Competiţia în domeniul artei e o tîmpenie

George Onofrei: Aţi fi devenit la fel de cunoscut dacă v-aţi fi lansat în condiţiile pieţei muzicale de astăzi? Mă gîndesc că există o şansă a generaţiei dumneavoastră de a fi transmis versuri, melodii la care lumea nu avea acces în mod natural...
Florian Pittiş: Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strîns numai eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu... Am o colecţie întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemîna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decît la cerere individuală. Şi în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere. Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat atîtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea... Sau cum am tradus Dylan. Pentru că alţii nu-l cîntau, l-am cîntat eu, informativ. Nu mi-am dorit niciodată să ajung pe locul întîi în topuri şi nici nu-mi doresc. După părerea mea, competiţia în domeniul artei este o tîmpenie. N-ai cum să compari mere cu pere.

G.O.: Totuşi, trebuie să existe nişte repere, stabilite pe baza unor criterii de apreciere...
F.P.: Reperele sînt numai de circulaţie. De cît interesezi în momentul de faţă. Este un criteriu obiectiv. Punct. În rest, ţi-a plăcut, nu ţi-a plăcut, e deja un criteriu individual. Ce juriu poate să spună că e mai bun sau nu Elvis Presley decît Frank Sinatra sau decît Ray Charles? Elvis Presley este Elvis Presley, iar Ray Charles e Ray Charles!

G.O.: Recunoaşterea trebuie să vină totodată şi din cadrul breslei...
F.P.: Da. Să vă spun cum am răspuns într-un interviu total surprinzător pentru Iosif Sava. Se spunea că Ion Caramitru este un actor mai bun decît mine. Şi am spus: "Domnule Iosif Sava, nu mi-am dorit niciodată să ajung al doilea Caramitru. Eu îmi doresc să fiu primul Pittiş".

G.O.: Poate lumea s-ar fi aşteptat ca apariţiile dumneavoastră în public să fie mai dese. Cu toate acestea, în afară de cîteva interviuri prin revistele culturale, Florian Pittiş nu este o prezenţă foarte vie în spaţiul public.
F.P.: Dacă observaţi, nickname-ul meu pentru chat este Dylan sau Bob Dylan. Dylan de la serviciu şi cel de acasă. Dylan păstrează distanţa normală între interesul vulgar şi viaţa lui personală.

G.O.: Detaşarea aceasta de spaţiul public provine dintr-o dezarmare...?
F.P.: Nu. Nu e aşa. Eu mă uit la ce se întîmplă cînd un om cît de cît cunoscut, nu-mi îngădui să spun vedetă sau star, este invitat într-o emisiune sau i se ia un interviu şi se ajunge, inevitabil, la cum faceţi salată de boeuf şi aşa mai departe. Mi-a rămas în minte teribil de bine unul dintre dialogurile lui Platon în care se spunea: "Nu mă interesează părerile filosofice ale bucătarului, ci mă interesează cum face el mîncarea bună... Şi atunci încerc să selectez şi să stau de vorbă cu oameni care sper să mă înţeleagă şi care sper să fie interesaţi numai de ce doresc eu să le ofer celorlalţi oameni. În rest, chinul meu personal mă priveşte. Mi se adresează, peste tot unde mă duc, celebra întrebare banală jurnalistică: Ce planuri de viitor aveţi? Şi eu le spun de cele mai multe ori că nu-mi place să se uite oamenii la mine cînd fac baie. Aşa că îi rog să mă lase să-mi văd treaba terminată...

G.O.: Sînteţi un om de stînga sau de dreapta?
F.P.: Habar n-am! Nu îmi sînt foarte clare doctrinele, nu îmi sînt foarte clare opţiunile. Eu ştiu doar atît, că fac parte din partidul John Lennon - Bob Dylan.

G.O.: Credeţi în teza rezistenţei prin cultură în perioada comunistă?
F.P.: Evident, unica salvare a intelectualilor era rezistenţa prin cultură, la fel cum în Republica Democrată Germană sau în fosta Uniune Sovietică, principalul mijloc de rezistenţă era rezistenţa prin sport. Pentru că numai astfel reuşeau să circule în întreaga lume. Era totuşi doar o salvare individuală, nu una "de popor"... Tema a fost, de altfel, discutată şi la un seminar la care am participat, la Indiana University, anul trecut, exact pe tema rezistenţei prin cultură a ţărilor comuniste. Un gînditor ungur denumea rezistenţa prin cultură velvet prison (închisoarea de catifea - n.r.) şi ideea mea acolo a fost că oricum este o etapă depăşită. E foarte frumos că nişte istorici se ocupă de asta, dar pe mine mă interesează mult mai mult, în momentul de faţă, universul.www., căruia eu i-am spus velvet freedom.

