Elevii selectați în urma unui Open Call au participat în luna iulie 2024 la cinci ateliere de scriere dramatică (online) cu dramaturga Mihaela Michailov, dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir. Întâlnirile au continuat, cu prezență fizică, în luna septembrie 2024, cu zece zile de ateliere de scriere dramatică și teatru devised în Bacău, alături de dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir.
"Ne-am întâlnit cu tinere și tineri foarte curajoși, care au dat naștere unor texte pline de imaginație. Ne bucurăm că putem să le oferim instrumente prin care se pot exprima într-un mod autentic și liber, dar mai ales că am luat pulsul noii generații. Textele care vor rezulta în urma atelierelor abordează teme și estetici diferite și asta este foarte tare. Abia așteptăm să le/îi cunoașteți". (regizorul George Zamfir)
*
Bine ai venit acasă
de Lars Stamate
de Lars Stamate
Personaje: Luis
Voci: mama, tata, colegi, Mariana, diriginta.
Se aude cum se cântă La mulți ani.
Scenă 1 - Introducere
Mă uit în ochii lor, ciudat de entuziasmați, și mă gândesc cum ar fi să afle că e o zi ca oricare alta. Nimic special, nimic unic, nimic atât de nou. Mama poartă rochia aceea pe care o ține pentru ocaziile pe care vrea să le facă să pară importante, dar nu sunt. "La mulți ani, copilul meu drag, azi e despre tine", Mulțumesc, mamă. I-am zis-o fix după ce am înghițit în sec, pentru că știu că nu are cum să fie despre mine o zi întreagă. Eu sunt Luis. M-am născut pe 15 mai 2006, dintr-o tentativă de iubire adolescentină care nu a fost lăsată în spate la timp. Undeva, într-un oraș care nu e nici la fel de mic ca Slatina, dar nu e nici măcar pe aproape la fel de mare ca Bucureștiul. Merg la un liceu plictisitor, în care toată lumea zâmbește forțat de când intră până când iese, și în care pot să suport maxim trei oameni pe zi, iar când nu sunt acolo, sunt acasă, fără să mă chinui prea tare să-mi ocup timpul cu ceva. Ăștia care stau în picioare în tocul ușii, cu un tort mare și cumpărat pe ultima sută de metri, sunt ai mei. Mama e o femeie ciudată și foarte atentă la ce postează pe Facebook, pentru că lumea e mică și lumea vorbește, și lumea are păreri, multe proaste și nedorite. E asistentă medicală și lucrează foarte mult. Nu cred că am văzut-o altcumva în afară de obosită de prea multe ori în viața mea. Tata e controlor de autobuz și de asta nici nu-l înjur în minte când mă enervează. Știu bine că o fac atâția oameni zilnic și nu mai au loc și gândurile mele pe acolo. Dacă vreți să vă zic ceva despre el, nu am ce, dar uitați-vă la orice film românesc care conține un tată, și o să-l vedeți. E exact tatăl acela care e rece, are obiceiuri violente atât cu mine, cât și cu mama, nu ratează niciun meci de pe canapea, bea bere ca primă etapă, iar după un anumit număr de beri, orice conține alcool, comentează toată ziua despre nevastă-sa, și cel mai greu test de cultură generală pentru el e să-l întreb în ce clasă sunt, cum a chemat-o pe prima mea iubită, sau d-astea. Dacă mă uit la ei, aș putea să zic că se iubesc într-un fel ciudat și greoi, dar sunt prea ocupați ca să se mai cunoască și au în comun doar toate serbările la care au uitat amândoi să vină sau întrebările pe care niciunul nu și le-a pus. Oricum, lucrurile astea nu mă mai deranjează atât de mult, mai mult mă deranjează că nu au ce căuta la mine în cameră.
Scenă 2 - Camera
Începe o melodie cu un aer senzual, și Luis începe să vorbească foarte implicat, romantic și satisfăcut, de parcă ar vorbi despre ceva de care e îndrăgostit.
