California dreamin' - Nemescu la nesfîrşit

A fost cam aşa. Interviurile le-am făcut la Cannes, dar destinul a vrut ca ele să nu fie publicate pînă acum. Destinul a vrut însă ca filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin' (nesfârşit) să meargă de atunci la mai multe festivaluri din afară şi să ia trei premii la Bruxelles (Marele Premiu Iris, Premiul Special Canvas şi Premiul Publicului), Premiul Juriului la Rabat şi Premiul Special Golden Falcon la Ibiza. Deşi în ţară filmul a fost lansat pe 1 iunie 2007, şi în săli, şi pe DVD, el a bătut recordul de spectatori pentru o producţie autohtonă, înregistrînd aproape 19.000 pînă pe 23 iulie 2007 şi ameninţînd să depăşească cele mai bune cifre obţinute de filmele româneşti în 2006.

Anul trecut, cel mai bine cotat film românesc în box-office a fost Legături bolnăvicioase de Tudor Giurgiu, care a adunat 20.472 de spectatori, fiind urmat de Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu (16.691), Lacrimi de iubire de Iura Luncaşu (15.455), Trei fraţi de belea de Theodor Halacu-Nicon (15.917) şi A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu (12.644).

---

Tudor Voican: Dacă îmi vine vreo idee, nu pot să-l sun pe Cristi.

Iulia Blaga: Crezi că i-ar fi plăcut lui Cristi filmul în varianta actuală?
Tudor Voican: Chiar nu ştiu. Clar l-ar fi bibilit pînă ieşea ce vroia el.

I.B.: Cînd aţi scris scenariul?
T.V.: Acum cinci ani, din care vreo trei l-am tot rescris. Totul a plecat de la un reportaj TV cu un şef de gară care a oprit un tren cu americani. S-a panicat, s-a gîndit "Dom'le, vine un tren cu americani. Trebuie să facem ceva. Să-i oprim să le zicem bună ziua, nu ştiu, să le dăm o gustărică". Şi a oprit trenul două ore. Dar noi aveam nevoie pentru film să stea mai mult timp.

I.B.: Cine a văzut reportajul?
T.V.: Liviu Mărghidan, directorul de imagine. El e cu ideile în ultima vreme, vezi Marilena de la P7.

I.B.: E idiot să te întreb ce amintiri îţi vin acum cu Cristi.
T.V.: Îmi lipseşte în fiecare zi, concret. Nu am cu cine să lucrez şi, dacă îmi vine vreo idee, nu pot să-l sun. E o poezie a lui Lorca: Un licurici. "Uite, am vrut să spun. Dar eram singur." Ca prieten, îi povesteam pe messenger despre dramele extraordinare din viaţa mea, iar el spunea: "Da, Voican, deci scrii şi tu scenariul ăla pînă mîine?". Pare rece ce spun eu, dar era felul lui de a mă încuraja. Noi aveam incertitudini legate de noi şi de ce facem, dar din fericire pe rînd.

I.B.: Tu cum îl încurajai?
T.V.: Îi spuneam că noi doi n-am făcut filme proaste şi că n-o să începem acuma. Am făcut şase filme bune şi o să facem în continuare. Şi că sîntem singuri împotriva tuturor. Plus o grămadă de glume.

I.B.: Şi acum cu cine ai mai putea lucra dacă nu mai e Cristi?
T.V.: E un regizor, Florin Şerban, care a fost tot cu noi în an şi care îşi face masterul la Columbia, în New York.

I.B.: În Canada?
T.V.: În România, că nicăieri nu-i ca acasă. Dar nu mă mai face canadian, că abia aştept să mă întorc. Masterul meu de scenaristică de la Toronto se termină în august.

