Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema straturilor."
Brânză, barză, viezure
Cosmin Văideanu
Cosmin Văideanu
Pentru puștiul de șase ani, cea mai fericită seară era atunci când rămânea cu bunicul, cu "bunul" cum îi spunea el. Părinții lui erau plecați, iar bunicul trebuia să îl adoarmă, să aibă grijă de el.
- Haide, bunule, încă o dată, s-a rugat stăruitor Sergiu să mai fie plimbat încă o dată în cârcă.
Bunicul obosise de la turele pe care le făcuse cu nepotul în spate, dar se simțea bine. Așa era de fiecare dată când îl vizita sau când stătea cu el mai mult timp. Simțea că întinerește în prezența lui. Acum fiul său și nora lui îl rugaseră să stea câteva ore cu Sergiu pentru că ei mergeau la o aniversare. Îi făcea mare plăcere. Știa că îl răsfață pe copil, câteodată poate prea mult, dar asta fac bunicii, nu? Cel mai rău îi părea că bunica nu apucase să îl cunoască pe Sergiu. Ce l-ar mai fi răsfățat și ea... iar băiatul ar fi iubit-o poate mai mult decât îl iubește pe el.
- Hai să facem o pauză, a propus bunicul.
Apoi, uitându-se la ceas, spune:
- A trecut de ora 10 și e cam vremea să te culci. Așa le-am promis lui mama și tata, nu?
- Dar nu vreau, rosti îmbufnat puștiul. Și nici nu mi-e somn.
Așa făcea Sergiu de fiecare dată când era culcat de bunicul. Încerca să amâne cât mai mult acel moment, să facă toate nebuniile care nu îi erau permise în rest. Cu toate astea era un copil cuminte, înțelegător, dacă știai cum să îl iei. Iar bunicul avea acces la toate instrucțiunile de utilizare ale nepotului său.
- Uite cum facem, zice bărbatul. Te îmbraci în pijamale, intri în pat și eu stau pe scăunelul ăsta lângă tine și îți citesc câte povești vrei până adormi.
Băiatul dădu afirmativ din cap. Bunicul căuta acum o carte de povești din cele așezate pe birou. Între timp, Sergiu își puse pijamelele lui preferate, cele cu Fulger McQueen. Tuturor cunoscuților le spunea când îl întrebau ce dorește să se facă atunci când va fi mare că vrea să fie mașină de curse. Și nu înțelegea de ce oamenii râdeau. Fulger McQueen era cel mai tare.
- Avem așa, spune bunicul, ridicând mai multe cărți de pe birou. "Patrula cățelușilor merge la doctor", "Mașinuțe", "Mog merge la VET", "101 povești de adormit copii". Pe care o vrei?
- Nu vreau astea, spune Sergiu aflat deja în patul său.
Bărbatul întoarce capul și îl privește mirat.
- Vreau să îmi spui tu o poveste, propune puștiul cu o față serioasă.
- Hmm, se încruntă bunicul în timp ce se apropie de patul lui Sergiu. Despre ce? Vrei să inventez o poveste?
Nu ar fi fost prima oară când făcea acest lucru. Îi mai spunea nepotului povești din istorie care îl fascinau.
- Vreau să îmi zici cu dacii, a rostit băiatul sigur pe el.
Bunicul își aminti că începuse o dată să îi spună cine au fost urmașii noștri, cum erau oamenii pe atunci. Dar nu își imaginase că Sergiu mai ținuse minte.
- Ai uitat ce ți-am povestit atunci?, îl testează el pe nepot. Vrei să îți mai zic o dată?
- Nu am uitat. Dar vreau să îmi zici altceva. Tot cu dacii.
- Cine a fost cel mai mare conducător al dacilor?, îl întreabă bunicul pe nepot cu un aer de prof.
- Decebal, vine răspunsul prompt. Ca pe tata.
