Elevii selectați în urma unui Open Call au participat în luna iulie 2024 la cinci ateliere de scriere dramatică (online) cu dramaturga Mihaela Michailov, dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir. Întâlnirile au continuat, cu prezență fizică, în luna septembrie 2024, cu zece zile de ateliere de scriere dramatică și teatru devised în Bacău, alături de dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir.
"Ne-am întâlnit cu tinere și tineri foarte curajoși, care au dat naștere unor texte pline de imaginație. Ne bucurăm că putem să le oferim instrumente prin care se pot exprima într-un mod autentic și liber, dar mai ales că am luat pulsul noii generații. Textele care vor rezulta în urma atelierelor abordează teme și estetici diferite și asta este foarte tare. Abia așteptăm să le/îi cunoașteți". (regizorul George Zamfir)
*
.
Viața e prea mare pentru mine
de Eliza Maria Oanea
de Eliza Maria Oanea
Prolog:
Mama: Unde dracu e? Em, vino încoa oleacă.
Em: Da, mama?
Mama: Mi-ai văzut cumva verigheta? Ieri după ce am scos-o de pe mână să o curăț a căzut de pe fața planetei.
Em: Cum arată?
Mama: Păi e un inel cam așa de mare, auriu, exact cum are tata, îl purtam amândoi mereu.
Em: A da, i l-am dat lu Ada când ne-am căsătorit.
Mama: Poftim?
Em: Păi ai zis că asta fac oamenii care se iubesc, se cer în căsătorie.
Mama: Cum adică ai cerut-o în căsătorie? Și verigheta?
Em: Of ce nu înțelegi? Ieri ne jucam de-a familia, ea era mama, eu eram tata și mi-ai spus că atunci când oamenii se iubesc foarte mult se căsătoresc și eu o iubesc pe Ada, e cea mai bună prietenă a mea așa că m-am pus în genunchi și am întrebat-o dacă vrea să fie soția mea și ea a zis că da așa că i-am dat inelul. Nu așa a făcut și tata?
Mama: Ai înnebunit? Ăla era inelul meu!
Scena 1: Nunta e, mireasa nu prea
*scena luminată cald, undeva în natură, farfurii și căni de jucărie așezate într-un cerc, în mijloc Emily de acum încolo referită drept Em, vârsta 8 ani*
Em: Ce v-a luat atâta, aproape ați întârziat. Nu e ca și cum e orice zi, e nunta mea, mama a zis că-i cea mai importantă zi din viața unui om și voi întârziați. Dacă eram eu în locu vostru veneam chiar de dimineață de la cinci, stăteam cu cortu și eram aici prima, ba chiar ajutam și la aranjat. V-am și făcut mâncare. Deci aici aveți supă cu apa și nisip, am lăsat-o la soare să fie caldă și v-am făcut sarmale, frunzele le-am luat de lângă bloc că alea sunt cele mai mari și țin destul pământ pentru ditamai sarmaua, da nu tre să mâncați și frunza, nici mie nu-mi place, mereu o dau jos când mănânc. Haideți, luați loc, nu avem mult, mama a zis că la 4 vine să mă ia. Și când vine trebuie să-i iau telefonu să fac poze să-i arăt Adei ce nuntă faină am avut. Aș fi vrut să fie și ea aici dar am decis să fac nunta singură și îi arăt poze. Și ea a zis că face o nuntă deci e ca și cum am făcut-o împreună doar că separat. Mamă, vă dați seama ce matură sunt acum că am soție. Am decis că era momentul. Adică am fost la ea acasă, ea a fost la mine, mami și tati se cunosc cu părinții ei, e serioasă treaba. Ada e cea mai bună prietenă a mea, nu că voi sunteți cu mult în urmă nu vă supărați, puteți să împărțiți locu 1 cu ea pe podiumul prieteniei, doar să știți că sunteți mai jos. Am cerut-o în căsătorie pe Ada luni, deja suntem împreună de 3 zile, săptămâna viitoare sărbătorim... păi (numără pe degete)... o săptămână împreună. Ce urât a făcut mama când a aflat de căsătorie... a țipat la mine apoi la tata apoi la mine apoi la tata apoi la mine apoi la tata apoi am pierdut scoru la cine a țipat mai mult. Oricum mă bucur că Ada a zis da, altfel trebuia să-i spun lui Pluf că am divorțat, el credea că deja eram căsătorite. Vă dați seama ce greu ar fi fost să-i explic.
*lumina se reduce încât să fie doar pe Em și pe pluș, pe care îl ține în dreptul ochilor*
Em: Pluf s-a întâmplat o tragedie, mă tem că te va întrista teribil.
Pluf: O doamne ce s-a întâmplat, au venit rușii, asta e nu? Doamne știam că va veni și ziua asta. Ne invadează, trebuie să fugim, fă-ți bagajele.
Em (uitându-se spre audiență): Ne-am uitat la știri împreună cam mult. (înapoi spre Pluf) Nu, nu, e că între mine și Ada lucrurile... nu prea merg.
Pluf: Ce, de ce, nu se poate așa ceva, depun plângere la adresa ei.