---

Maria Dinulescu: Mi-a făcut foarte bine că am dat 1.000 de euro ca să merg la Cannes

Iulia Blaga: Eşti mulţumită de cum te-ai descurcat în California Dreamin'?
Maria Dinescu: Da, e un moment în film care îmi place cel mai mult, cel în care fac drumul cu halba de bere ca să mă aşez pe bancă, lîngă Jamie, mîncînd seminţe. Este momentul cînd poţi să vezi pe faţa personajului gînduri pe mai multe planuri, transmise fără vorbe. Ador să filmez fără vorbe. Mi-a plăcut că răspîndeam lumină în filmul acesta, deşi m-am simţit foarte urîtă la filmări, pentru că eram foarte puţin machiată, aveam haine îngrozitoare şi cearcăne tot timpul. Eu şi Cristi ne-am dorit ca Monica să nu atragă neapărat prin haine şi fizic.

I.B.: Ci prin dorinţa ei de a fi liberă şi stăpînă pe viaţa ei.
M.D.: Exact, şi asta se vede. Cred că de aici vine lumina ei.

I.B.: Dorinţa de independenţă te caracterizează şi pe tine?
M.D.: Sînt o persoană foarte liberă. Aşa am fost educată. Părinţii mei îmi spuneau "asta e bine, asta e rău", dar faci ce vrei. Sînt o persoană care se şi autoeducă enorm. Cristi a ştiut perfect pe ce să pună accent. Ne ştiam de şapte ani, ne cunoşteam foarte bine. Cînd există o relaţie profesională de lungă durată, lucrezi diferit pe platou. Plus că a existat acea pauză de un an de zile pentru începerea filmărilor în care eu am avut timp să îl întreb pe Cristi toate lucrurile la care mă gîndeam pentru a crea împreună o Monica cît mai vie şi mai naturală. Înainte de începerea filmărilor i-am spus că îmi doresc foarte mult ca la filmul acesta să avem o relaţie profesională excelentă şi că îmi doresc să mă considere ultima lui problemă de pe platou. La cadru nici nu mă gîndeam la ce filmam, dacă e corect sau nu. Îl ascultam, făceam totul aşa cum îmi cerea. Şi partida de sex am filmat-o mult mai uşor decît credeam că o să fie. Jamie era mai stresat decît mine. Ţin foarte mult la intimitate, dar o secvenţă de sex pe platou e pentru mine pur tehnică.

I.B.: Cu cine te-ai înţeles cel mai bine dintre colegii de platou?
M.D.: În general, cînd lucrez nu mă concentrez decît la ce am de făcut la cadru. De asta uneori par inabordabilă, însă ştiu că ce joc aia apare pe ecran, şi atunci este importantă doar relaţia dintre personaje şi armonia pentru crearea lor. Nu mă consider o actriţă genială, senzaţională, şi ştiu că trebuie să muncesc foarte mult. Dar mi-a făcut o foarte mare plăcere să discut despre filme şi actorie, în special, cu Radu Gabriel.

I.B.: Ai stat la Cannes pe toată durata festivalului, pe banii tăi. Ce ai făcut în afară de faptul că ai văzut filme?
M.D.: A fost foarte bine şi ca business. Eu iau multe lucruri matematic, şi actoria la fel (căci pe lîngă pasiune si instinct, ea cere precizie şi foarte multă muncă). Mi-a făcut foarte bine că am dat 1.000 de euro ca să merg. Am întîlnit mulţi producători, dintre care unul important de la Hollywood, agenţi de casting, regizori. Am primit patru propuneri pentru două filme americane şi două italiene. Am fost la petreceri unde am dansat pînă am făcut băşici în tălpi. Mi-a mers foarte bine la Cannes.

I.B.: Te-a ajutat Cristi.
M.D.: M-a ajutat enorm. Cătălin Mitulescu a fost cel care m-a descoperit, iar Cristi cel care m-a cultivat. Pe lîngă faptul că mi-a dat acest rol, el m-a învăţat să văd filmele. Discutam cu el lucruri importante legate de filme şi a avut încredere în mine tot timpul. Înainte de California... făcusem o telenovelă la Pro TV, şi Cristi mi-a dat pe urmă rolul principal, ceea ce mulţi nu fac. Întîlnirea mea cu Cristi, şi profesional, şi afectiv, a fost foarte mare. Şi e.

