Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema straturilor."
Farisei
Camelia Munteanu
Camelia Munteanu
O aștept pe băncuța din fața curții, la umbra frăgarului alb, până mașinuța ei roșie stârnește nori de praf în capul uliței. Mă sprijin în baston să mă ridic până ea coboară și mă mir iar de cât e de frumoasă, de parcă n-aș ști. Doar că maică-sa n-a fost niciodată așa.
Cât de îngust e hotarul dintre o femeie frumoasă și una nicicum! Fusese de-ajuns o singură hibă, bărbia un pic mai lată decât fruntea, moștenire de la răposata soacră-mea și neamul ei, ca să abată atenția de la ochii verde-străveziu și chipul altminteri plăcut. Atâta bai să fie, vorba soacră-mii: "Bine că n-o fost beteagă și că te-o știut toată lumea că ai copil bun. Cum era să-i înveți pe-ai altora, de nu puteai să-l strunești pe-al tău?".
Mă ia în brațe, gureșă ca o vrăbiuță și sporovăiește într-una:
- Buniii! Scuze că am întârziat! Știi ce s-a aglomerat Clujul ăsta? Am ieșit tare greu din oraș și-am oprit și pe Mesteacăn să-ți iau plăcintă creață, stai să iau cutia din mașină, să n-o uităm, ce fain, uite cum au înflorit copacii, o să iasă o grămadă de pomnițe anul ăsta, să-mi zici când se fac, da' oare agrișe o să se facă, eu nu găsesc să cumpăr nicăieri, numa' la tine mănânc. Da' tu cum ești, Buni, uite, ți-am luat niște mănuși de bucătărie, să poți scoate mai ușor tava din cuptor.
- Nu-i niciun bai, draga bunichii, n-aveam eu program oricum, doar acasă stau.
Împinge poarta grea, îmi zice că nu mai scârțâie, mie îmi plăcea când scârțâia, de când n-o mai am pe Rita să latre când intră careva, e bun și scârțâitul. Îmi era dragă Rita, îmi ținea de urât după ce s-a dus Traian. De-acum nu-i niciun suflet în curte și parcă fără scârțâit mi se face și mai dor de ea. De ei. După ce Ioana m-a sunat că e pe drum, am uns balamalele, să nu mă certe iar că scârțâie poarta. Admiră crăițele, lăcrămioarele și prunii în floare, se oprește pe târnaț, o-ntreb dacă vrea un pahar de socată, pentru ea am făcut-o, i-am lăsat-o la rece în șpais.
- Tu Buni, da' badogul meu cu buline nu-l mai ai?
Normal că-l am, pun paharul la loc, apuc badogul roșu de pe raftul pe care îl țin cu gura în jos, i-l umplu cu socată și mă pun pe scaunul dinaintea ei să o privesc mai bine. Mi-am uitat ochelarii pe undeva, dar nu mă mai ridic să-i caut. Oricum n-o văd deloc în ceață, poate suntem suficient de aproape sau poate chipul ei rămâne limpede doar pentru că mintea mea completează cu amintiri tot ce ochiul nu mai vede clar.
- Știi cât de mare mi se părea badogul ăsta când eram mică? Uriaș! Și-acum mă prind că nici nu-i mai mare decât un pahar. Râde în hohote, chicotesc și eu cu ea, camera s-a luminat deodată, poate că a ieșit soarele.
- E bună tare, mi-ai pus și miere? Hai, zi-mi ce ai mai făcut tu.
Iau vecinii la rând: Tina e tot bolundă, ne-am tot gândit că își va reveni după accidentul feciorului, dar a rămas așa. Stă toată ziulica pe târnaț și împletește pulovere pe care n-o să le poarte nimeni. Pe degetul arătător i-a rămas urma andrelelor, probabil așa a prins-o soarele. În pielea crăpată i se prind veșnic firicele de mohair. Cum termină un pulover, îl împătură și îl așază în teanc, la creștetul patului ei: puloverul verde peste cel roșu, peste cel negru, peste cel galben, peste cel albastru și tot așa. Doarme chircită, să nu i se surpe cumva turnul de pulovere. Am întrebat-o dacă nu vrea să le vândă. Mi-a zis că nici vorbă, sunt pentru fecior, că merge la schi la Băișoara.
- Of, săraca, mi-e milă tare de ea! Ce chin trebuie să fie, să-ți moară copilul.