Em: Nu, Pluf, nu e chiar așa, pur și simplu am decis... Am decis să divorțăm.
Pluf: Dar de ce, ce a făcut, ți-a furat din jucării? Din camarazi mei de luptă?
Em: Nu, pur și simplu, ca doi adulți maturi ce suntem, am decis că era momentul. Știi... nu ne mai înțelegeam la fel de bine, așa a fost să fie.
Pluf: Nunu, e imposibil, Ada era preferata mea, nu puteți face asta, vă interzic, prin puterea care mi-a fost dată de către autoritățile Țării Pluș, vă interzic să divorțați. Nici după moartea mea această lege să nu fie încălcată căci eu sunt atotputernic, atotvăzător, sunt un dumnezeu asupra fiecărei nații. Nici rusul, nici americanul, nici nimeni să nu îndrăznească să calce peste ea pentru că eu sunt TOOOT (se îneacă, tușește, se face că are atac de cord, moare)
*lumina revine la normal*
Em: Vedeți, ar fi fost foarte dramatic, nu puteam să-i spun. Dar acum nu trebuie! Cred că oamenii o să creadă că sunt deșteaptă când o să vadă ce matură sunt. O să mă duc la bancă, o să iau bani și după o să îmi iau mașină și o să conduc. Poate mă oprește cineva și îmi zice doamnă. Bună ziua doamnă, ce faceți doamnă, doamnă doamnă doamnă. O să fie așa tare să fiu om matur, vreau să merg la Londra să beau ceai cu domnii cu pălăriile alea înalte și negre. Cel mai mult abia aștept să fiu luată în serios cred. Nu-mi place să aud "Astea-s discuții pentru oameni mari", păi eu sunt cea mai înaltă dintre fetele din clasă, sunt cea mai mare fată. Mereu mi se închide ușa în nas când mama și tata vorbesc chestii de adulți. Nu-i corect eu n-am voie să închid ușa de la cameră, ei de ce au? Și pe deasupra ies mereu supărați după ce vorbesc, uneori chiar țipă și îi aud din camera mea. După, mama stă pe balcon și fumează cam așa
*ia un băț îl pune în gură și se face că fumează*
și mă întreabă "Fată dragă l-ai văzut vreodată pe taică-tu să o îmbrățișeze pe Nana?". Nana e bona mea și e cea mai tare, când vine tata acasă ea mă lasă să mă uit la televizor singură și chiar îmi închide și ușa și ea se duce cu tata în cealaltă cameră. Stau așa vreo oră și nu mă deranjează nimeni. Uneori mi se face foame și vreau să mă duc la ei dar nu merge ușa, apăs pe clanță și nimic. Mamei nu-i place de Nana pentru că eu o iubesc mai mult pe ea și cred că și tata simte la fel. Nu știu dacă o iubesc pe mama. Adică nu vreau să petrec timp cu ea cum vreau cu Ada sau cu Nana și nici nu-mi place când stăm împreună, mereu are ceva de comentat. Nu-mi place că plânge mult. Mama plânge în dormitor, în bucătărie, în baie. Mă simt prost când plânge și încerc să o ajut dar ea îmi zice să plec. Aș vrea să îi iau tot plânsul care îl are în ea, să-l iau eu în mine și să plâng o săptămână, nu ba chiar o lună încontinuu, dar după ea să fie bine și să nu mai plângă niciodată și atunci în sfârșit ne-am înțelege. Nu cred că o iubesc pe mama dar cred că nici ea nu mă iubește. Nu îmi place să mă gândesc prea mult la asta adică când o fac am un sentiment de parcă mi s-au scurs intestinele și stomacu și am rămas goală pe interior, ca atunci când mănânci coarne și ți se face gura pungă doar că mă simt așa în tot corpul. Poate mă iubește dar eu simt că o dezamăgesc așa prin a fi. Adică odată am intrat încălțată în casă pentru că aveam nevoie foarte tare la baie și mă gândeam că o să se supere, o să țipe dar pur și simplu a tras aer în piept și a plecat. Cred că asta e una din chestiile pe care le urăsc la ea. Tăcerea. Nu-mi place, e o lipsă de orice, nu e furie, nu e tristețe, e mai rău decât ambele la un loc. Când e tristă o pot îmbrățișa, când e nervoasă îmi pot cere scuze dar când tace pot doar să mă uit la ea. Și nu îmi place asta, mă simt ca un iepuraș de ăla care îngheață de frică, am văzut unul la bunica în curte, pur și simplu a înțepenit când a început câinele să latre. Mama mă tot întreabă dacă o iubesc. Nu știu sunt lucruri complicate poate nu ar mai trebui să mă gândesc la ele.
*sunet de mașină care parchează în apropiere*
Em: VAI a ajuns mama, rămâneți aici, fug să aduc telefonu să fac poză.
*fuge de pe scenă*
Scena 2: Divorțuri și cutii
*camera lui Em, înconjurată de jucării, pe tot parcursul scenei fata își face bagajul*
Em: Toți soldații atențiune! Urmează o luptă gigantică, tre să-l convingem pe Pluf să plece, toată lumea drepți!