I.B.: Care e motivul pentru care nu ai mers la Cannes cu echipa de la MediaPro?
M.D.: Nu ştiu, şi Voican, şi Jamie, şi Cristuţiu (n.r.- Cătălin Cristuţiu, monteurul filmului) au venit pe banii lor. Dar asta e mai puţin important. Important e că filmul a fost acolo şi că a fost premiat, mai ales pentru părinţii lui Cristi şi Otto. Majoritatea românilor nu-şi dau seama cît de valoroasă este o selecţionare la Cannes. Din fericire, Palme d'Or-ul lui Mungiu şi al echipei lui, premiile lui Mitulescu, Nemescu, Puiu, Porumboiu au ajutat publicul din România să înţeleagă mai bine la ce nivel cultural ne aflăm, dar consider că oameni importanţi de aici încă nu ştiu să aprecieze valorile atît timp cît sînt în viaţă.

I.B.: Ce planuri cu bătaie scurtă ai?
M.D.: Producătorul Alexandru Iclozan mi-a propus un rol principal într-un film pentru la toamnă. Mă pregătesc să semnez contractul pentru unul dintre filmele din Italia, am fost în juriul Festivalului de la Palic (Serbia) şi sper să repet experienţa, mă pregătesc să merg la diferite festivaluri şi cu Pescuit sportiv, al lui Adrian Sitaru, sînt invitată la mai multe festivaluri cu California Dreamin', şi astfel am posibilitatea să creez noi contacte importante pentru cariera mea. Nu vreau să mai lucrez pentru seriale de televiziune. E o experienţă pînă la un moment dat necesară. Pe mine nu mă susţine absolut nimeni, şi atunci prefer să fac un asemenea sacrificiu decît să fac un altul mai important. Ţin să fiu un om curat sufleteşte şi cred că aşa trebuie să fac eu actorie. Vreau să fiu corectă cu mine în viaţa personală şi profesională. Am mai spus asta: "Am 26 de ani şi sînt pregătită şi să ajung foarte sus, şi să ajung foarte jos. Doamne fereşte, dar dacă o să ajung să mătur strada, măcar ştiu că strada mea va fi cea mai curată şi toată lumea o să se simtă foarte bine mergînd pe ea." Uite, apropo de Cristi, lucrul prioritar pentru mine este să am întîlniri importante, profesionale sau nu. Sînt tînără, dar am avut deja întîlniri extrem de valoroase: Sanda Manu, Adrian Enescu, tatăl lui Cristi (n.r.- compozitorul Octavian Nemescu), Valeriu Lazarov, Mitulescu. Cristi oricum o să rămînă... Cristi.

---

Jamie Elman: Sper ca acest film să mă readucă în Europa

Iulia Blaga: Mi-a plăcut mult cum ai jucat în California Dreamin'.
Jamie Elman: Să ştii că te cred, pentru că ştiu deja că românii spun ceea ce gîndesc.

I.B.: Cum ai ajuns să joci în filmul lui Cristian Nemescu?
J.E.: Am avut noroc. Filmam în Bulgaria, la Ruse, pentru When Nietzsche Wept, ecranizarea unui bestseller internaţional. Îl interpretam pe Freud, Ben Cross pe Joseph Breuer, iar Armand Assante pe Nietzsche. Nu am reuşit să joc nici o scenă cu Armand, dar l-am admirat jucînd. Era uluitor. Într-o zi, cînd eram în drum spre platou, Armand mi-a zis că un producător român va veni să-l vadă şi mi-a spus să merg şi eu. Cu Andrei Boncea a venit atunci şi Cristi, şi am petrecut 45 de minute în camera de hotel a lui Armand, povestind. Ştiam doar că era vorba despre un film cu soldaţi americani, dar arătam ca Freud în 1882. Cristi nu cred că a scos o vorbă, drept pentru care mi-am spus că e nu e interesat de mine. Am citit în aceeaşi seară scenariul. Filmam de o lună într-o localitate de lîngă Sofia unde numai copiii vorbeau engleza, aşa că noul personaj mi s-a părut asemănător cu ce trăiam eu.