- Foarte bine, ai ținut minte. Înseamnă că ai fost foarte atent.
Băiatul era fericit că dăduse răspunsul corect și aștepta acum și alte povești despre daci.
- Cred că atunci ți-am povestit multe despre ei. Erau oameni curajoși, oameni harnici și toți cei care i-au cunoscut au avut numai cuvinte de laudă la adresa lor. Uite, un mare povestitor din trecut care se numea Herodot i-a lăudat pe daci și a spus că erau cei mai viteji din neamul lor, dintre traci. Dar acum o să îți spun altceva despre ei. Sau mai bine zis ce ne-a rămas de la ei.
- A mai rămas ceva de la ei? întreabă puștiul mirat.
- Destul de puține lucruri materiale. Au mai rămas niște pietroaie la Sarmisegetuza, cetatea lor faimoasă. Dar știi că mai avem cuvinte dace?
- Cuvinte dace?, se minunează puștiul mai în șoaptă de parcă ar fi fost o taină mare.
- Da. Și dacii aveau cuvinte și vorbeau între ei.
- Cât de tare!... se entuziasmează puștiul. Învață-mă și pe mine dacia, bunule. Te rog...
- Dacia era țara. Limba era dacă. Te învăț, cum să nu te învăț, dar promiți că pe urmă te culci.
- Da, da, da, îngăimă copilul și mai entuziastmat. Aproape că sărea în pat de bucurie.
- Limba română, limba pe care o vorbești tu, o vorbește mama ta, tatăl tău s-a format în mii de ani. Adică, pe aici veneau oameni din alte țări, unii rămâneau mai mult timp, învățam cuvinte de la ei și ei de la noi. Era ca un schimb pe care îl faci și tu cu colegii tăi, când ei îți dau o jucărie, tu le dau altă jucărie și tot așa. Înțelegi?
Băiatul dă din cap afirmativ. Bunicul își caută cu grijă cuvintele pentru ca puștiul să îl înțeleagă, deși știa că nu e un subiect potrivit pentru vârsta sa.
- Buuun, continuă bunicul. Pentru că dacii au trăit acum mulți, mulți ani, iar pe urmă au venit aici alte popoare cu alte cuvinte, toate astea s-a amestecat și nu s-a mai știut al cui era cuvântul, de unde venise. Iar apoi niște oameni foarte deștepți s-au apucat să caute să vadă exact de unde provenea cuvântul. Și oamenii ăștia au găsit și cuvinte care erau vorbite de daci. Și eu sunt convins că tu le știi pe toate, tu știi cuvinte dace.
- Nu cred, bunule, spune copilul neîncrezător cu sprâncenele ridicate pe frunte ca un accent circumflex.
- De exemplu, mazăre, țap, zgardă, brânză, gard, barză sunt cuvinte din limba dacă.
- Ce tare. Le știu pe toate! strigă băiatul din ce în ce mai entuziasmat. De abia aștept să îi spun mamei că știu limba dacă.
Bărbatul continuă apoi să povestească, să povestească, să povestească. Intră în detalii despre substratul lexical al limbii române, despre asemănările cu limba albaneză, despre procesul complex și de durată în care s-a format limba română. La un moment dat s-a crezut la catedră povestind aceleași lucruri studenților din zeci de generații. Nu mai știa cât a vorbit. Dar, după ce a terminat lecția și chiar în plus de atât, a observat că Sergiu adormise. Probabil de mult. Obosit sau poate plictisit de explicațiile care depășeau cu mult capacitățile de înțelegere ale unui copil de șase ani, băiatul pusese capul pe pernă și era de mult în lumea viselor, imaginându-și probabil că făcea o vizită în Dacia și învăța cuvinte noi.
Bunicul se ridică și îl învelește pe Sergiu, în timp ce rostea, ca un descântec secret:
- Brânză, barză, viezure.
Apoi ieși tiptil din încăpere, lăsând ușa camerei întredeschisă.