iar în competiţiile internaţionale a obţinut premii pentru care s-au bătut fotografi celebri. La LiterNet i-au apărut pînă în prezent două cărţi şi o mulţime de fotografii (pagina lui Cosmin Bumbuţ la LiterNet)
Smara Voicu: Ai încercat să faci alte două facultăţi înainte să absolvi ATF-ul (secţia imagine), pe care însă le-ai abandonat. Una dintre acestea era chiar Facultatea de Mine din Baia Mare. Ce "ieşeai" de acolo?
Cosmin Bumbuţ: De-acolo aş fi ieşit inginer miner. Apoi, am făcut Facultatea de Jurnalism aici, în Bucureşti, la o universitate particulară. Nu le-am terminat pentru că n-a fost să le termin. La cea de Mine, mi-am dat seama în anul al III-lea, cînd învăţam pentru un examen, că nu mă interesează nimic din ceea ce se făcea acolo. Aşa că a doua zi am vorbit cu mama. I-am zis: "Mamă, mă las de şcoală, te superi?". Şi nu s-a supărat. Pentru asta îi sînt veşnic îndatorat. I-am zis că vreau să plec la oraş (în Bucureşti, n.r.) ca să fac fotografie, fotografie de presă, mă rog, nu eram eu chiar atît de hotărît. Şi am fost angajat în timpul facultăţii la ziarul "Azi". Şi mi-ai dat seama că nici fotografia de presă de pe vremea aia nu mă interesa.
S.V.: De ce? Ce te nemulţumea?
C.B.: Pentru că mă trimiteau în nişte locuri care mi se păreau nesemnificative, adică mureau odată ce apăreau în ziare, nu mai aveau nici o importanţă peste o lună. Făceam practic o fotografie foarte perisabilă. De exemplu, l-am fotografiat pe Petre Roman introducînd bileţelul la Referendumul pentru Constituţie. Am stat şase luni reporter la ziarul lor, apoi mi-am dat seama că nu-mi place ce fac. Din nefericire, "pe vremea mea" fotografia de presă nu semăna deloc cu ce reprezintă ea astăzi. Pe cînd acum mi-ar plăcea să mă reîntorc la asta, să fiu fotograf de presă pentru un ziar care publică reportaje ample, alocă spaţii documentarelor.
S.V.: Şi ce te-ar opri acum?
C.B.: Nu mai pot acum, clar. Nu mai am timp. În plus, sînt foarte mulţi fotografi tineri care put de talent. De fapt, cred că m-am şi blazat.
S.V.: Erai deja hotărît să faci fotografie cînd te-ai angajat la "Azi"?
C.B.: Păi, da, am plecat din Baia Mare tocmai ca să fac fotografie. Îmi doream să ajung la un nivel profesionist şi nu ştiam unde să merg. Cu hotărîtul a fost foarte simplu. Prietenul meu, Silviu, care a rămas în Baia Mare şi care-mi era coleg de facultate, a venit dintr-o vacanţă de la mare cu nişte poze cu el şi iubita lui şi mi s-au părut altfel decît fotografiile de vacanţă din ciclul "Cu familia". Şi aşa, dintr-o joacă, dintr-o plictiseală, am zis că pot şi eu să văd altfel, aşa cum văzuse el lucrurile în fotografiile alea. Cam aşa a început, dintr-o glumă, dintr-o tîmpenie.
S.V.: Ai început cu "Dilema". Cum de-ai mers la ei?
C.B.: Faţă de ziarele care existau pe vremea aia, în '93, "Dilema" era singura care publica fotografie de calitate şi care nu era neapărat legată de tematica articolului respectiv. Am văzut nişte eseuri acolo şi mi-am zis: "Uuau, ce frumos!", plus că era primul ziar din România care avea - cum, de altfel, are şi acum - o fotografie pe toată coperta. Şi m-am gîndit că aş fi mîndru să public fotografii la ei. Am luat sub braţ ce poze aveam atunci şi m-am dus direct în redacţie, lor le-au plăcut, aşa că am rămas. Am cunoscut foarte mulţi oameni după aceea, care ştiau de mine din "Dilema".
S.V.: Apare în CV-ul tău tabăra de anul trecut de la Roşia Montana. Cum vezi tu dezvoltarea proiectelor artistice cu miză socială?
