Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema straturilor."
Ultimul strat
Dragoș Duțulescu
Dragoș Duțulescu
Mă pot autodeclara cu ușurință "maestrul finalurilor nereușite". Sunt conștient acum că dezamăgesc la capitolul ăsta. În relațiile cu oamenii, la muncă, în încercările mele scriitoricești. Mai peste tot. Singurul motiv care-mi vine în minte pentru care eu am ajuns să sufăr de "boala" asta poate fi acela că sunt un laș. Adică, așa cum spune și definiția rădăcinii franceze cuvântului, sunt o persoană care nu are curaj. Asta înseamnă că n-am curaj să mă ocup serios de finaluri. Să le acord aceeași importanță pe care o acord, de exemplu, începuturilor. Recunosc că sunt mult mai implicat, uneori până în cele mai mici detalii, în faza de inițiere a ceva. Sunt un inițiator incontestabil. Mă simt mai bine acolo, mă simt atras de începuturi. Este totul nou, sunt multe necunoscute ce așteaptă să fie descoperite și să devină filă de jurnal personal. Fug de finaluri. Nu îmi vine ușor să le construiesc și nici să le execut.
Dar, în mintea mea, scenariul în care eu aș fi laș este foarte discutabil. Îmi amintesc despre momente importante din viață în care n-am fost tocmai lipsit de curaj. Am orchestrat suficient de multe începuturi în care a trebuit să iau decizii de tipul bungee jumping, decizii în care mi-am implicat chiar și familia și pe cei dragi. Am sărit de multe ori în gol, legat doar cu o coardă elastică imaginară pe care orice laș ar denumi-o "nesăbuință". Pentru mine, în schimb, dulcea nesăbuință a fost un catalizator. Nu am contestat-o niciodată. Am înțeles mai târziu de ce. Din întâmplare am descoperit că, la origini, în limba maghiară, nesăbuința (szabadni) înseamnă a fi liber.
Dar poate fi libertatea de care mă bucur un motiv serios pentru care am ajuns în această situație? Se poate, deși libertatea, așa cum o înțeleg eu, n-o vreau limitată de finaluri, chiar dacă, în esență, aș putea privi orice final ca începutul unei alte libertăți. Cât de cețos este acest teritoriu. Simt că mă învârt în jurul cozii și nu găsesc răspunsuri. Poate ar fi mai bine să mă uit cu atenție înapoi, la trecutul meu, pentru a înțelege motivele angoasei mele de finaluri. Aș vrea să descopăr declanșatorul acestei percepute lașități și poate apoi voi reuși să mă vindec învățând de la niște finaluri care ies întotdeauna bine. Stai așa! Deci, să-nțeleg că mi-e frică de finaluri care nu ies bine? Nu ies bine pentru cine? Pentru mine sau pentru ceilalți? Sau și pentru mine și pentru ceilalți? Ce mă deranjează? Că va fi neplăcut, că va fi urât, că va fi trist, că un final ne va deregla falsa predictibilitate a acelui "și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți"?
Uite, de exemplu, spre deosebire de mine, toamna este mult mai pricepută în a regiza și a pune în scenă finaluri. Și face asta în fiecare an cu așa o ușurință ce te face să crezi că nici nu-i pasă de exuberanța creată de surorile ei primăvara și vara. Și, cum necum, îi iese întotdeauna bine. Cred că tocmai de aceea, ca artist, mi-a plăcut, de când mă știu, cutia de acuarele pe care o folosește pentru a picta, în fiecare an, sfârșitul unui alt ciclu de viață al naturii. M-am inspirat întotdeauna din culoare, iar fanteziile cromatice ale toamnei au mereu un efect pozitiv în momentele când creativitatea mea rămâne blocată în teritorii dominate de alb și negru. Din cauza asta, în noiembrie, atunci când toamna termină de pictat și își curăță pensulele pe albul primelor zăpezi, intru fără să vreau într-o stare de sevraj cromatic pe care cu greu mi-o pot controla. Fără culori mă simt pierdut și neputincios, obligat să mă confrunt cu imensa pânză albă pe care iarna mi-o așază în față. Pentru un artist, o pânză albă ar trebui să însemne un nou început, dar pentru mine nu-i chiar așa. Iarna este final, iarna este rece, iarna te obligă să porți haine grele, iarna are nopți lungi, iarna te constrânge să te scalzi în nostalgie.