I.B.: Crezi că ai fost ales şi pentru că semeni puţin cu Cristian Nemescu?
J.E.: Nu m-am gîndit, deşi cred că semănăm puţin fizic. Alter-ego-ul lui Cristi în film e o combinaţie între mine şi personajul interpretat de Alex Muntean. Cristi era ca şi mine, mai retras, mai intimidat de fete în adolescenţă. Cred că a văzut ceva cunoscut în mine dedesubtul imaginii de Freud din acele zile. Sînt foarte fericit că a simţit o vibraţie, deşi nu sînt sigur dacă a fost conştient de ea. Sînt, de asemenea, recunoscător că am lucrat şi cu Armand, pe care îl admir mult. Chiar cred că universul mi-a făcut un cadou exact la momentul potrivit.

I.B.: Ce ţi-a plăcut cel mai mult cînd ai lucrat cu Cristian Nemescu?
J.E.: Mi-era teamă că un regizor care debutează în lungmetraj tinde să controleze o grămadă de lucruri. Dar Cristi a avut încredere în mine şi în Armand că vom veni cu "aura" noastră de americani, că vom fi California filmului. Era un tip foarte intuitiv, asta se vede şi din film. Nu-i plăcea să tragi cu ochiul la cameră, să strici realitatea momentului. Nu vorbea mult, dar ştia să obţină ce dorea. Eu şi Armand aveam experienţa din Bulgaria. Cristi ne dădea ca indicaţie: "Fii pierdut!", iar eu chiar mă simţeam pierdut. Fusesem pierdut în Bulgaria şi sub hainele lui Freud, iar acum eram un nou personaj. M-am împrietenit cu români, dar au fost zile cînd Armand nu era, nici soldaţii americani, şi cînd eram singurul vorbitor de limbă engleză de pe platou. Mi-am sărbătorit aniversarea de 30 de ani singur. Mi-era foarte dor de casă, dar n-am vrut să spun cuiva. Cineva a aflat că e ziua mea şi a venit cu un tort. Mi-au cîntat "La Mulţi Ani!" şi ne-am întors la treabă, iar seara eram prea obosit ca să mai ies cu soldaţii americani. Efectul acestei experienţe asupra mea, oricît de alienant, a fost perfect pentru personaj.

I.B.: La ce lucrezi acum?
J.E.: Ca să fiu sincer, sper ca acest film să mă readucă în Europa. Mi-ar plăcea să mai lucrez în România, pentru că acest film mi-a oferit o experienţă fantastică, autentică. Acum lucrez la un scenariu, împreună cu un prieten de-al meu, şi la un serial TV pentru copii, pentru un alt prieten. Sper ca mulţi oameni să vadă filmul făcut cu Cristi ca să pot lucra mai mult.

---

Răzvan Vasilescu: Cînd îl voi reîntîlni pe Cristi Nemescu, îi voi mulţumi din nou. Eu n-am un nod în gît cînd mă gîndesc la Cristi. Eu cred că el a plecat un pic şi că, mai devreme sau mai tîrziu, o să ne întîlnim şi o să stăm de vorbă.

Iulia Blaga: Care o să fie primul lucru pe care o să i-l spuneţi?
Răzvan Vasilescu: O să-i mulţumesc încă o dată pentru film şi pentru acest rol foarte, foarte frumos. Am avut la început mici emoţii din cauza amînării filmărilor. Tot aşteptam un telefon de la Cristi, acum doi ani, şi, văzînd că nu sună, am pus mîna pe telefon. "Măi Cristi, ce se întîmplă cu filmul ăla? Îl mai faci?" "Nu, s-au amînat filmările pentru la anul." Pauză. (Eu eram la Breaza, repetam rolul.) "Cristi, şi de ce eşti aşa de calm?" Şi Cristi îmi răspunde: "Aparent sînt calm". Ne-am înţeles foarte bine. L-am iubit foarte mult pentru cît de profesionist şi-a făcut treaba.

I.B.: Vă era frică să lucraţi cu un debutant?
R.V.: Nu, pentru că mi-a plăcut povestea foarte mult, şi cine poate să scrie o asemenea poveste, n-are cum s-o dea în bară cu restul. Normal, mă aşteptam să filmeze ce a scris. Toţi regizorii buni au ceva, aşa, în comun. Talentul, probabil.

