Elevii selectați în urma unui Open Call au participat în luna iulie 2024 la cinci ateliere de scriere dramatică (online) cu dramaturga Mihaela Michailov, dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir. Întâlnirile au continuat, cu prezență fizică, în luna septembrie 2024, cu zece zile de ateliere de scriere dramatică și teatru devised în Bacău, alături de dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir.
"Ne-am întâlnit cu tinere și tineri foarte curajoși, care au dat naștere unor texte pline de imaginație. Ne bucurăm că putem să le oferim instrumente prin care se pot exprima într-un mod autentic și liber, dar mai ales că am luat pulsul noii generații. Textele care vor rezulta în urma atelierelor abordează teme și estetici diferite și asta este foarte tare. Abia așteptăm să le/îi cunoașteți". (regizorul George Zamfir)
*
7, 17, 47, 77
de Ruxandra-Maria Ghineț
de Ruxandra-Maria Ghineț
Personaje:
Emily
Ingrid
Mama
Bunica
Tata
Scena 1: În familie
BUNICA (vizibil entuziasmată, cu un zâmbet larg): Crăciun fericit, dragii mei!
ÎN COR: Crăciun fericit și ție, bunico!
EMILY (neastâmpărată / curioasă, cercetând cu privirea bradul din colțul camerei): Când deschidem cadourile?
INGRID (cu răceală): Sper să fie ceva instagramabil!
MAMA (supărată): Ingrid! Nu-i frumos ce faci!
INGRID: Dar n-am zis nimic!
BUNICA (împăciuitoare): Nu mai contează acum! Mai aveți puțină răbdare fetelor!
MAMA: Nu le mai asculta, mamă! Și eu mai am multe lucruri de făcut și în câteva ore trebuie să trecem pe la nașii de cununie, da' totuși nu sunt așa repezită. Să mai aștepte până terminăm de așezat masa.
BUNICA: Dacă vrei pot să vin să te ajut, să nu trebuiască să pleci mai devreme.
MAMA: Nu e nevoie. Mă descurc mamă. Mulțumesc oricum!
EMILY (insistentă): Vă rog, vă rog, vă roooog....... Putem să ne uităm acum?
MAMA: Am spus nu!
INGRID: Hai, măi mama! Pierd timpul! Mai am și alte lucruri de făcut astăzi. Mă duc la majoratul Alexiei și în jumate de oră trebuie să fiu gata.
MAMA (ridicând puțin vocea): Nici vorbă! Am stabilit că măcar de sărbători să petrecem timp împreună. Astăzi e Crăciunul și o să stai cu noi. Nu pleci nicăieri! Doru spune și tu ce părere ai!
TATA: Nu mă bag! Totuși voiam să vă întreb... masa mai durează? Cu cearta asta mi-e să nu uitați ceaunul pe foc și să stricați bunătate de tochitură.
INGRID: Vezi?! Tata nu are nicio problemă! Tu și Grinch ne stricați Crăciunul!
(Fără să vadă mama, Emily îi scoate limba lui Ingrid și începe să șoptească: "sâc, sâc, sâc, pe mine mama m-a lăsat la ziua Mirunei", sărind de pe un picior pe altul)
BUNICA (calmă): Dacă chiar trebuie să te duci... du-te. Loredano! Fii și tu mai înțelegătoare! E important pentru Ingrid să fie acolo!
MAMA: N-o să-și neglijeze familia pentru asta. Poate oricând să se distreze, dar Crăciunul e doar o dată pe an. Oricum în 2-3 ani o să plece la facultate. Are atunci timp berechet să petreacă cu prietenii, așa că azi stă cu noi.
BUNICA: Stăm împreună acum, iar când voi plecați la nași, se poate duce și Ingrid la majoratul prietenei ei.
MAMA: Nu se poate. Punct! E lipsă de respect din partea noastră ca Ingrid să nu fie când mergem în vizită. Cum am zis, poate oricând să meargă la un alt majorat.
INGRID (demoralizată): Mulțumesc oricum, bunico! E bine să știi că există măcar cineva care te înțelege.
(Emily continuă să se strâmbe)
INGRID: Mama! Uite! Tu vezi cum se strâmbă? Hhh... Și cică eu sunt răutăcioasă!
MAMA: Ce să văd? Iar te iei de Emily fără motiv? Acum dai vina pe ea că ești supărată pe mine. Las-o în pace că nu e vina ei!
INGRID (oftează nervoasă): Cum adică? Era fix în spatele tău și se strâmba la mine. Mi-a scos și limba!