Nici nu-mi vine să ies din casă sau să mă mai uit pe geam. Prefer să mă legăn încet pe scaunul balansoar de lângă șemineu și să-mi savurez încet coniacul. E ritualul meu de confort. Îmi place combinația aceasta care nu cred că este întâmplătoare. Chiar dacă se prezintă în forme diferite, șemineul și coniacul, pentru mine, par a avea aceeași rădăcină. Depind, în moduri diferite, de lemn. Lemnul le desăvârșește. Lemnul le ajută pe ambele să-și îndeplinească menirea de a crea o stare de bine.
Iarna, momente ca acesta mi-au devenit rutină. Țin mereu în palmă paharul pe care l-am preîncălzit și din care coniacul se pregătește să-mi împărtășească poveștile sale. Bag nasul adânc în paharul de cristal cu corp bombat. Inspir din amestecul de arome ce se zbat să iasă pe gura strâmtă a paharului. Îmi place să le admir pe-ndelete, pe fiecare. De aceea încerc, cu ochii închiși, să le separ una de alta atunci când mi se înfig ca niște ace de acupunctură, direct în creier. Acest proces se desăvârșește doar atunci când pastelurile în care mi se dezvăluie coniacul sunt validate de prima sorbitură. Mai întâi buzele și apoi limba primesc cu ospitalitate binefacerea lichidului de culoarea chihlimbarului (kehlibarului, cum ar fi denumit-o prietenii mei din Istanbul). Coniacul mi se amestecă în sânge și apoi mi se împrăștie uleios prin tot corpul. Îmi topește treptat încordarea. Mă încălzesc, iar starea asta de cald și de bine mă duce cu gândul la acele momente în care stăteam cu mamaie la gura sobei tencuite cu chirpici, în camera pe care o transformase în bucătărie de iarnă. Acolo gătea ea toate bunătățile pentru masa de Crăciun. Pe plită și în cuptorul de tablă pe care tataie i-l meșterise lângă horn. Ce s-ar mai fi bucurat tataie dacă ar fi știut pe atunci că horn se zice la coșul de fum în ucraineană. Îmi povestise odată, în timp ce îl bărbieream, că se iubise în tinerețe cu o Katerina, ucraineancă, blondă cu ochii albaștri, femeie aprigă și deosebit de frumoasă.
Starea mea de bine este întreținută și de căldura care dogorește dinspre șemineu. Așa cum îi spuneau și grecii antici, kaminos, șemineul este un loc destinat focului. Este căminul în care focul prinde viață arzând lemnul ce a fost cândva viață. Îl văd ca pe un loc al finalurilor menite să creeze noi începuturi. Finaluri simple, mereu la fel, dar niciodată plictisitoare. Trosnetul lemnului noduros atunci când arde în șemineu pare că tachinează iarna. Iar aceasta, fără a se lăsa impresionată, îi dă imediat replica prin vocea hulită a viforului ce o însoțește.
- Închide repede ușa că intră viforu' în casă, îmi striga mamaie când mă adunam de pe străzi, de la bulgăreală. E tare rece vântu' ăsta care vâjâie de la ruși. A rămas la fel de când am auzit prima dată de el. Atunci, mămica îi zicea vihrŭ, adică vârtej de vânt. Învățase de mică că așa-i zice, de la rușii ăi bătrâni din sat. Ne spunea tot felul de povești despre vihrŭ, ca să ne potolească după ce intram iarna în casă și ne puneam căciulile pe sobă, la uscat. Șuierul vihrŭlui este semn de gâlceavă, zicea ea cu o voce gravă. E gâlceava pe care o fac copacii golași atunci când sunt strânși la piept de vântul cu brațe reci.
Încercam să nu râd, dar gâlceavă mi se părea un cuvânt foarte amuzant. M-a văzut cum mustăceam și s-a prins că ceva îmi era neclar din povestea ei.
- Acu' de ce rânjești fasolea, mă întreba ea încruntată. Ce-i de râs?
- Gâlceavă, mamaie? Ce-i aia, gâlceavă? Mata zici cuvinte pe care nu le-am mai auzit la nimeni până acum.
- Of, măi copile. Cum să-ți zic eu? Cuvântul ăsta, gâlceavă, l-am auzit și eu la Evelina, lelea mea bulgăroaică de la Corabia. E vorbă bulgărească. Așa zic ei la ceartă. Și ce mi ți-l mai certa pe Mitică, bărbatu-său. Când îl prindea că bea țuică cu cana direct din butoiul de la intrarea în beci, Evelina îi striga: "Ai chef de gâlceavă, Mitică?".