Pluf: Eu tot nu înțeleg de ce trebuie să ne abandonăm posturile. Nu am fugit mâncând pământul de nicio luptă, nu am de gând să încep azi.
Em: "Probleme de oameni mari" Pluf, e oficial. Eu mă mut cu mama, tata cu Nana. Au divorțat, chiar dacă nu vor să-mi zică.
Pluf: Pe onoarea mea, refuz să părăsesc pământurile țării mele, umpleți barăcile cu muniție, înapoi la posturi lașilor, bătălia se termină când vă spun eu, noi suntem ostașii Țării Plușurilo-
* ușa de la cameră se izbește de perete, intră mama Adei*
Mama: Am pus aici cutia cu hainele mele? Parcă a dispărut de pe fața planetei, taică-tu a umblat cu ea e clar. Tu ce faci, mergem? Acuș vine mașina, mai am de luat doar ce e în baie și să găsesc dracului cutia aia, Cristianee, treci încoa.
*tatăl lui Emily, Cristi vine și se așază confortabil pe un scaun, stă cu ochii în telefon*
Tata: Ce-i dragă, ce arde?
Mama: Unde ai pus cutia din dormitor, ai ascuns-o pe undeva?
Em: Cred că ai lăsat-o pe hol.
Mama: Mă duc să o caut, tu continuă cu bagajele.
*mama iese din scenă*
Em: Tata o să-ți fie dor de mine?
Tata (cu ochii în continuare în telefon): Da dragă, cel mai dor, dar o să poți veni să mă vizitezi pe mine și pe Nana când vrei, o să ai și un frățior la noi, dar asta peste câteva luni.
Em: Da eu nu vreau un frățior, eu vreau cu tine, de ce tre să merg cu mama, ea nici nu cred că mă vrea.
Tata: Ea așa a decis, femeile au mereu dreptate, nu mă bag.
Em: O să vorbim la telefon nu? O să mă suni?
Tata: Da cum să nu.
Em: Și o să vii la serbările de la școală?
Tata: O să încerc, dar nu promit nimic, dar oricum ești fată mare, te descurci de acuma.
Em: O să mă uiți?
Tata: Poftim?
Em: O să mă uiți nu?
Tata (uitându-se pentru prima oară la Em): Nu, dar nu o să ai toată atenția mea.
Em: Păi și dacă ai copil cum nu o să mă uiți.
Tata: Pot să am doi copii de care să îmi pese, dar trebuie și tu să te bagi în seamă. Nu o să te uit dar e posibil să am altele pe cap. Fratele tău va fi o prioritate pentru că o să fie mic. Stai că mă sună cineva, revin.
*tatăl preia un apel de la servici și iese din scenă*
Em (uitându-se spre audiență): Îmi este foarte foarte frică și nu știu, nu-i corect. Trebuie să stau cu mama, plec de la școala mea, plec de lângă Ada și tata peste câteva luni mă înlocuiește cu fiul Nanei, care o să fie un bebe plângăcios și o să ia toată atenția lui tati. Nu știu ce să fac să fie bine. S-a întâmplat totul așa de repede. Când mama și tata s-au dus să aibă iarăși una din discuțiile lor între oameni mari, mama a ieșit de acolo... plângea cum nu am mai văzut-o să plângă niciodată. Atunci i-a zis tata că vrea divorț. A fost foarte nașpa după, tata plecase de acasă, mama dormea cu mine în cameră. Nu mi-a plăcut să împărțim patul, plângea în somn și când o trezeam se supăra pe mine.
De fiecare dată când încercam să o îmbunez îmi spunea să îmi văd de treabă dar eu doar voiam ca ea să fie bine. Așa că într-o zi i-l-am dat mamei pe Pluf fără să îi zic nimic, el mereu mă ajută. Chiar sper să fi vorbit cu el și să fi mers ceva în genu:
*luminile se focusează pe mama și pe Pluf*
Pluf: Ce faci Angi cum te simți?
Angi: Cum dracu să fac, prost. Am irosit 15 de ani din viața mea cu un bou care mă înșală. Doamne, să vii cu amanta acasă și să mă convingi că-i doar o bonă care ai găsit-o pentru Em e... altceva.
Pluf: Știu cum e, și Barbie avea probleme de genu cu Ken al ei, da ăsta se dădea la toate jucăriile, plușuri, animale de cauciuc până și la bibelourile de porțelan ale bunicii. Da știi cum s-a rezolvat problema? I-a ajuns lu Barbie să fie făcută de râs așa că l-a lobotomizat pe Ken. Să știi că recomand, acuma-i cuminte ca un cățeluș.
Angi: Da, păcat că nu e legal pe lumea noastră să faci asta. Pot doar să sper că o să vină războiu să-l ia pe ăsta în armată și să moară acolo cum făceau bărbații pe vremuri.
Pluf: Vremurile bune când eram eu pușcaș marin. Uneori mai primeam câte o scrisoare de la o soție care mă ruga să trag de niște sfori să moară al ei soț. Nu vreau să zic că am făcut-o, vreau doar să zic că eu dorm bine noaptea.