MAMA: Eu nu am văzut nimic, dar dacă o văd că face așa...
(Bunica se duce subtil la Emily și o trage într-o parte)
BUNICA: Eu te-am văzut obrăznicătură mică! Nu e deloc frumos. Vrei să îți spun un secret? Dacă te strâmbi prea mult rămâi așa!
EMILY: Da?
BUNICA: Da. Acum du-te să îi ceri iertare.
EMILY: Hmm! Nu știu dacă merită să îi cer scuze! Mă mai gândesc!
(Emily fuge brusc lângă brad)
EMILY (agitată): Mama! Mama! Pot te rog să deschid cadourile? Te rog, te rog, te rog, te rog (într-un ritm enervant / rapid). Vreau să văd ce mi-a adus Moș Crăciun!
INGRID (exasperată și plictisită în același timp): Nu există Moș Crăciun! Mama și tata ne cumpără cadourile.
MAMA: Ingrid!!! Încetează acum!
INGRID: Ce? Dacă ăsta e adevărul... Pe mine nu v-ați obosit să mă mințiți până la 7 ani! Pentru ea de ce vă străduiți atât?
EMILY (cu lacrimi în ochi): Nu-i adevărat! De unde știe mama ce îmi doresc eu? Și, și... unde a ascuns cadourile până acum? Și, și, și... fursecul de lângă brad cine l-a mușcat? Știi că mama nu mănâncă dulciuri! Îi este frică și ei să nu se îmbolnăvească, ca buni.
(Mama și buni se uită surprinse una la Emily, apoi privirile li se întâlnesc)
(Nervoasă, Emily se duce lângă Ingrid și o ciupește subtil de braț)
INGRID: Au! (și o apucă pe Emily de mână apoi o ciupește și ea) (astfel începe o mică bătaie)
MAMA: Fetelor, încetați! Gata! Nici măcar în ziua de Crăciun nu vă puteți abține?
BUNICA: Hai, ștumfițelor! Gata! Nu vreți să vedeți ce v-a adus Moșul?
EMILY: Sper că o soră mai bună!
INGRID (către mama): Ei de ce nu îi spui nimic? Dacă ziceam eu așa...
EMILY: Wow! Nu pot să cred! E o păpușă Barbie! Uite... uite! Seamănă cu mine! Are părul la fel ca al meu și, și ochii ei sunt tot albaștri! Ce frumoasă este!
MAMA: De asta seamănă cu tine! (și îi face subtil cu ochiul lui Emily)
EMILY: Uite! Vezi? E un parfum cu zâne! Miroase a vanilie. Mulțumesc, Moșule!
INGRID (dezgustată): Îh! Ce-i asta? O bluză verde? De la H&M? Serios?! Cine poartă așa ceva? Mai e și o paletă de farduri cu cele mai urâte nuanțe de nude pe cate le-am văzut vreodată! Iei!... Mulțumesc, Moș Crăciun!
EMILY: Mami, buni, voi ce ați primit?
MAMA: O carte și o pereche de cercei.
EMILY: Buni?
BUNICA: Cel mai frumos cadou pe care l-am primit sunteți voi, dar am primit și pijamale și semințe de flori pe care mă veți ajuta să le plantez în grădină la primăvară.
INGRID: Dacă tu ești mulțumită...
BUNICA: Normal că sunt mulțumită, toate cadourile sunt oferite cu dragoste.
EMILY: Eu aș prefera o acadea imensă în locul lui Ingrid!
INGRID: Crezi că eu îmi doresc o piticanie enervantă care mă copiază în orice și care îmi rupe rujurile? Îți spun eu! Nu!
EMILY: Te urăsc! Ești cea mai rea, nu.. cea mai malefică soră din lume!
MAMA: Fetelor! Nu vă mai certați! Surorile trebuie să se iubească.
BUNICA: Nepoatele mele! Ascultați-o pe mami! Ea nu vă învață de rău. Timpul trece! Bucurați-vă de momentele astea, până nu e prea târziu.
INGRID: Da, da, da. Știm povestea: nu vom fi mereu împreună, așa că trebuie să ne înțelegem bla, bla, bla.
EMILY: Abia aștept să pleci și să rămân singură cu mami și cu tati!
INGRID: Nu îți poți imagina cât îmi doresc eu să scap de tine! M-am săturat! Nu am voie la petreceri, am cea mai neînțelegătoare mamă și te mai am și pe tine, o pacoste de soră. Ce familie!