Despre toate discuțiile astea, pe care le aveam cu mamaie în bucătăria de iarnă, am crezut că se vor transforma în amintiri trecătoare și se vor pierde. Am crezut că le voi uita. Le percepeam atunci ca pe niște fire de nisip ce se scurg printre degete, se împrăștie în vânt și lasă un gol în urma lor. Toată această judecată putea fi justificată, atâta timp cât nisip (sypati) însemna pentru vechii slavi a împrăștia. Am realizat că, atunci când mi-e greu și mi se face dor de mamaie, regăsesc cu ușurință fiecare dintre aceste amintiri, iar asta înseamnă că, de fapt, "împrăștiat" nu a însemnat "pierdut". Amintirile sunt la fel de vii și de pline de culoare ca atunci când s-au întâmplat în bucătăria de iarnă.
Bucătăria de iarnă fusese cândva o cameră de oaspeți pe care, din când în când, mamaie o închiria cu anul. Era bucătărie doar atunci când nu găsea chiriași. A decis să facă asta atunci când casa devenise deja prea mare doar pentru ea și pentru tataie. Copiii le erau, de multă vreme, fiecare pe la casele lor. Nepoții crescuseră și nu mai veneau să stea la mamaie, în Giulești. O mai vizitau din când în când, de sărbători și la zilele importante în care familia se strângea la masă. Mamaie și tataie locuiau doar în cele două camere din față, care fuseseră construite mai târziu și care aveau sobe noi și erau mai călduroase. Restul camerelor au fost transformate, pe rând, una în cămară, alta în magazie, iar cea mai bună dintre cele rămase disponibile fusese păstrată pe post de cameră de oaspeți. Dar cum oaspeții care să petreacă mult timp la ei erau destul de rari, mamaie, cu spiritul ei practic, a decis să închirieze camera de oaspeți. Din aprilie și până în aprilie, anul următor. De la un Paște la altul. Așa-i plăcea ei să țină socotelile. Simple și clare. De fiecare dată când îi plecau chiriașii, mamaie avea un ritual. Fiind mereu preocupată de ordine și de curățenie, spunea că trebuie să "reîmprospăteze casa" și se apuca să văruiască pereții camerei. După ce îi văruia în alb cu bidineaua, îi plăcea să-i și decoreze. Pentru asta folosea un trafalet la care alterna, la fiecare văruit, cele câteva role cu modele florale pe care i le cumpărase tataie. Zâmbesc mereu gândindu-mă la discuțiile ce se nășteau între noi după ce o corectam când o auzeam cum zice:
- Mămică, dă-mi la mână trafaretu', băiatul lui mama, ca să nu mă mai scobor de pe scaun.
- Mamaie, se zice trafalet și nu trafaret.
- Ete na! Eu îi zic trafaret de când mă știu și vii tu acuma să mi te dai deștept. Așa mi-a zis tăticul că-i zice, așa îi zic și eu. Mai bine lasă palavrele și dă-mi repede la mână, că mi se usucă vopseaua.
Mă distrau la culme discuțiile astea. Despre cuvintele folosite de mamaie și care păreau fără noimă, eu credeam că aparțin vreunui cult secret din care făceau parte doar ea și cei de vârstă cu ea, pentru că doar ei păreau a le înțelege. Am descoperit mai târziu că nu era așa. Spre exemplu, am aflat că trafalet se trage din ucrainianul trafaret și înseamnă șablon. Am realizat că amândoi aveam, în felul nostru, dreptate. Am aflat și că palavra vine din turcă și înseamnă a te da mare, a te făli, și abia atunci am înțeles că pe mamaie o deranja, de fapt, atitudinea mea, tonul pe care îl foloseam când o corectam.