C.B.: Cînd a trebuit să mergem acolo nu ştiam nimic din ce va fi la Roşia Montana. Auzisem multe păreri şi ştiam că o să fie ciudat. Şi ciudat a şi fost. Făcînd fotografii în localitate, toată lumea ne întreba dacă sîntem pro sau contra, neutri nici n-ar fi conceput c-am putea fi, trebuia să ai o poziţie fermă. Eu nu sînt pro sau contra nici acum. Petrecînd o săptămînă la Roşia şi vorbind cu oameni şi de-o parte şi de cealaltă, nu poţi să ai o opinie clară. Chiar documentîndu-mă apoi suplimentar, citind şi numărul din "Dilema Veche" referitor la Roşia Montana, unde existau iarăşi păreri pro şi contra, am rămas tot aşa: în coadă de peşte.
S.V.: Deci tu nu ţi-ai propus ceva anume la Roşia Montana, nu a fost un proiect personal?
C.B.: Nu, grupul "7 zile" a fost invitat să-şi ţină tabăra de primăvară din 2006 acolo. Cu "7 zile" am făcut proiecte timp de şapte ani în Maramureş, stăteam şase zile şi în a şaptea expuneam ce-am lucrat. Ei bine, ne-am săturat de locurile alea, apoi am încercat Victoria, iar anul trecut am mers la Roşia Montana.
S.V.: La sfîrşitul lui 2002 a apărut Transit, un album foto personal care în anul următor a primit Premiul AER pentru album de artă. În ce perioadă au fost făcute fotografiile?
C.B.: Fotografiile au fost făcute în decembrie 1996, înainte de Crăciun. Eram student şi mergeam mult la Baia Mare cu trenul, în vacanţe. În perioada aceea au fost făcute, ştiu că era o vacanţă studenţească. Ele nu sînt deloc prelucrate, tot ce pare prelucrat e aburul caracteristic CFR-ului de pe vremea aceea - nu ştiu cum mai e acum, dar atunci aşa era.
S.V.: Deşi ai tot avut de-a lungul vremii foarte multe proiecte de fotografie artistică, se spune despre tine că eşti un fotograf comercial...
C.B.: Din fotografia comercială îmi cîştig existenţa. Încerc să fac proiecte bune şi cu fotografia comercială. De cele mai multe ori nu se poate însă, pentru că eşti destul de mult condiţionat. Eu mă bucur că fac fotografie, punct. Se spune că fotografia pură este cea făcută de amatori, cea care nu are nici un scop, pe care nu vrei s-o vinzi, nu vrei s-o expui.
S.V.: Tot aşa cum spun unii dintre scriitori că nu se gîndesc la un public atunci cînd scriu?
C.B.: Exact, dar nici unul dintre cei care susţin asta nu este sincer. În fotografie, în momentul în care te gîndeşti că mergi undeva cu lucrările tale, că le expui în galerii publice sau private, deja începi să faci un compromis. Iar fotografia comercială este ea însăşi un compromis.
S.V.: În ce sens?
C.B.: În sensul că lucrezi după un concept, mare parte din ce faci nu-ţi aparţine, nu e creaţia ta, tu eşti mai mult un executant. De exemplu, ai de fotografiat trei oameni care stau la plajă şi meritul tău acolo e strict profesional, că nu dai rateuri şi că faci un lucru mai bun decît alţii. Şi nu mi-e jenă că fac şi fotografie comercială, şi fotografie artistică; eu mă bucur pur şi simplu pentru că fac fotografie şi că declanşez aparatul. Iar bucuria vine din faptul că mă caută lumea, mă sună şi îmi cere colaborarea. Pentru mine, o astfel de satisfacţie este destul de mare.
S.V.: Te inspiră arta plastică? Cum vezi legătura dintre fotografie şi celelalte arte gîndindu-te la artiştii plastici şi fotografii actuali din România?
C.B.: Nu cred că sînt legat sau impulsionat cumva de arta plastică din România, probabil sînt marcat de albumele de pictură pe care le-am văzut şi de cărţile pe care am fost nevoit să le ştiu atunci cînd am dat admiterea la ATF. De fapt, cred că cinematograful m-a inspirat mai mult decît arta plastică.
S.V.: Ce regizori sau filme te-au inspirat?
C.B.: Multe filme. Pot să-ţi spun primele două filme pe care le ţin foarte bine minte, filme văzute la Cinematecă prin '90. Văzîndu-le, mi-am dat seama că exista un tip acolo care filmează, care face fotografie în mişcare. Vorbesc acum despre Călăuza lui Tarkovski şi Apocalypse Now. Pînă să văd Apocalypse Now, urmăream într-un film povestea, personajele; după ce am văzut filmul ăsta, am avut o revelaţie, mi-am spus, "wow, uite ce imagine". Acum nu mai urmăresc povestea aşa mult cît imaginea şi ce se-ntîmplă cu camera.
S.V.: Anul trecut ai primit primele două premii şi 12 menţiuni la cea de-a patra ediţie a uneia dintre cele mai importante competiţii de fotografie din lume - International Photography Award. În ce măsură a contat asta pentru tine?