Scena 2: Dorul
Primăvară, vară, toamnă, iarnă,
Primăvară, vară, toamnă, iarnă,
Primăvară, vară, toamnă.
EMILY (către public): În sfârșit Ingrid a plecat la facultate. De acum nu o să mai aud pe nimeni cum o laudă că a câștigat nu știu ce concurs, că e înaltă, că-i frumoasă. Nu mai are cine să mă pună să fac curat în cameră. De astăzi nu va mai trebui să împart plapuma cu nimeni. Voi fi învelită toată viața! Nu mai trebuie să mă duc la magazin în locul ei și nici să suport muzica dată tare.
Toamnă, iarnă
(o pauză mai lungă)
EMILY: E prea liniște în casă. Nu mai am cu cine să mă cert acum, pe cine să mai ciupesc... Trebuie să strâng singură în cameră și plapuma e prea grea când sunt doar eu în pat. Ursulețul meu de pluș doarme cu mine, mă mai ține el în brațe uneori, dar parcă tot mi-e dor de Ingrid!
INGRID: Deși îmi este greu să recunosc mi-e dor de mama, mi-e dor să mă cicălească. A fost amuzant în prima lună să fac mereu ce vreau, când vreau, să ies în oraș până târziu, să mănânc ciocolată noaptea, să beau mai multe cafele pe zi... dar e greu să nu ai ajutor. Mă simt singură! Nu cred că mă descurc. Mi-e dor de tata, mi-e dor și de Emily. Parcă lipsește ceva aici. Uneori îmi țiuie urechile de prea multă liniște. Atunci îmi dau seama ce s-a schimbat. A dispărut vocea aceea enervantă care striga "Ingrid, Ingrid, Ingrid! Uite! Ai văzut? Dă-mi și mie! Ești rea!"
Scena 3: Un Crăciun diferit
25 decembrie (într-o atmosferă sobră)
(Emily intră în casa alături de mama și tata. Sub brad sunt cadouri)
MAMA: Hai, Emily! Hai să vedem ce ne-a adus Moșul.
EMILY (tristă): Da.
(Emily se duce lângă brad și observă că acolo există un cadou mare și roz, cu o fundă imensă și o etichetă strălucitoare pe care scrie "Ingrid")
EMILY (răbufnește): De ce ați făcut asta?
MAMA: Ce s-a întâmplat?
EMILY: De ce e un cadou și pentru Ingrid? Știați că nu vine anul ăsta acasă!
MAMA (cu voce puțin tremurată): M-am gândit că poate... nu știu, atunci când va veni acasă se va bucura că Moșul s-a gândit la ea.
TATA: Nu puteți să vă uitați mai repede la ce ați primit? Tochitura e pe masă și dacă mai stăm mult, se răcește. Chiar nu vreau să mănânc carne de porc cu textură de tablă!
(Mama se ridică de lângă Emily, dar din greșeală, dă peste brad. Acesta cade, unele globuri se sparg și se împrăștie cioburi prin toată sufrageria. Tatăl se duce și ridică bradul, iar mama observă pagubele. Brusc Emily începe să plângă.)
TATA: Ce s-a întâmplat? Sunt doar câteva globuri sparte. Dă-le încolo. Oricum cumpărăm altele la anul, dar tochitura nu putem s-o mâncăm la anul.
EMILY (cu lacrimi în ochi): S-a spart... îngerașul de sticlă s-a spart..
MAMA: Nu plânge, Emily! E doar un glob. Buni ar fi supărată să afle că plângi în ziua de Crăciun, pentru o bucată de sticlă.
EMILY: Chiar nu înțelegi? Era globul preferat al bunicii. E primul Crăciun fără ea, Ingrid nu vine acasă anul ăsta și suntem doar noi trei într-o casă mare și goală. Ăsta nu e Crăciunul pe care îl știu eu. E cea mai urâtă zi din viața mea.
(Emily se apleacă și ridică de jos o bucățică din aripioara îngerului de sticlă, apoi o strânge în pumn)
EMILY (calmându-se, cu o voce tristă, ezitantă): Nu credeți că ar trebui să o sunăm pe Ingrid? Poate și ea se simte singură. Poate s-ar bucura să vorbească cu noi. Îi putem arăta bradul și cadourile... și tochitura.
MAMA: Nu știu ce să zic, scumpo! Dacă nu a putut să vină, sigur are ceva important de făcut. Să nu o deranjăm.