Heleșteul a secat, dar fac o balastieră în altă parte. Ei zic că va fi la fel, eu nu văd cum. Sălciile au rămas pe mal, se întind încă spre mlaștina rămasă în loc, în schimb nu mai e nici urmă de trestie ori de papură. Mergeam des acolo cu Traian, după ce s-a îmbolnăvit, ascultam broaștele și ne spuneam lucruri pe care habar n-am de ce nu le puteam spune acasă.
Ana mai are un prunc, se fac șase în total, lumea zice că ăsta ultimul nu e cu Nae, că nu prea iese socoteala, el era în Spania când ea a rămas gravidă. Angelica și Petre nu mai stau aici, cică au luat bani de la cămătari ca să plătească datoriile fetei și și-au pierdut casa. Nu s-au plâns nimănui, n-au cerut împrumut, au dispărut de pe o zi pe alta, nu mai știe nimeni nimic de ei. Ai lui Radu se sfădesc zi de zi, el stă mai mult la cârciumă decât acasă, ea mână copiii după el, să-l aducă acasă și le zice întruna în ce belșug ar trăi ei dacă nimuricu' lor de tată n-ar cheltui pe băutură tot ce câștigă umblând cu vermorelul prin tot satul.
O îmbii cu niște papricaș de ciuperci, îmi zice iar că nu vrea nimic cu rântaș sau leuștean, de parcă n-aș cunoaște-o de mică. Îi spun că Alzheimer n-am încă și poate n-oi ghici eu întotdeauna ce îi place, dar ce nu-i place știu sigur. Zâmbesc și îi umplu farfuria. I-am făcut și plăcintă cu cartofi, dar nu-i zic încă.
Mă întreabă de Gicu, e tot la muncă în Italia, au fost acasă de Paști, mi-a și adus niște cozonac italienesc și-un sac de mălai, n-am vrut să le primesc, dar până la urmă i-am îngăduit să mi le lase.
- Bine, Buni, dar le-ai predat și nevesti-sii, și copiilor, acuma dacă așa a simțit omul, ce rost avea să refuzi?
Zâmbesc: eu n-am predat nimănui, i-am învățat carte, așa se spunea atunci. Dar destul am vorbit despre mine, să-mi povestească ea.
Ea e bine, se apropie sesiunea. Se teme un pic de examenul la lingvistică, nu înțelege și nici nu-i place deloc materia. De fițuici nici vorbă, a mai pățit-o ea o dată într-a doișpea cu podgoriile la geografie, pe fața ei se vede imediat dacă vrea să copieze. Îmi aduc aminte de partidele noastre de Kems și izbucnesc în râs. Are un prieten nou, îi place mult de el și crede că mi-ar place și mie, e din Sfântu Gheorghe și taică-său e pastor reformat, îl cheamă Hunor.
Asta îmi amintește de preoteasa noastră, cum stătea așezată acum nici o lună chiar pe scaunul unde acum stă Ioana, abia întoarsă de la fiică-sa, care primise o bursă în Franța și plecase la Grenoble din al doilea an de facultate.
- Doamna Florea, mi-e și ciudă pe mine că nu mi-a picat bine. Încă mă gândesc cum să-i zic lui mama și chiar nu știu cum să fac. Suntem tare necăjiți. Măcar dacă l-ar chema Ahmed sau Ali! Nu vreau să par șovină, doar mă cunoașteți de mică, n-am nimic cu nimeni, da' parcă totuși mi-ar fi plăcut să nu-l cheme taman Chahid!
Și eu aș fi preferat să-l cheme Radu. Sau, dacă nu, măcar Istvan. Sau Janos, sau Imre, sau György. Îmi vine iar să zâmbesc, apoi cad pe gânduri și asta o deranjează.
- Hai, nu exagera acuma! Stai liniștită, că nu ne luăm încă. Oricum, și dacă mă mărit, nu-i musai să iau nume de ungur. Știu ce importantă e chestia asta pentru voi!
Ce să-i spun, să nu par baba extremistă și ranchiunoasă care nu pricepe mersul lumii și caută mereu nod în papură? Despre serbarea de la care au luat-o pe mama, despre vecinii care au pârât-o, despre panglicile de tricolor prinse la costumele noastre de ciobănași, strivite sub talpa bocancilor lor? Nu-i spun nimic, morții cu morții, viii cu viii, nu-i amestecăm nici măcar atunci când le aprindem lumânări. N-ar înțelege oricum.