La mine în cameră nu are voie să intre nimeni. Aici e spațiul în care doar eu am voie să fiu. Când intri în locuința asta nesemnificativă, fix după ce trântești cât poți de tare ușa de la intrare, faci câțiva pași în stânga și dai de o ușă înaltă, făcută dintr-un lemn subțire, dar care ascunde atât de mult. Dacă ești eu, poți apăsa pe clanța metalică și poți descoperi un colț de lume care e aproape imposibil de crezut. Camera mea e plină ochi de mobilă lemnoasă, înaltă, plină de șuruburi ascunse bine, cât să nu deranjeze vizual, cu uși și compartimente așezate simetric, milimetric, cu o atenție la detalii extraordinară. E perfect. Nu am avut niciodată covor în ea, ca să pot simți mai bine cum podeaua mă gâdilă și îmi mulțumește că am intrat. Mobila camerei mele e decorată frumos cu plante artificiale, cu corpuri de iluminat dotate cu lumină caldă și cu draperii asortate cu fețele de pernă. Aici, muzica nu sună ca în căști. Aici sună mai sincer, sună de parcă toate piesele din lume sunt scrise și cântate doar pentru mine. Simt fiecare notă pe care o ating trupele mele preferate și nu mai aud nimic. La mine în casă există un loc în care pot să nu mai aud nimic. Pereții sunt groși, suficient de groși cât să nu ajungă nimic la urechile mele, oricine m-ar striga, orice s-ar sparge prin bucătărie. Când intri, ferestrele luminează fix mijlocul camerei, să o vezi pe toată, să simți că ai ajuns și că nu e doar în mintea ta că ești aici. Aici nu mă oprește nimeni de la nimic. Aici pot să plâng, aici pot să râd, pot să fiu și atât, pot să trântesc și să dau cu pumnul. Mă simt în siguranță, mă simt iubit și simt că ușile dulapurilor se supără pe mine dacă plec. Nimic nu e mai puternic decât colțișorul meu de casă... maxim momentele în care trebuie să plec.
Se oprește muzica.
Scenă 3 - Liceu
Am întârziat la liceu, super, adult de câteva ore și deja prima dovadă de lipsă de responsabilitate. N-am timp să fumez nicio țigară, dar oricum sunt ai mei acasă și nu știe niciunul că fumez, deci nu puteam să o fac nici dacă aveam tot timpul din lume. Îmi iau o felie de tort la pachet și fug spre autobuz. Ajung într-un final și o iau spre clasa mea care parcă fix în ciuda disprețului pe care îl port față de liceul ăsta, e așezată în capătul celui mai lung hol. Merg merg merg, pentru o secundă mă concentrez pe felul în care merg și uit cum să merg și mă mișc ciudat. Intru în clasă, aud două "la mulți ani"-uri plictisite și spuse din mega politețe, le răspund cu aceeași energie sau poate chiar mai rău, și mă duc în ultima bancă pe care mă așteaptă un bilețel într-o pungă de plastic, lucru care mă cam scoate din rutina mea pentru că nu mă așteptam. "LA MULȚI ANI celui mai plictisitor băiat pe care-l cunosc, scuze că n-am venit azi dar mi-e rău rău de tot. La mulți ani fraierule". E de la colega mea de bancă și a rugat-o pe soră sa să vină până la mine în clasă să mi-l lase alături de un stick pe care sunt puse niște albume foarte vechi de la Guns N'Roses și The Beatles. Nici ea nu îmi e prea dragă și nici nu am mai ascultat The Beatles de ceva vreme, dar e drăguț să știi că cineva s-a gândit la tine. Mulțumesc, îmi zic în gând, dar fără să mai înghit în sec de data asta. [oftează lung]... Sunt într-o clasă de proști și diriga nu mă suportă. Jur că nu mi place de niciun coleg. Sunt toți atât de schematici și respectă atât de riguros câte o categorie clișeică. Când mă plictisesc, mă mai uit la ei și încerc să-mi imaginez cum ar arăta camerele lor inspirându-mă după personalitate sau detalii mici. De exemplu, fix celor trei colegi care se bat pentru titlul de cel mai clișeic om din clasă cred că le știu camera cel mai bine. E vegană, are pro-feminism în bio pe Insta, se îmbracă doar cu haine din materiale reciclate ca să nu sporească încălzirea globală și se ceartă cu 14 băieți pe zi de la comentarii misogine. Pot să jur că are leduri puse mereu pe albastru în colțurile pereților, fix lângă 3 fâșii de frunze din alea de plastic luate din Dragon Shop, deși spune la fiecare oră că susține ecologia. Pe cel mai mare perete al camerei are o mochetă mare pe care scrie LIFE IS LOVE AND FREEDOM, scris de ea cu degetele băgate în vopsea, chiar dacă spune zilnic că iubirea nu există și viața e tristă.