De fiecare dată când alunec, fără să-mi dau seama, în această stare de nostalgie, primele amintiri pe care le accesez sunt cele legate de tot ce s-a întâmplat în bucătăria de iarnă. Acolo cred că m-am atașat și de culori. Am clar în minte cum descopeream, în joacă, culorile fiecărui strat vechi de vopsea pe care mamaie îl așternuse pe pereți. Fiecare strat reprezenta câte un an, iar bucătăria de iarnă avea multe straturi, precum inelele pe care le descoperi în tăietura trunchiului de copac. Eu mă aflam în interiorul acelui copac și crescusem odată cu el. Îmi plăcea să râcâi pereții cu unghia, de fiecare dată în alt loc. Ziceam eu atunci că le voi explora și descifra trecutul, strat după strat. Îmi închipuiam că pereții aia care fuseseră martori tăcuți ai vieții chiriașilor din fiecare an, că au secrete încă nedescoperite și speram ca măcar unul dintre ele să fi rămas îmbibat în var. Sau poate să fi fost uitat acolo, agățat printre contururile de flori ce fuseseră pictate în culori de rolele trafaletului. Mă pierdeam în astfel de experiențe sinestezice inspirând adânc mirosul de var vechi de pe perete și apoi lipindu-mi urechea de fiecare strat nou la care ajungeam. Speram astfel că-mi va fi mai ușor să-mi imaginez povestea pe care fiecare dintre straturi era pregătit să mi-o spună. Nu am știut niciodată câți chiriași s-au perindat prin acea cameră și nu am știut nici câți dintre ei au fost turci, ruși, nemți, bulgari, evrei sau ucraineni. Știu doar că am copilărit cu entuziasmul imaginării poveștilor lor, decojind varul ce marcase finalul călătoriei pentru unii și începutul acesteia pentru cei noi veniți.
Ultimul strat pe care mamaie l-a văruit acolo a fost singurul care nu a respectat această regulă. Ultimul strat a fost cel pe care mamaie l-a dat când tataie a murit. Tataie a murit în luna mai, în bucătăria de iarnă, aplecat în patru labe pentru a căuta un șurub ce-i căzuse de la rama ochelarilor. A făcut infarct și a plecat dintre noi. A fost un final pe care nimeni nu-l aștepta. Nu atunci. Mamaie nu ne-a dat de înțeles cât suferea. Era suficient de încercată de greutățile vieții astfel încât să știe cum să își ascundă tristețea, poate și pentru a nu ne întrista pe noi. După înmormântare, mamaie a văruit, așa cum o făcea și atunci când un chiriaș îi pleca. Stratul ăla de var marca un final, dar, de data asta, nu mai marca niciun fel de început. Nimeni nu avea să mai locuiască acolo. Ba mai mult, stratul ăla a devenit un fel de portal care i-a unit. În povestea acelui ultim strat s-a adăugat și imaginea unui coșciug gol, din lemn lăcuit, care-și aștepta pasagerul și a unei cruci pe care era scris doar un nume și o dată de naștere. Imediat după moartea lui tataie, mamaie a renunțat parcă să vrea să mai trăiască. S-a îmbolnăvit de cancer și, în aprilie, anul următor, așa cum făceau și chiriașii ei, și-a încheiat șederea. În tot acel an mi s-a părut că mamaie dispărea în fiecare zi câte puțin. Bucătăria de iarnă se transformase pentru mine într-un muzeu al groazei pentru că, de fiecare dată când intram acolo căutând una sau alta prin dulapuri, mă izbeam fără să vreau de acele totemuri de lemn ce simbolizau iminența morții. Iminența unui final de care toți eram siguri. Un final de care, chiar dacă voiam, nu aveam cum să fug. Un final la a cărui apropiere și împlinire am fost obligat să asist cu încetinitorul. A fost ca și cum aș fi călcat cu tălpile goale pe un drum vechi de țară, simțind, la fiecare pas pe care-l făceam, pietricele ascuțite ce stăteau cu vârfurile-n sus, pentru a-mi pătrunde în suflet.
După ce coșciugului i-a venit rândul să-și îndeplinească în sfârșit rolul, iar pe cruce a fost scrisă și o dată a morții, bucătăria de iarnă a stat mereu închisă și a mai fost folosită doar ca loc de depozitare. Când și-a construit casa în curtea părintească din Giulești, l-am ajutat pe tata să o demoleze. Pentru mine a fost ca un ritual de despărțire. Mă despărțeam de amintiri cu care am crescut, mă despărțeam de-o ancoră care nu-și mai găsea utilitatea dac-ar fi fost păstrată în preajmă. Primele morți la care am fost expus în mod direct au fost și primele finaluri la care am simțit c-am luat parte; și, poate, din cauza asta finalurile nu sunt specialitatea mea.
Acum, în locul în care a existat bucătăria de iarnă, tata are o grădină în care straturile de var ai pereților bucătăriei au fost înlocuiți de straturi de legume ce se umplu de viață imediat ce moare fiecare iarnă.