EMILY: Ți-a spus măcar de ce nu vine?
MAMA: Nu. Mi-a spus că nu poate să ajungă. Are planuri. Sigur e la vreo petrecere cu colegii de facultate sau poate la ziua Alexiei, dar sigur a avut un motiv.
(În cele din urmă cei trei se așază la masă. Tatăl înfige furculița într-o bucată suculentă de ceafă de porc, apoi gustă)
TATA (sclifosit): Exact cum mă așteptam! S-a răcit și acum e tare ca piatra. (bolborosind) Bunătate de carne... stricată.
Scena 4: Apelul
(Seara când au ajuns acasă Emily își face curaj și, în ciuda a ceea ce a spus mama, pune mâna pe telefon)
Țârrrr, țârrrr
EMILY (agitată): Hai, Ingrid! Răspunde! Te rog! (cu glas tremurat) Te... roo... g...!
INGRID: Mă sună Emily. Nu-i răspund. O să o sun mâine. Dar de ce, Ingrid? De ce faci asta? Îți este dor de Emily și lui Emily îi este dor de tine. Atunci care e problema? De ce ești egoistă? Poate micuța chiar are nevoie de tine! Și tu ce faci? Stai și te uiți la telefon ca o ignorantă. Bravo! Ce soră bună ești!....... Poate ar trebui să mă duc acasă? Poate mama ar vrea să mă vadă? Sau tata? Oare a mai făcut tochitură doar pentru ei trei? Sigur că da! Mama probabil se bucură de liniștea din casă. Fără fata ei adolescentă cu care să se certe sigur are cel mai frumos Crăciun. Nu! Îi e dor de mine. Sigur! (sarcastică) Da, Ingrid! Tu auzi cum aberezi? Nici nu te-a sunat. Abia a așteptat să pleci. Tata nici nu cred că a sesizat diferența și Emily m-a sunat să-mi facă în ciuda cu cadourile pe care le-a primit. Asta e! Sau....? Nu!
(Ingrid se urcă în mașină decisă să plece acasă. Chiar dacă s-a făcut noapte vrea să fie alături de familia ei măcar în a doua zi de Crăciun. Are fix 247 de kilometri până acasă. Fata conduce netulburată 124 de kilometri, dar face o pauză și oprește la peco să alimenteze)
INGRID: Sunt nebună! E noapte, e Crăciunul și mă aflu într-o benzinărie la o sută și ceva de kilometri de căminul facultății. Nu mai am mult și o iau razna! Ce-a fost în capul meu? Cum am putut măcar să mă gândesc că aș putea merge acasă când bunica nu mai e? Bravo, Ingrid! Ești și insensibilă, printre alte calități! Oricum nu voi mai sărbători niciodată Crăciunul. Crăciunul fără buni nu există, buni nu mai e, deci nici Crăciunul! Ce mi-a venit? Ce să fac acasă? Nu am mai fost acolo de trei luni. (cu voce tremurată) De când s-a întâm..., în fine, nu mai contează! Hai, Ingrid! Pornește odată mașina asta nenorocită și du-te să te culci. E trecut de 12 noaptea.
(Telefonul începe să vibreze, iar pe ecran apare sfidător un nume: Emily)
INGRID: Alo?
EMILY: Ingrid? Ce faci?
INGRID: Aaaa... bine. Stăteam în pat. Tu cum ești? Ce ți-a adus Moșul?
EMILY: De ce nu ai venit acasă? Să știi că te-am așteptat...
INGRID: Păi...
EMILY: A fost ciudat fără tine...
INGRID: Adevărul e că... N-am putut! Bine?
EMILY:- Ai fost plecată?
INGRID: Nu, doar că... pur și simplu nu pot, nu mai vreau să merg acolo.
EMILY: Dar familia ta e încă aici, noi suntem aici...
INGRID: Mă sună cineva, te sun eu înapoi. (închide telefonul)
(Ingrid pornește, dă prioritate altei mașini care pleacă din peco și se pregătește să vireze spre direcția în care se află facultatea)
INGRID: Poate nu e prea târziu ca familia mea să mă iubească. Oare mă vor ierta?
(Ingrid stă acum la ieșirea din benzinărie. La dreapta se află casa ei - nu știe dacă vrea să meargă acolo, dacă are putere, în stânga e căminul facultății, un refugiu sigur care ar rupe-o complet de familie.)
INGRID: Ce doare mai puțin?
(O lacrimă fierbinte se prelinge pe obrazul fetei)
(Ingrid cotește.)