Cealaltă proastă e Mariana. Are mereu la ea cel puțin 4 luciuri de buze de la firme diferite și la fiecare oră de dirigenție se ceartă cu diriga că ea nu are nevoie de școală, că îi mai trebuie fix 150 de urmăritori ca să facă live pe TikTok și sigur îi face în maxim 2 luni, și oricum mediul online e o sursă mult mai bună și sigură de venit. E atât de logic că are o oglindă d-aia cu luminițe pentru machiaje luată din Jumbo și are măcar un poster cu o actriță din Gossip Girl sau alt serial la care nu s-a uitat, dar a văzut pe net că e cool și se uită lumea. Tot în ultima bancă, însă, pe rândul de la perete, stă Alex. Știți băieții ăia din filme? Băiatul ăla sportiv și fraier? El e. E înalt, a făcut sală un modul anul trecut, ascultă doar muzică ce are înjurături și a făcut sex cu 6 fete din liceu, dintre care 4 sunt de la noi din clasă, și din care una, normal, e proasta de Mariana. Sunteți conștienți că sigur are undeva pe vreun perete un mini coș din ăla de baschet la care aruncă cu șosete împuțite și sigur are jaluzele din alea dintr-un material foarte gros ca să nu-i pătrundă pic de lumină naturală în casă. [își trage răsuflarea] De la Alex am învățat foarte multe lucruri. Am fost prieteni destul de buni pe la începutul clasei a 9-a până când n-am mai vorbit, dintr-o zi foarte nespecifică. Nu vreau să pară că sufăr sau ceva, m-am obișnuit repede cu lipsa lui, dar era plăcut să simt că sunt prieten cu un băiat. Încă de la început, când stăteam într-un grup mai mare în care erau și fete, automat își schimba toată personalitatea, începea să facă mișto de mine și să mă facă gras. Ținea mereu să menționeze cât de detaliat se poate că sunt singurul băiat din clasă care are cu 10 kilograme mai mult decât scrie pe net că ar trebui să aibă la înălțimea lui. De la treaba asta mă certam într-o perioadă mult cu mama. Îmi plăcea totuși că măcar vorbeam mai mult în perioada aia. Trebuia să mergem la o nuntă și mie nu-mi mai venea nicio cămașă din vina burții, și am fost singura familie al cărei copil purta tricou. Nu m-a lăsat să intru în nicio poză de grup ca să poată să posteze pozele după. Când am ajuns acasă, a început să urle că o fac de râs peste tot unde calc și că, dacă tot sunt prost și inutil, măcar aș putea să nu mai fiu atât de inestetic și umflat. Îmi venea să dau cu pumnul în tot ce prind, îmi venea să mușc și să izbesc tot ce aveam în fața ochilor, însă când am intrat în camera mea, știți ce am făcut?
Începe o melodie aer senzual și Luis începe să vorbească foarte implicat, romantic și satisfăcut, de parcă ar vorbi despre ceva de care e îndrăgostit.