Angi: Îmi e greu să înțeleg de ce. Eu chiar am făcut absolut tot ce îmi stătea în putere. L-am iubit cu toată ființa
Pluf: Ce am învățat de-a lungul celor 27 de căsătorii ale mele, nu mă întreba de ce așa multe, așa-s jocurile lu Em, este că nu poți să forțezi un om să se trezească la realitate, dacă el e prost, lasă-l să fie prost. Plus tu știi ce-l rupi pe ăsta cu divorțu? Când o să audă judecătoru ce o făcut îți promit un sfert din salariu lui la tine se duce că doar ai copil de crescut.
Angi: Da... am copil de crescut. Sper să o cresc și bine. Dar pur și simplu nu mai am răbdare pentru ea.
*scena revine la Em care își face bagajele*
Em: Da poate așa a fost. Sau nu, eu știu. Mă rog la un moment dat a trebuit să vorbesc cu doi avocați, ăia nu mi-au plăcut deloc, amândoi erau niște bărbați fără păr în cap, unul mirosea a bunică, celălalt avea niște ochi mici și urâți, m-a speriat așa tare. Dar puteam să trec peste discuțiile ciudate cu ei dacă în final mama era bine, dar nu mai e. Mama nu mai e mama, s-a schimbat. Are privirea rece, îmi vine să dârdâi când se uită la mine. Și o face așa fără nicio emoție. Mi-a spus că se simte trădată. Mă simt prost că am trădat-o pe mama, că îmi plăcea mai mult de Nana. Poate puteam să îi împac cumva, poate dacă luam toți nervii mamei asupra mea era bine. Poate dacă eram mai mare vorbeam cu ei și se împăcau. Poate puteam să fac mai mult. Simt că e totul vina mea, că dacă eram eu mai matură nu o angajau pe Nana să-mi fie bonă și mama și tata rămâneau împreună.
*continuă să împacheteze, Mama reintră în cameră*
Mama: Am găsit cutia, mergem.
Em: Mama, o să-l pot vizita pe tata?
Mama: Dacă vrei să-l vizitezi pe dracu ăla poți să o faci singură, te invit, dar nu te susțin.
Em: O să vii cu mine la școala cea nouă măcar în prima zi?
Mama: Da, normal, te las la poartă și de acolo te descurci. Am crescut o fată independentă.
Em: Păi și dacă mă pierd și mă fură cineva?
Mama: Delirezi dragă, cine să vrea un copil așa râzgâiat ca tine.
*un moment de liniște*
Em: Mama, mă iubești?
Mama: Ce fel de întrebare-i asta, normal că da.
*tata reintră în scenă*
Tata: Normal că maică-ta te iubește, dar mereu rămâi fata lu tata.
Mama: A serios? Dacă mă pune dracu să te întreb când e ziua ei parcă nu mai ești cel mai strălucit tata.
Tata: Exagerezi. Em, când vine ziua ta să mă suni te rog și-ți trimit bani.
Mama: Doamne, ce drăguț din partea ta, Em dacă vrei, stai la el, da după să nu vii plângând la mine că nu-ți dă atenție.
Tata: Chiar Em, pe tine nu te-a întrebat nimeni, cu cine vrei să stai?
*părinții rămân blocați cu ochii pe fata, lumina se focusează doar pe Em*
Em: Uitați asta e o întrebare capcană. Dacă zic că vreau cu mama, am rupt orice șansă mai am să îl fac pe tata să mă iubească, după așa o trădare, cred și eu. Dacă spun că vreau cu tata, mama nu o să mă ierte niciodată și pun pariu că nu o să mai vorbim în veci vecilor, eu nu vreau să o supăr pe mama mai mult decât am făcut-o deja. La dracu întrebarea asta. Shhh nu-i spuneți mamei că am înjurat.
*luminile revin la normal*
Em: Um... Nu... Nu știu.
Tata: Cuvinte moștenite direct de la maică-ta, cred că mi-au bântuit toate zilele.
Mama (se duce și îi acoperă urechile Emei): Sper că curva aia o să te facă mai fericit atunci.
Tata: O face deja, mulțumesc de grijă. De acum poți să fumezi în pat liniștită. Cancer fericit!
Em: Eu zic că toată lumea o să fie fericită dacă mergem cu toții la Mc și luăm înghețată.
Tata: Dacă stai la mine o să-ți iau înghețată în fiecare zi.
Mama: Dacă stai la mine îți fac tort când iei note bune.
Tata: Dacă stai la mine îți iau un cățel.
Mama: Dacă stai la mine îți iau un pui de cățel.
Tata: Dacă stai la mine poți să nu te duci la școală de câte ori vrei tu.
Mama: Dacă stai la mine îți iau orice jucărie vrei.
Tata: Dacă stai la mine îți iau un sac de jucării.
*cei doi rămân blocați, lumina se focusează pe Em care îl ia pe Pluf în brațe*
Em: Ce-i Pluf, de ce tremuri așa?
Pluf: Em eu pot să mă lupt cu o jucărie nouă, dar un sac întreg? Nu cred că aș putea să-mi apăr numele țării într-o luptă așa nejustă.
Em: Păi de ce să nu poți? Ai uitat că o să fiu acolo să te ajut?