A trecut o viață de-atunci, au trecut mai multe vieți, oamenii aceia nu mai sunt, poate peste familiile lor să mai dai uneori nas în nas pe uliță. Tu știi cine sunt, ei nu știu să poarte vreo vină, iar dacă au știut vreodată, au uitat-o de mult, au împărțit-o cu alții, au curățat-o bine, au pus-o deoparte, nu are sens să te încarci cu ea. "Uită", îmi zicea Traian. "Poți ține copârșeiele deschise, dacă vrei, dar de duhnit, tot ție o să-ți duhnească".
Era într-o vineri, aflasem deja ce are, ședeam amândoi pe marginea heleșteului, printre sălcii. Nu era locul nostru preferat, acela era deja ocupat de Gyuri, care venise la pescuit. Pe vremea când era vizitiul grofului Karolyi, Gyuri purta haină roșie din postav cu fireturi, cizme negre cu carâmb înalt, lustruite mai ceva decât ale grofului și mustața bățoasă de parcă și-ar fi apretat-o înainte să iasă din casă. Fuma țigări pe care și le învârtea singur din frunze uscate de dohan, prin tija cărora maică-sa trăgea fire de sârmă pe care le întindea prin toată curtea din spate. Apoi albise, se uscase, avea riduri până și pe pavilioanele urechilor, iar în ziua aceea ni se păruse minuscul, abia se vedea. Stătea pe malul celălalt al tăului, fluturând din undiță la fel cum fluturase cândva din bici, pierdut în cizmele vechi de gumă peste care trăsese câte un sac de gunoi legat pe la mijlocul coapsei cu un elastic scos de nevastă-sa din vreo pereche de nădragi atât de uzați, încât trebuiseră transformați în cârpe de șters praful.
Strânseserăm pietricele în tăcere, le căutaserăm pe cele ușoare, plate, Traian le arunca, ele desenau șiruri boltite printre păianjenii de apă, lăsând în urmă cercuri din ce în ce mai mari. Broaștele amuțiseră, pe stâlpi cuiburile berzelor se ocupaseră iar, Traian s-a întors cu fața spre mine, m-a privit cu ochii străvezii ai Doinei și mi-a spus că el dincolo se va prezenta cu numele lui. Musai măcar acolo să i se știe numele. Am așteptat până luni să depunem dosarul. Traian Virag s-a născut când Traian Florea împlinise deja șaisprezece ani și n-a plecat niciodată dintre noi.
Ioana se ridică, s-a făcut târziu, se aud mugetele vitelor întoarse de la ciurdă. Aprind lumina, pregătesc niște plăcinte pentru ai ei, pun și lecvar pentru Doina, sigur o să se bucure. Am pregătit două brațe de liliac, unul alb, unul mov, le punem pe bancheta din spate. În drum spre grajdurile lor, vacile trec pe lângă mașină, printre noi, au noroi întărit pe copite și coadă, miroase a bălegar, a iarbă, din pielea lor iese abur cald.
- Terenul ăsta nu l-a mai cumpărat nimeni? Mai e puțin și-or crește liane, că de bălării era plin de când eram copil.
Acoperișul casei familiei Marcovici s-a prăbușit, peretele dinspre stradă stă să se surpe de câțiva ani, dar încă rezistă, în fereastra prin care abia se mai vede de praf și pânze de păianjen a rămas stingher un sfeșnic din metal cu șapte brațe și-o bucată de perdea deșirată.
Era să uit de bani. Îi scot din buzunar și i-i pun în mână, uite, să ai de cheltuială la Cluj, ea zice Buni, nu trebuie să îmi dai de fiecare dată, dar văd cum în ochi i se aprinde licărul acela de bucurie pe care îl cunosc de când era mică și îi dădeam suta de lei care i se cuvenea pentru colindat. Promite că se întoarce când se coc cireșele, poate vin cu ungurul, zice, și îmi face cu ochiul. Pornește motorul, mașina o ia în sus pe uliță, ridică în lumina stopurilor nori de praf roșu. A stârnit toți câinii vecinilor, doar Rita nu mai latră, o iau înapoi înspre poartă, dis de dimineață am să torn oțet pe balamale și-am să-mi pun scârțâitul înapoi la locul lui.
În curtea casei familiei Marcovici mi se pare că zăresc umbra Rahelei trăgând de ciutura fântânii. În ziua de Sabat, apă le scoteam eu. Eu aprindeam lămpile, puneam de mâncare, rupeam pâinea, puneam lumânările aprinse la fereastră, deschideam Talmudul și plecam înainte să înceapă Isac rugăciunea. Duminică, pe când ne întorceam de la biserică, Rahela ne aducea cholent și pască jidovească.
N-au spus nimic când au luat-o pe mama. N-am spus nimic când i-au luat pe ei.