Scenă 4 - Dans
Mi-am pus o melodie pe care nu o mai ascultasem de mult, cu un ritm lent, și m-am dezbrăcat. Mi-am dat toate hainele jos încet-încet, una câte una, de parcă s-ar fi uitat la mine un milion de ochi care trăiau ca să mă vadă dezbrăcat. Mi-am aruncat hainele pe unde am apucat, iar grinzile pereților le-au prins și le-au mirosit, știind că nu o să-mi uite parfumul niciodată. Și am început să dansez. Am început să mă mișc în toate părțile, să las muzica să mă pătrundă. Pereții camerei mele mă aplaudă, privind cu sete un corp de la care nu-și pot dezlipi ochii, în timp ce lustra aruncă cu petale de magnolie. E un aer ușor răcoros, dar exact cât trebuie de răcoros, exact cât să nu simt picăturile de transpirație care îmi cad de pe frunte. Nu pot să mă opresc, dansez și nu mă pot opri. Podeaua din camera mea e mult mai sinceră și se uită mult mai frumos la mine decât cea din sufragerie. Când mă tăvălesc pe ea, mă gâdilă în spatele urechilor și își trece scândurile prin părul meu, dar nu prea mult sau tare, ca să nu îmi strice dansul. Plutesc până sus, sus și mă strânge tavanul în brațe și îmi șoptește "bine ai venit în adevărata ta casă". Aici e locul meu, asta e singura ușă din tot căcatul ăsta de casă care chiar duce undeva, duce din casa lor în casa mea. Ceva mă atinge, toată camera mă atinge pe tot corpul și nu vreau să o opresc. Mă ard picioarele, mă gâdilă coatele. Parcă în seara asta e mai cald aici ca niciodată. Dansez de o oră și mobila se uită la mine și la pielea mea, care în ochii ei e perfectă. Nu îi lipsește nimic, nu-mi lipsește nimic, aici trebuie să fiu, aici vreau să fiu.
Se oprește melodia.
Scenă 5 - Pumnul
Până bate cineva la ușă. Până mă strigă unul din ei. "Luuuis, da mama. Luuuis, da tata. Luuuis, da mama, da mama, da mama, da mama." Măcar dacă m-ar striga pentru ceva important, dar singurele momente în care mă strigă sunt alea în care trebuie dus gunoiul, că doamna doctor nu poate să îl ducă, sau când rămâne domn controlor fără țigări, că le-a fumat în stație la prelungirea bradului pe toate și nu s-a gândit în drum spre casă să își cumpere altele. Dar oricum, e mai ușor să stai ca un hoit pe canapea și să-ți trimiți la magazin spermatozoidul care s-a rătăcit acum 18 ani. Nu pot să mai suport casa asta. Acum vreo doi ani, cu o săptămână înainte să fac 16 ani, stăteam cu mama pe canapeaua din sufragerie. Mi-a povestit că acum vreo nu știu câte decenii, fix la câțiva metri de canapeaua pe care stăteam și ne uitam la un film prost, tata o trecea pragul în brațe. Proaspăt căsătoriți, deși familiile lor nu puteau să se suporte între ele, doi tineri nebuni intrau într-un apartament gol cu 2 camere, la etajul 4 al unui bloc de la periferia orașului. După ce a lăsat-o din brațe, mama era să leșine. Nu-i venea să creadă că au locul lor, că au reușit, că au trecut amândoi atât de puternic prin lumea asta de căcat încât să ajungă aici. Primele 3 luni au mâncat cartofi fierți cu unt și sare. Mama nu găsea post liber la nicio clinică, dar îi mai trimitea bunică-mea bani de mulțumire pentru că o mințea că s-a despărțit de tata. Tata era paznic la un cazinou. Au trecut anii destul de rapid și am apărut eu. Trebuia să mă cheme Lazăr, dar tata s-a dus beat la tribunal să-mi completeze fișa. Când m-am născut, am tulburat puțin lucrurile. Ei abia reușiseră să își facă un loc al lor și deja trebuiau să-l împartă cu mine. Dar nu m-au lăsat să simt asta. Alergam toată ziua prin casă și tata mă fugărea în timp ce mama făcea mâncare, râdeam până mă înroșeam la față. Apoi, încet-încet, fix zâmbetele care erau singurele detalii despre fețele lor pe care le vedeam au început să