Pluf: O să fii? Nici nu știu cu cine urmează să stai... dacă... dacă mă uiți aici și rămân singur în apartamentul ăsta gol.
Em: Cum aș putea să te uit, ești Pluf, cum ar zice tata "cel mai tare din parcare".
Pluf: Păi da și poate te-ai plictisit de mine, eu știu. Poate o să-ți placă noile plușuri mai mult.
Em: Eu te iubesc pe tine cel mai mult.
Pluf: Serios?
Em: Da, chiar o să te ajut să le învingi în luptă, o să ai colonia ta proprie.
Pluf: Colonia mea? Și și o să pot fi eu rege?
Em: Dap, o să te încoronez eu personal.
Pluf: Mulțumesc Em. A da să știi că eu nu pot să mă mișc, când m-ai luat în brațe nu eu tremuram, tu tremurai.
Em: Mai taci.
*luminile revin la normal*
Mama: Dacă stai la mine îți plătesc facultatea.
Tata: Dacă stai la mine te fac manager.
Em: Nu pot să stau la amândoi?
Ambii părinți în cor: Nu.
Scena 3: O luăm de la capăt
*o banca de școală în care stau Em și Mădălina, noua ei colegă, tastând pe telefon*
Em: Mama a zis că educația mea e prioritatea ei așa că m-a dat la cea mai bună școală, cică nu e de stat, e privată, orice o fi însemnând și asta, știu doar că trebuie să plătească ca să vin aici, îmi amintește asta în fiecare zi. Cred că costă mult și încerc să nu o dezamăgesc, dar e foarte greu. Avem dublu de teme, era mai bine la școala veche. Acolo o aveam pe Ada, soția mea. Încă vorbesc cu ea în fiecare zi la telefon, a zis că ce facem noi se numește long-distance da era mai frumos înainte. Aici toată lumea e foarte deșteaptă. Abia țin pasul cu ei. Pe deasupra toți au mai multe jucării și mai noi și mai faine decât ale mele.
Pluf (din ghiozdanul lui Em): Hei, adică mai faine?
Em: Ăăă, mai scumpe. Sunt câțiva care au și telefon, și nu de ăla cu butoane, de ăla pe care poți să apeși cu degetul. A da am o colegă nouă de bancă, o cheamă Mădălina, da nu prea mă bagă în seamă, stați să vă arăt.
Em: Mădă ce faci, ce-ai făcut weekendul ăsta?
Mădă: Sigur ceva mai interesant decât tine.
Em: A ce fain. Eu știi ce am făcut weekendul ăsta?
Mădă: Nu am întrebat.
Em: Am luat microbuzu singură și am fost la tata acasă.
Mădă: Cool.
Em: Și am un frățior nou, îl cheamă Emanuel, ce chestie nu? Tata îi zice de acuma lui Em, mie îmi zice Emily.
Mădă: Aha.
Em: Da, e foarte mic are 2 luni. Tu ai frați și surori?
*Mădă nu răspunde*
Em: Mda, păi nici eu nu aveam înainte de Emanuel. Era fain, pe atunci stăteam cu mama și cu tata și aveam camera mea, de când ne-am mutat o împart cu mama, da m-am obișnuit să știi că nu-i așa de rău adică ea stă până târziu pe balcon și fumează, mi-a arătat și mie cum se face.
Mădă (uitându-se la Em): Știi să fumezi? Mă înveți și pe mine?
Em: Scuze mama mi-a zis să nu mai arăt și la alții.
Mădă: Da, sigur. Ești o mincinoasă.
Em: Ba nu, mama chiar mi-a arătat. Da a zis că nu-mi face bine și mi-a dat doar ca să văd ce nașpa e, și chiar este, are un gust groaznic.
Mădă: Cool.
Em: Da. Chiar e fain că mi-a arătat. Eu și mama suntem cele mai bune prietene, adică de când nu mai e tata, facem totul împreună, tot tot tot. E fain da uneori parcă e mult adică îmi plăcea și când aveam camera mea. Acum că dorm cu ea în pat mă strânge în brațe toată noaptea. Știi uneori mă strânge foarte tare, adică foarte foarte tare adică nu pot să respir uneori. Trebuie să iau guri mici de aer că nu am loc de mâinile ei să iau guri mai mari și mă încălzesc foarte tare, cred că e la fel de cald lângă soare cât de cald se face în brațele mamei, am și plâns de două ori când mă strângea așa, n-am să te mint, da nu îi zic niciodată nimic, că poate așa mă iubește ea, strângându-mă tare tare în brațe.
Mădă: Ciudato. Mama nu-mi face niciodată așa.
Em: Ce chestie. Cred că asta înseamnă că mă iubește mai mult pe mine.
Mădă: Ba nu, mama mă iubește uite mi-a luat telefonu ăsta pun pariu că tu nu ai așa ceva.
Em: Ba o să am când o să fiu mare.
Mădă: Da sigur.
*liniște inconfortabilă*
Em: Știi eu am un pluș, uite-l (îl scoate din ghiozdan), îl cheamă Pluf și lui îi zic tot, e cea mai dramatică jucărie pe care o am. I-am povestit și despre tine, și știi ce a zis? Stai să-ți arăt.