C.B.: Anul trecut mi-am propus să particip la nişte concursuri. Premiile astea m-au ajutat pentru că simţeam că am nevoie de o confirmare internaţională, practic voiam să văd unde mă situez în afară. A contat pentru că am concurat cu mari fotografi internaţionali care erau obişnuiţi ai unei astfel de competiţii. Erau unii care-mi plăceau mult şi care nu luau cine ştie ce premii şi-atunci asta m-a incitat, m-am gîndit ca aş vrea să văd şi eu cam pe unde mă situez în raport cu ei. Unii dintre aceştia fac fotografie de reportaj, aşa cum aş vrea şi eu.
S.V.: De unde nevoia asta de confirmare internaţională avînd în vedere că tu ai avut multe expoziţii în străinătate?
C.B.: O expoziţie este cu totul altceva decît o competiţie, un concurs de fotografie. La o expoziţie, vine nişte lume, se uită pe perete la tine, zice da, foarte frumos şi eventual mai şi cumpără. La un concurs internaţional ai o expunere mult mai mare.
S.V.: Ai avut expoziţii personale în Amsterdam, Berlin, Ungaria, New York, Olanda, expoziţii colective în Belgia, Franţa ş.a.m.d. şi, de asemenea, foarte multe în România. Spune-mi în ce fel diferă percepţia, modul de receptare, atitudinea criticilor, a vizitatorilor din străinătate faţă de a celor din România?
C.B.: Eu sînt anti-social, deci nu prea stau printre oameni să observ lucruri. De exemplu, la New York, în 2000, aveau un sistem ciudat. Deschiderea expoziţiei era spre sfîrşitul perioadei de expunere în galeria particulară. Fotografiile erau expuse, înrămate şi puse pe pereţi, dar au avut openingul după trei săptămîni. Am stat trei săptămîni la New York pentru că a trebuit să merg cu fotografiile, să le pun, să le aranjez şi openingul a fost în ultima mea seară de stat acolo. În trei săptămîni mi se cam acrise de New York şi nu mai aveam chef de nici o chermeză, de nici un schimb de cărţi de vizită. Deci expoziţia mi-a folosit, dar nu şi întîlnirile de-acolo, de fapt, n-am profitat eu de ele. Bine, după ce am plecat, am aflat că Gabriel Byrne a cumpărat două fotografii din seria Transit. Eu tocmai îl văzusem în Usual Suspects şi-mi plăcuse atît de mult, încît faptul că el fusese cumpărătorul mă bucurase mai mult decît că se vînduseră două fotografii.
S.V.: Cît au costat? Poţi să ne spui asta?
C.B.: Da, fiecare imagine costa în jur de patru sute de dolari, asta în 2000.
S.V.: Cum te-ai gîndit să faci proiectul cu închisoarea din Aiud? Cum ai convins deţinuţii să-ţi pozeze?
C.B.: Greu şi nu cred că mă ţine să continui proiectul. N-am avut idee cît am avut şansă. Văzînd Transitul, purtătoarea de cuvînt a Administraţiei Penitenciarelor a luat legătura cu mine prin redacţia revistei "Tabu" şi m-a întrebat dacă nu doresc acces în închisorile din România. Am zis OK, dar am vrut să văd cîteva ca să-mi fac o idee. Am văzut trei închisori - Gherla, Aiud şi Satu Mare. Am ales Aiudul, pentru că mi s-a părut o închisoare veche, interesantă. Pe deţinuţi i-am convins să pozeze arătîndu-le poze. Cel puţin a doua oară, cînd le-am dus poze cu ei înşişi, au fost foarte deschişi. Dac-aş mai merge acum acolo, aş fi ca un cîine cu un clopoţel în coadă, se strigă deja după mine şi nu mai pot să fac fotografia pe care-aş vrea s-o fac, nu mai pot să fiu discret pentru că vuieşte închisoarea c-am venit. La început mă plimbam din cameră-n cameră şi-i alegeam, tu, tu, tu, n-am stat să mă gîndesc pe ce criterii, era o chestie de moment, de sclipire, dar cîteodată trebuia să trag o încăpere întreagă pentru că era o presiune foarte mare şi dacă îi fotografiam prea mult individual, ceilalţi se enervau, înjurau.
S.V.: Ai face lucruri care nu te reprezintă în materie de fotografie?
C.B.: Cred că aş fi dispus să fac aproape orice în materie de foto, şi, dacă e ceva nou pentru mine, cu atît mai mult m-ar tenta să încerc. Cui să nu fac poze, nu ştiu cui, preşedintelui poate. Pentru mine e o bucurie să declanşez aparatul şi să mă concentrez pentru ca fotografia să iasă bine.