G.O.: Mai e trecutul interesant în vreun fel pentru dumneavoastră? De exemplu, vă interesează serialele din ziare despre foştii securişti?
F.P.: Fostele romane poliţiste din trecut s-au transformat în astfel de seriale apărute în tot felul de ziare; nu cred că mai are rost după atîţia ani să o tot ţinem aşa, otova, cu ideea asta. Ne întoarcem la concepţiile comuniştilor, cînd imediat după venirea lor la putere, la toaleta din Cişmigiu, de lîngă Liceul Lazăr, îngrijitor era un fost şi extraordinar profesor. Comuniştii s-au răzbunat pe intelectuali, pe oamenii cu o anumită concepţie. Mie mi se pare chiar de un ridicol fără seamă acest lucru. Valoarea nu mai există. Cred că e unul singur cel care ne poate judeca din toate punctele de vedere: Dumnezeu. În rest, sînt de acord cu Iisus: "Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra". Eu n-aş arunca.

G.O.: Aţi afirmat că Radio3Net e cel mai bun proiect pe care l-aţi făcut în viaţa dumneavoastră. Nu vă hazardaţi puţin? Aţi făcut destule lucruri...
F.P.: Nu, nu mă hazardez deloc. Au fost multe proiecte, într-adevăr... Dacă mă gîndesc numai la spectacolele în care am jucat, puse în scenă de Liviu Ciulei. Peste 330. Am jucat şi în săli cu o capacitate de 500 de inşi. Deci, în condiţiile în care ar fi fost plină la fiecare dintre cele 330 de spectacole, înseamnă că au fost cam 180.000 de spectatori. Prin urmare, nu au fost atît de mulţi oameni care m-au văzut în piese de teatru. A fost foarte bine ce am făcut şi în emisiunea lui Alexandru Bocăneţ. Fireşte, se petrecea într-o zonă limitată, a divertismentului... Sau ce am făcut cu cenaclul Flacăra... Toate acestea însemnau însă o zonă a răspîndirii culturale într-o singură direcţie. De data aceasta, cu Radio3Net, este vorba despre un proiect foarte ambiţios care încearcă să combine ideile de pop-art. Eu ţin foarte mult la asta, de răspîndire a culturii prin ediţii de tip "Biblioteca pentru toţi", cu o arhivă echivalentă cu o bibliotecă de înaltă ţinută, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine să ştii că o ai acolo. În casă nu ţii ziarele pe care le citeşti zilnic, în casă ţii Război şi pace. De cîte ori citeşti romanul ăsta? Dar îl ai acolo!


Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai

G.O.: Aveţi o structură destul de ciudată. Fumaţi Carpaţi, dar, în acelaşi timp, lansaţi un radio pe Internet. Un radio care, în România anului 2004, sună a Jules Verne...
F.P.: Da. În România, un utilizator de Internet este o persoană destul de abstractă şi neutră. Nu ştii şi nici nu contează dacă fumează... Dacă bea alcool, s-ar putea să tasteze greşit. În rest, în ceea ce priveşte fumatul, nu e obligatoriu să ai o evidenţă pe Internet. Nu e nici un fel de contradicţie. Singurul război important este între scrumul ţigării şi tastatură. Obraznic, scrumul cade pe tastatură şi, ce e mai grav, dacă te uiţi la degetele mele o să vezi că sînt galbene atît la mîna dreaptă, cît şi la stînga. Fumez cu ambele mîini din cauza mouse-ului.

G.O.: De ce are nevoie radioul public de un asemenea proiect?
F.P.: Nu are nevoie radioul public, are nevoie populaţia. S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Se caută o titulatură pentru noua generaţie, iar cea mai frumoasă denumire e cea de "dot-com". Eu am avut pe vremuri şi o rubrică cu o titulatură ca aceasta. Aici lucrurile stau cu totul diferit decît în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decît cel obişnuit... Sfătuiesc pe oricine să ia o revistă de specialitate sau să se uite în paginile "populare", de altfel, din ziare, pe marginea acestui domeniu şi vom constata că foarte greu pot fi înţelese două propoziţii una după alta. Mai mult, limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe...

G.O.: De ce a fost ales un artist să se ocupe de manageriatul unui post de radio?
F.P.: Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai. Nu despre asta este vorba. Nu s-a ales un artist, ci a ajuns la aşa ceva un om care îşi doreşte din inimă să fie veşnic curios, să privească cu ochii mari realitatea din jurul lui, aşa cum apare ea, zi de zi: cu totul altfel.

(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, august 2007)