*iese din bancă, se pune într-un genunchi îl ține pe Pluf deasupra ei, se pregătește să vorbească dar luminile nu se schimbă, se uită confuză undeva în spatele audienței*
Em: Hei (face cu mâna), domnu cu lumina? Ai uitat? Asta e partea dramatică când vorbesc cu Pluf.
Mădă: Ce? Cu cine vorbești?
Em: Nimic, nu contează.
*liniște inconfortabilă part 2, mădă revine la telefon*
Em: Ce vrei să faci când o să fii mare?
Mădă: Nu știu. Tata a zis că o să fiu manager.
Em: Wow, și tata a zis asta, da ce înseamnă?
Mădă: Nu știu, da știu că o să fiu plătită super bine.
Em: Vrei să ne facem manageri împreună? O să fim cea mai bună echipă, nimeni nu o să manageruiască ca noi.
Mădă (ochii în telefon):....
Em: Ce zici?
Mădă:....
Em: Nu ți-ar plăcea?
Mădă:....
Em: Planeta către Mădă...
Mădă: Nu vezi că sunt ocupată cu ceva important lasă-mă în pace.
Em: Ocupată cu ce?
Mădă: Îi scriu un mesaj lui Alex. E un băiat cu un an mai mare decât noi.
Em: Ce tare. Și aveți de gând să vă căsătoriți? Eu sunt deja căsătorită.
Mădă: Ce? Cu cine?
Em: Cu Ada, o fată de la vechea mea școală.
Mădă: Ciudato, nu mai vorbi cu mine, tata mi-a zis să am grijă cu oameni ca tine.
Em: Oameni ca mine?
Mădă: Lasă-mă în pace, de acum imaginează-ți că e un perete între noi.
*se ridică și iese din scenă*
Em (spre audiență): Cam atât pot să scot de la ea, parcă are un timp setat pentru mine, 2 minute în fiecare zi după care se supără. În rest nimeni din clasă nu vorbește cu mine. Doar învățătoarea. Ea e cea mai drăguță. Într-o zi m-a rugat să stau de vorbă cu ea după școală. A văzut o dungă roșie pe mâna mea și era îngrijorată. Era după o noapte în care mama mă strânsese foarte tare, nu cred că a realizat că începea să mă doară. Nu am știut ce să-i zic doamnei, n-ar fi înțeles că așa mă iubește mama pe mine, s-ar fi îngrijorat degeaba. I-am zis că m-am lovit cu un leagăn și că nu contează, sunt neatentă, mă lovesc des. Ea nu părea mulțumită, dar nimeni nu înțelege cum sunt eu cu mama, suntem practic aceeași persoană, așa de mult timp petrecem împreună. Totuși vouă am să vă spun adevărul. Mama e cea mai bună prietenă a mea nu pentru că vreau, ci pentru că nu am alți prieteni. Nu știu nici acum dacă o iubesc. Știu, sunt groaznică, face atâtea pentru mine. Nu știu, pur și simplu simt că fac totul pentru ea din politețe. Cum îi zic doamnei învățătoare bună ziua, sau cum zic sănătos când cineva strănută sau cum mă adresez bunicii cu dumneavoastră, așa îi zic și mamei te iubesc, din politețe. Nu cred că e normal, adică e mama, e tot ce am.
*lumina se stinge*
Scena 4: Zile senine și nefericite
*sufrageria noului apartament in care Em stă cu mama ei, decor minim, mama adormită pe canapea cu televizorul pornit, Em vorbește la telefon*
Em: Da, și să vezi colega mea de bancă are un telefon, da de ăla de care are și tata.
Ada (vocea e distorsionată de telefon): Mamă ce fițoși, înțeleg de ce nu îți place de ei.
Em: Nu știu dacă pot spune că nu îmi plac dar mă enervează asta-i sigur, dar de acum sunt mare, cre că cea mai bătrână din clasă, abia aștept să le zic. Îmi e foarte dor de tine Ada, abia aștept să ne vedem să ne jucăm, aici nu am cu cine, plus abia dacă am timp liber, ne dau așa de multe teme.
Ada: Da și eu aș vrea să ne jucăm dar știi... nu cred că mamei îi place de tine.
Em: Pe bune? De ce?
Ada: Nu-i place că zic la oameni că ești soția mea și crede că ești o influență rea.
Em: Eu? O influență rea?
Ada: Nu știu zice că mă ții prea mult la telefon pentru că n-ai prieteni și mi-a interzis să vorbesc cu tine.
Em: Da eu nu am făcut nimic, despre ce vorbește.
Ada: Nu știu Em, trebuie să plec, cred că s-a trezit mama, îmi pare rău, ne auzim, la mulți ani din nou. Pa.