S.V.: Spune-mi, ai luat sau ai lua oameni de pe stradă să-i pozezi?
C.B.: Aş lua, dar mi-e jenă să intru în contact cu oamenii pe stradă. Îmi trebuia odată un model, un tip pentru un proiect, şi văzusem unul în metrou care mi se părea că s-ar fi potrivit, însă mi-a fost jenă să-l abordez, să nu cumva să creadă că vreau să-l agăţ. Mai văd pe stradă tipe care mi se par expresive şi cu care mi-aş dori să lucrez, dar ce să fac, să mă duc să le zic: "Auzi, eu sînt fotograf, nu vrei să faci nişte poze pentru mine?" - pune-te-n locul lor. Oameni de pe stradă fotografiez foarte mulţi pentru revista "Tabu", dar mi-i aduc ei. Tot felul de oameni - care se iubesc, care nu se iubesc, ei au tot felul de dosare tematice şi mi-e foarte drag să-i fotografiez. Îmi doresc mult să am proiecte personale, însă, din păcate, acum nu prea mai am timp, am multe chestii comerciale şi la cerere. Uite, aseară am făcut cîteva poze personale băiatului meu de 5 ani îmbrăcat în Zorro.
"Fotografia contemporană românească are nişte lipsuri"
S.V.: Există vreo diferenţă între fotografia contemporană românească şi cea europeană / internaţională?
C.B.: Odată cu apariţia Internetului, toată lumea are acces la toată lumea, cum ar veni, cert e că fotografia contemporană românească are nişte lipsuri, a pierdut startul pe fondul represiunii comuniste. Şi-a mai dat drumul de curînd, de cînd cu apariţia digitalului. Fotografia occidentală este mai evoluată, are nişte ani în plus de libertate de exprimare faţă de noi. Caut fotografie de reportaj din perioada comunismului şi efectiv nu găsesc decît peisaje idioate cu soare şi căpiţe şi drumuri iluminate, nu găsesc o fotografie cinstită. Toţi au lăsat o fotografie de salon, genul cu care nu mă împac deloc.
S.V.: Şi chiar n-ai găsit nici un fotograf care să facă fotografie comunistă digerabilă?
C.B.: Recent, l-am descoperit pe Andrei Pandele, care a fotografiat tragicomic cozi la alimente, cozi la manifestări de 23 August, lucruri care mie acum mi se par foarte valoroase şi pe care nu le-am găsit la alţi fotografi din perioada comunistă.
S.V.: De ce are nevoie un tînăr care vrea să facă fotografie?
C.B.: Ambiţie şi timp liber. Atît. Nici măcar talent nu trebuie să aibă. Să fie un bun executant şi să fie oamenii siguri pe el, să ştie lumea că nu ratează, pentru că o şedinţă foto costă, mai ales în publicitate.
"Cînd trăgeam pe film era mai frumos"
S.V.: Cum te-a ajutat/ sau nu apariţia digitalului?
C.B.: Mi-a făcut viaţa mai grea. Muncesc mai mult acum, trebuie să descarc, să aleg, să procesez şi toată lumea vrea fotografiile azi sau a doua zi. Cînd trăgeam pe film era mai frumos, duceam filmul la studio, luam pozele în trei zile, acum muncesc mai mult nefăcînd practic mai multă fotografie, ci împachetînd şi livrînd produsul.
S.V.: Unii fotografi spun că e cu totul altă senzaţie atunci cînd tragi pe film, că se simte altfel decît atunci cînd foloseşti un aparat digital. Şi pentru tine este la fel?
C.B.: Cu siguranţă. Încă mai trag pe film, e ceva aproape inexplicabil, trebuie să simţi asta, ai senzaţia că faci ceva mai serios, te responsabilizează. Faptul că la digital vezi şi poţi controla tot timpul ce faci te ajută, dar te şi încurcă pentru că ratezi multe imagini şi fracţiuni de secundă. În plus, imaginea pe film arată altfel, nu arată mai bine, arată chiar mai rău, dar parcă are mai mult sentiment, nu ştiu, altfel se imprimă imaginea în granula de argint şi altfel într-un senzor digital.
S.V.: Dar nu poţi să nu te uiţi pe ecran după ce faci fotografia?
C.B.: Ba poţi, dar nu rezişti pentru că eşti curios, vrei să vezi dacă a clipit sau dacă s-a mişcat, şi acolo, cu ochii în ecran, ai ratat două poze bune. Eu încerc să nu mă uit pe ecran, dar nu prea reuşesc.