dispară. Au apărut o grămadă de lucruri pe care creierul meu mic nu era capabil să le perceapă. Stres, griji, nevoi, lipsuri. Au început să fie atât de triști și să se certe din ce în ce mai des. Până a devenit ceva normal. Așa, pas cu pas, a devenit o obișnuință și ca tata să o lovească pe mama, și ca mama să-l facă în toate felurile și să arunce cu lucruri după el prin casă. Și cel mai important pentru mine, a devenit o obișnuință să merg în camera mea când se întâmplau toate lucrurile astea, pentru că era singurul loc din care nu auzeam nimic. Acum tata nu mai e violent cu ea, doar cu mine, și nici mama nu se mai chinuie să scoată vreun cuvânt. Acum casa nu mai e la fel de colorată, nu mai e mirosul ăla de mâncare și nu se mai aude nimic vesel. Acum simt că nu mai pot să respir până ajung de la intrare la mine în cameră. Tata e nervos mereu, mama nu vorbește cu niciunul. Totuși, ea m-a strigat acum 5 minute și nu am răspuns, iar acum mă sună tata. Pe lângă că abia știe să folosească telefonul, e fix în sufragerie, de ce mă sună? Cred că e ceva grav, așa că ies grăbit. Exact ce ziceam, tata se uită la mine nervos, nimic nou sub soare.... Stai, și mama e nervoasă lângă el, nu înțeleg ce se întâmplă. Tata îmi zice să nu mă mai uit ca boul și mă trage lângă el. Miroase a băutură. Îmi arată cu degetul spre telefonul maică-mii, unde e o poză trimisă de diriga mea, cu mine fumând, alături de textul: "Înțeleg că a făcut 18 ani, bănuiesc că știți că fumează, dar vă rog să-i spuneți că tot nu are voie să o facă în curtea liceului." Mă strânge tare de mână și mă întreabă de ce morții mei fumez eu, ce probleme am eu de fumez și de unde până unde îmi permit eu să fac așa ceva. Cum poate să facă asta? Se comportă de ani de zile de parcă nu exist, și acum mă trage la răspundere. Tata, mama, am 18 ani și oricum nu fumez atât de mult, nu e problema voastră ce fac eu cu viața mea pentru că oricum sunteți niște părinți oribili care nu dau doi bani pe mine. Mi-a dat un pumn în gură. Nu am putut să număr anii ăștia câte palme sau șuturi în cur mi-a dat pentru că nu știu să număr până acolo, dar totuși nu a dat niciodată așa în mine. Atât de tare și atât de intenționat. E prima dată când mă lovește cu ură. Am fugit în camera mea, unde știu că e totul bine și e liniște și nu aud pe nimeni, nu mă aude nimeni, și acolo pot intra doar eu și gata, s-a terminat, e totul bine. Vine după mine, îl aud și îmi tremură mâinile, dar oricum am ușa încuiată mereu.
Forțează clanța de câteva ori și îmi zice că dacă nu deschid acum, nu știe ce face. Nu are ce să facă, sunt în camera mea și e totul bine. Aud o bubuitură, a dat cu pumnul. Mai dă odată și încă odată și... a făcut o gaură în ușă. A spart-o.
Scena 6 - Gaura
Începe o melodie tristă, dar foarte serioasă, și Luis începe să vorbească de parcă a murit ceva de care e îndrăgostit.
Nu. Nu, nu are cum, simt că mă sufoc. Simt cum aerul trist și real din sufragerie începe să se strecoare în camera mea prin spărtură. Încep să aud tot, aud cum respiră mama, aud cum ticăie ceasul din hol, cum picură încet din robinetul din bucătărie și cum mormăie tata. Sunt al lor. Nu vreau să plece toate lucrurile de aici. Vreau să mai stea. Sunt ale mele, e locul meu. Oricine poate vedea acum în interiorul meu și al adevăratei mele locuințe. Pereții camerei mele se contaminează și devin la fel ca cei din camera lor, varul de pe ei se usucă, de parcă plâng că trebuie să plece. Pe podeaua mea și a lor sunt aceleași urme, e aceeași podea, e aceeași casă, stau cu ei în casă și o simt mai mult decât oricând. Nu vreau să-i simt, nu vreau să fie aici. Aici vreau să fiu doar eu.
Se oprește melodia.