Em: Pa-
*se întrerupe apelul, Em se așază lângă mama ei pe canapea*
Em: Azi e ziua mea, împlinesc 9 ani, știu știu fată mare. E 23:55. Tata nu m-a sunat încă da cred că a fost foarte ocupat cu noul copil. Da asta nu contează. Mama a vrut să-mi facă o petrecere doar că nu prea aveam pe cine să invit, Ada e la bunici, nu putea să vină. Prietenii de la fosta școală m-au cam uitat, nu mi-a zis nimeni la mulți ani, dar poate pur și simplu nu aveau numărul mamei. Dar nici asta nu contează, tot am avut o zi de naștere super tare. M-am trezit de dimineață și mama m-a lăsat să mă uit la televizor în timp ce mâncam înghețată cât ea a fugit repede la serviciu pentru o urgență, dacă asta nu e foarte mișto, nu știu ce e. După mama m-a dus la zoo să ne uităm la șopârla agama cu barbă, ce nume stupid nu? E preferata mea, pur și simplu stă nemișcată orice ai face, mi se pare foarte hazoasă. După am mers și am mâncat la un restaurant foarte fain care e 2 în 1, se numește Ikea, e și magazin, și restaurant. De acolo mi-am luat și cadoul pentru ziua mea, mama m-a lăsat să aleg ce vreau și mi-am luat un triceratops, sper să se înțeleagă bine cu Pluf. După ne-am întors acasă și mama m-a pus să fac teme. O înțeleg, am luat I de la insuficient la ultimul test și plătește mult pentru școala, nu acceptă note de genu. După mi-a dat o brioșă cu o lumânare în ea, a zis că nu avea sens să ia un întreg tort, nu îl puteam mânca doar noi două pe tot și se strica în frigider. Ea s-a culcat, doarme de ceva timp. Cred că obosește mult de la serviciu, are niște cercuri negre sub ochi, zici că-i zombie. Da am apucat să vorbesc la telefon cu Ada, cred că asta a fost cea mai bună parte. Nu am mai vorbit de câteva luni, mama s-a certat cu mama ei așa că de câte ori încercam să sun de pe telefonu mamei îmi închidea în nas, dar măcar am reușit de ziua mea.
*ia telecomanda și stinge televizorul și o învelește pe maică-sa*
Em: E 12 fix. Tata a uitat. Încerc să nu mă supăr pe el, dar știți cine mi-a zis la mulți ani?
*îl scoate de după perne pe Pluf, lumina se focusează pe cei doi*
Pluf: Îmi pare rău că tatăl tău nu ți-a zis la mulți ani Em, nici nu realizează că ratează cum crește cea mai minunată persoană pe care o știu.
Em: Mulțumesc, Pluf, dar nu prea te cred, plus că tu nu știi alte persoane, tu știi doar jucării.
Pluf: Dacă e să mă întrebi pe mine, camarazii mei de luptă sunt mai buni decât majoritatea oamenilor de pe planetă. Pe vremea când eram pușcaș marin și luptam pentru Țara Plușurilor nu exista soldat care să-ți uite ziua de naștere, am zis ce am avut de zis.
*liniște*
Em: Tu mă iubești Pluf?
Pluf: Normal că da Em, nu am stat nicio secundă în viața asta și m-am întrebat dacă te iubesc, pur și simplu o știam. Tu ești a mea Em.
*Em strânge plușul în brațe, lumina revine la normal*
Em: Știți am tot auzit de la mama și tata că sunt fată mare dar eu nici nu știu ce înseamnă asta, nimeni nu m-a învățat, adulții doar au început să-mi zică asta când au devenit prea ocupați să aibă grijă de mine. Mai ales mama. Ea mereu îmi spune ce matură sunt da cre că trebuie să-și spună asta ei înșiși, altfel nu cred că ar putea să mă lase atât de mult timp singură acasă. Eu trebuie să fiu mare, altfel toți adulții din jurul meu se simt vinovați pentru cum mă tratează. Nu mi se pare corect, trebuie să fiu matură dar nu sunt luată în serios, ce sens mai are și asta. Mama îmi spunea mereu ce să fac, de când sunt singură sunt pierdută. Tot ce știu să fiu este să fiu fiica ei. Eu nu sunt fata mare. Eu nu pot face nimic fără mama, paralizez ca un iepuraș. Dar totuși trebuie să fiu independentă, matură, să înțeleg adulții din jurul meu. Nu pot. Nu mai pot, nu sunt mare, nu mă descurc singură. Viața e prea mare pentru mine.
*își acoperă fața cu Pluf și începe să plângă, luminile scad încet până se face întuneric*
Scena 5: Decojirea realității
*scenă goală, lumină slabă, Em, acum în vârstă de 25 de ani se plimbă cu telefonul la ureche, din telefon iese o lumină puternică albastră*
Em: Am sunat deja, mâine trebuie să vină să se uite la centrală deci o să am apă caldă. Da, da, am auzit da. Bine, păi mi-a făcut plăcere. Da, ne mai auzim, sigur sigur. Mhm. Bine, bine, da și eu te iubesc. Bine, da, da, bine paa, pa pa.