I.B.: Felul în care aţi construit personajul semăna cu ce dorea Cristi?
R.V.: Nu m-a lăsat să improvizez. Nu a fost timp. Am făcut exact ce era scris în scenariu.

I.B.: V-a deranjat asta?
R.V.: Deloc, pentru că de obicei mi se întîmplă să vorbesc cu regizorul, să îl întreb dacă mă lasă să mai tai o replică sau să introduc una de la mine. Dar aici n-a fost cazul să tai nici măcar un cuvînt.

I.B.: Cum era Cristi pe platou? Era la fel de calm?
R.V.: Era preocupat sută la sută de filmul pe care vroia să-l facă. Nu vorbea despre nimic altceva. Nici despre film nu teoretiza prea mult, pentru că teoria nu prea-i bună cînd te-apuci de treabă. Era preocupat de locul pe care trebuia să-l aibă camera. Ne spunea ce avem de făcut şi pe urmă încerca să vadă dacă e bine să pună camera într-un loc sau altul. Desigur că ne spunea, în afară de ritmurile scenei, "aici aş vrea să spui acelaşi lucru ca şi cum te-ar deranja ceva sau ca şi cum alergia sau marfa pe care trebuie s-o furi ar fi problema ta cea mai importantă".

I.B.: Recent aţi interpretat rolul principal şi în Offset, realizat de Didi Danquart după scenariul lui Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu. Sînt asemănătoare cele două roluri? Care v-a plăcut mai mult? Care a fost mai greu?
R.V.: Amîndouă mi-au plăcut la fel de tare şi poate sună infantil, dar mi-au plăcut pentru că amîndouă personajele mor la final. Şi vreau să spun la fel de infantil că eram copil şi mă uitam la Alain Delon cum moare în filme. Murea foarte frumos Alain Delon. El şi Jean Gabin mi-au plăcut foarte mult. De altfel, Jean Gabin m-a inspirat să mă fac actor. Deci am vrut şi eu să mor în film cum murea Alain Delon pe vremea cînd scria în România "Avem alendeloane", hahaha.

I.B.: Aveţi şi alendelon?
R.V.: N-am. Şi pe urmă mi-au plăcut aceste personaje şi pentru că sînt foarte frumos şi bine scrise.

I.B.: Ce gen de personaj interpretaţi în Offset?
R.V.: Un tip din ăsta, patron de ziar am impresia, căsătorit şi cu copil, îndrăgostit de secretara lui, pe care o interpretează Alexandra Maria Lara, fata fostului meu asistent de la Institutul de Teatru, Valentin Plătăreanu. Probabil că o ştiu de cînd era micuţă. Ei, şi povestea asta de dragoste e extrem de credibilă ca situaţie de viaţă şi are şi un sfîrşit frumos. Nu ştii exact ce urmează să se întîmple, dacă personajul meu rămîne cu secretara sau dacă se întoarce acasă. Cum se spune, fiecare spectator pleacă acasă cu povestea lui.

I.B.: Vă plac finalurile acestea vagi, deschise?
R.V.: Da, foarte mult. Pe vremuri îmi plăcea foarte mult Suchianu, el vorbea despre "unităţile de frumuseţe" şi despre "povestea bis" care există în fiecare film.

I.B.: Care sînt momentele de frumuseţe din California Dreamin'?
R.V.: Unul extrem de emoţionant şi de delicat, la care aproape că-ţi dau lacrimile, mie mi-au dat lacrimile, are loc după ce Doiaru moare şi aparatul se îndepărtează uşor de sătucul ăsta nenorocit, şi parcă în clipa aia se nasc în tine întrebările. Este ca oglinda aia a lui Hamlet<, pe care actorul o pune în faţa oamenilor, arătînd "vremii forma şi limitele ei". Şi de aceea filmul lui Cristi e important şi frumos pentru că îţi oferă această întrebare, te invită să-ţi vezi limitele făcîndu-te să-ţi doreşti să le depăşeşti.


(Interviuri preluate din Suplimentul de cultură, august 2007)