Scena 7 - Acasă
Nu pot să stau aici, nu pot, nu mai pot. Îmi trece prin cap o singură soluție. Nu cred că vreau să o fac cu adevărat, dar simt că trebuie. Îmi bag un hanorac în ghiozdan și fug repede spre ușă, în timp ce mama plânge. Tata se pune în fața ușii, dar îl împing și dă cu capul de colțul oglinzii. M-aș uita dacă e bine, dar nu am timp, trebuie să fug, trebuie să merg să-mi găsesc repede un alt loc al meu pentru că l-au distrus. Fug pe scări, deschid ușa de la intrarea blocului și fix când ies și pot să fug din ce în ce mai tare, mă opresc. De ce fug? Nu are niciun sens ce fac. Nu am unde să mă duc. Nu am ce să fac, nu am nimic, nu mă primește nimeni nicăieri. Sunt pierdut. M-am pierdut de tot. Singurul lucru pe care reușesc să mi-l repet în cap e întrebarea cum s-a ajuns aici. O să merg până în parcul din fața blocului să fumez o țigară. Nu-mi amintesc să mă fi adus în parc. E fix în fața blocului. Îmi scot o țigară, o duc spre gură și chiar când o aprind simt că a mai apărut cineva lângă mine pe bancă. E mama. Nu spune nimic. Nu spune nimic exact ca de obicei, dar de data asta parcă o înțeleg. Nu înțeleg ce caută aici, dar știu că dacă s-ar ridica să plece aș începe să-i simt lipsa, de parcă a fost pe banca asta cu mine dintotdeauna. Își pune capul pe umărul meu după câteva minute bune și își face curaj să mă roage să urc. Nu pot. Nu am nici măcar un motiv să urc, dar am mii de motive să nu mai vreau să văd locul ăla vreodată. Tac. E singurul lucru la care am fost bun toată viața, așa că tac. Nu are nicio șansă să scoată vreo vorbă de la mine. Are privirea aia pierdută, privirea aia când vrea doar să pară puțin îngrijorată, dar de fapt e complet depășită de situație. Aș vrea să o întreb atât de multe lucruri, dar nu pot; când încerc să-i spun ce gândesc, cuvintele coboară destul de repede din cap, dar se opresc undeva în gură și nu ies. Cred că o să tăcem amândoi și atât. Își pune capul pe mine. Mă întreabă cum a fost la școală. Nu înțeleg, până acum o oră părea că a uitat că sunt copilul ei și acum vrea să știe ce am făcut la școală. Să-i spun? De ce simt că vreau să-i spun? De ce simt că parcă s-a aprins ceva mic în mine când m-a întrebat? Îi spun. Îi povestesc cât de tare doare să merg în același loc în fiecare zi în care totul e exact la fel, îi povestesc cât de tare m-a rănit Alex acum doi ani pentru că a plecat fără să aibă măcar un motiv, și îi explic cât de proastă e Mariana. Îi zic și că doamna dirigintă are ceva cu mine pentru că ascult muzică în timpul orelor, și că știa foarte bine că nu știe nimeni de la mine de acasă că fumez, doar voia să-mi facă rău. Îi zic și că eu am făcut o parte din desenul de pe peretele de lângă cancelarie, cel cu cei mai mari poeți ai lumii desenat de ziua literaturii. Nu știa, nu știa că desenez așa frumos și acum e bucuroasă. Începem să vorbim, începem să vorbim și să ne ascultăm unul pe altul. Nu vorbim despre ce s-a întâmplat înainte, sau despre noi și situația noastră, doar vorbim. Vorbim banalități de oameni normali cum n-am mai vorbit de tare mult. Îmi era atât de dor să o aud cum râde sau să o văd cum își dă cu părerea despre lucruri la întâmplare. Dar fericirea nu durează mult, pentru că vine întrebarea de care îmi era cel mai frică. "Nu vrei să urcăm?" Jur că aș încerca să-mi caut puterea să o fac pentru ea, dar nu pot. Simt că mă sufoc acolo. Nu mă leagă nimic de locul ăla. Mă roagă să încerc pentru ea. Urăsc, urăsc, urăsc, urăsc că o iubesc îndeajuns de mult cât să încerc. Prima treaptă. Asta e cea mai grea, e mai grea decât toate celelalte 53 de trepte la un loc. Urc, urc cu ochii închiși ca să nu realizez ce fac și nu înțeleg când s-a mutat apartamentul nostru atât de sus, că simt că urc de ore în șir. Am ajuns, aud sunetul ăla al yalei de la intrare pe care de obicei mă chinui să-l ignor. Mama intră și eu mă blochez.