*pune telefonul în buzunar, se uită spre audiență*
Em: Scuze, știți cum poate fi mama. Mă bucur să vă văd, cât a trecut vreo 16 ani? Între timp m-am și căsătorit, uitați (arată inelul), nu de mult ce-i drept. Cred că v-ar plăcea de soția mea, am impresia că o știți. Sunt foarte norocoasă, ea mă iubește. Mă iubește deși sunt o ipocrită. Cred că sunt cea mai mare ipocrită de pe planeta asta, deși cred că toți suntem într-un fel sau altul. Mereu mi-a fost frică de abandon, și totuși am realizat că de-a lungu vieții am lăsat în urmă mulți oameni, dar și obiecte. Sigur poate asta e ceva bun, adică nu e acum minimalismul un trend? Totuși am lăsat în urmă lucruri care mă defineau. Aveam un pluș când eram mică, care avea cel mai neinspirat nume posibil. Pluf. Em la 6 ani a gândit-o mult. Eu și jucăria aia eram de nedespărțit, vorbeam cu ea non-stop, devenise un fel de terapeut. Unul care era și criminal de război din varii motive. Băi și cu timpul am început să uit de el. Din locul de onoare de pe pat a ajuns să își petreacă viața pe fotoliu și ulterior a sfârșit pe dulap.
În prima sesiune am realizat că sigur am picat măcar 3 examene și am simțit așa o nevoie aproape instinctivă să strâng ceva în brațe în timp ce plângeam. Cât căutam eu o pernă care să-mi suporte lacrimile am realizat. L-am uitat pe Pluf acasă. Am încălcat regula noastră, că vom fi mereu împreună. Și sigur e doar o jucărie de pluș ce dracu, dar știți la cine m-am gândit în momentu ăla? La tata. Să-mi bag pula în ea de viață, am ajuns ca el.
Și pe mama am cam abandonat-o, sau mai degrabă relația noastră. E foarte ciudat, obișnuiam să fim mereu împreună. A trebuit să duc lupte seculare să îmi pot declara autonomia, să nu mai tânjesc ca un câine să-i aud aprobarea. Încă vreau să mă pun sub ea, să fac tot ce mi se cere, așa simt că se justifică existența mea, dar știu că nu pot să o iau de la capăt. Am învățat să țin o anumită distanță emoțională, să mă apăr, să nu fiu vulnerabilă. Mama nu mai știe cine sunt. Visez la o zi în care ne vom putea înțelege din nou, în care nu voi mai fi judecată constant, în care nu-i voi mai simți privirea ca pe niște lame care îmi taie în carne, care nu se mulțumesc doar cu sânge, care taie până la os. Dar până atunci calea e lungă. Ultima oară când am văzut-o pe mama a fost în aeroport când plecam la Londra. M-am gândit că în această ultimă instanță când apucăm să ne vedem îmi va zice ceva. Acel ceva ce a rămas nespus între noi, ceva care a plutit în aer și a sugrumat orice conversație pe care încercam să o purtăm. Dar ea nu mi-a zis nimic. Nici nu m-a îmbrățișat.
Pe tata n-am apucat să-l abandonez, mi-a luat-o el înainte. L-am idolatrizat foarte mult pe omul ăsta, chiar credeam că mi-ar fi mai bine cu el. Când am mai crescut am realizat că aveam impresia asta doar pentru că nu îmi dădea oportunitatea să-l văd mai de aproape. Orice efort de a menține legătura cu mine i s-a părut un act eroic și îmi spunea ce norocoasă sunt să am un tată implicat chiar și în circumstanțele astea... circumstanțe pe care gen... el le crease? Nu mai am nicio emoție față de el, regret doar relația inexistentă și ce putea fi în locul ei dacă lucrurile erau altfel.
Până și propria-mi țară am abandonat-o. Dar nu mă mai întorc, de m-or băga cu forța pe ușă, sar pe geam. Nu am plecat pentru că am vrut. Am plecat pentru că trebuia. Am vrut să mă pot ține de mână cu iubita mea pe stradă fără să strige vreun libidinos "Pot să privesc?" sau mai rău, să ne hărțuiască, să devină agresiv, că vezi dragă doamne nu suntem normale. Începeam să dezvolt o frică cronică de a merge oriunde în cuplu. Chiar dacă nu ne atingeam, nu vorbeam, eram înecate de panică că cineva știa că suntem împreună și nu îi convenea. Simțeam mii de ochi care mă judecă și mii de mâini care erau gata să mă înhațe și să mă spulbere. Decizia de a mă muta a fost clară când am găsit scris pe ușa apartamentului "să moară păcătoasele", poliția evident nu a făcut nimic. Sigur nici aici în Londra nu-i perfect, de obicei e doar ploios, dar e mai bine.
Și în final cred că m-am abandonat pe mine. Am petrecut nenumărate nopți uitându-mă la mine, analizându-mi viața în timp ce lăsam ura să fiarbă. Mă uram, nu puteam să mă uit în oglindă fără să simt nevoia viscerală să-mi smulg pielea de pe față, să-mi bag degetele în ochi, să-mi scot dinții din gură, să fiu violentă ca să simt că mă pedepsesc pentru ceea ce sunt. Nu mi-a luat mult să realizez coaie... this is it, i've hit rock bottom.
Nu știu dacă am reușit să mă regăsesc. E ceva super clișeic dar chiar habar n-am cine dracu sunt.