Acum 18 ani am intrat pentru prima dată aici. Dacă aș fi avut putere, m-aș fi ridicat și aș fi plecat de atunci, dar aveam prea multe prosoape peste mine și picioarele prea mici. Acum le am mai mari, dar nu mai am curaj. De atunci, e la fel în fiecare zi. Mereu când intru, e un aer respingător și îmi ia 3 secunde să vreau să mă întorc de oriunde aș fi venit. Singurul lucru pe care îl simt cu adevărat aici e că de fiecare dată când intru, doare la fel. Și mama e la fel. Și tata e la fel, amândoi sunt exact la fel și simt aceleași lucruri ca mine. Și ei s-au săturat să se întoarcă în același refugiu obositor, după ce își termină de făcut munca monotonă care nu o să se termine niciodată. Aceleași culori care și-au pierdut din viață, aceleași poze care nu reflectă realitatea, puse în rame ciobite și zgâriate, exact aceiași pași. Se vede din urmele de pe podea că în fiecare zi calcă în exact aceleași locuri. Mama vine prefăcându-se că nu a văzut tot ce vede zilnic la spital și vrea să-l sărute, dar să-i rupă capul lui tata în același timp. Tata vine după ce a văzut pentru a mia oară orașul ăsta, pe care oricum îl poți străbate pe jos cap-coadă într-o oră, apoi vede aceeași nevastă cu lacrimi în ochi, aceeași canapea cu arcurile sărite și aceiași nori pe geamul mic și montat prost. Toți trei trăim aceeași zi, iar și iar și iar.
Stau deja de 5 minute în fața ușii, iar mama îmi întinde mâna. Are încredere în mine, crede că pot să o fac. Intru. Intru și mă uit în jur. Tata doarme bandajat la cap pe canapea, cu cămașa desfăcută. Mama mi-a povestit pe scări că în timp ce îl bandaja, pentru câteva secunde a crezut că eu îl bandajez, așa că i-a zis că îi pare rău că m-a lovit, și după aceea a vomitat și a adormit. Știu că dacă nu ar fi fost beat, nu ar fi făcut-o, dar a fost, și pe mine încă mă ustură nasul și buza de sus. Îl privesc lung și mă-ntreb în cap cât o să-mi ia să-l iert. Mă pun în genunchi lângă canapea și îl iau de mână. Sforăie. Aș vrea să simtă că sunt lângă el, că îl țin de mâna cu care m-a lovit și că am încredere că nu o să o mai facă. Și el a făcut odată exact același lucru pe care-l fac eu acum. Am venit acum câteva luni de la liceu și încercam să-i zic mamei cât de supărat sunt pe diriginta mea, dar mă ignora complet și de nervi am dat cu pumnul în masă, apoi am fugit în camera mea. A intrat în camera mea crezând că dorm, m-a luat de mână cu care lovisem masa și a strâns-o. A început să plângă și a șoptit că nu vrea să semăn cu el. Nu dormeam. Nu știa că nu dorm.
În fața canapelei, lângă genunchiul meu stâng, îi plutește legitimația căzută din buzunar, direct într-o baltă de bere făcută de o sticlă scăpată. Eu cu mama ne uităm unul la altul și bufnim în râs. Bufnim în râs și mă ia în brațe. Mă strânge tare și nu mai e nimic în jur. Suntem doar eu și mama. Îmi șoptește: "Mulțumesc că nu ai plecat... Bine ai venit acasă." Am mai auzit asta, dar parcă de data asta e diferit. De data asta, parcă e vorba despre toată casa. Acum, parcă nu mai e vorba doar de colțul meu, ci de colțul nostru. Cred că sunt acasă. E un sentiment ciudat și apăsător, dar cred că asta simt. Cred că sunt acasă. Cred că am reușit să ajung acasă.