Elevii selectați în urma unui Open Call au participat în luna iulie 2024 la cinci ateliere de scriere dramatică (online) cu dramaturga Mihaela Michailov, dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir. Întâlnirile au continuat, cu prezență fizică, în luna septembrie 2024, cu zece zile de ateliere de scriere dramatică și teatru devised în Bacău, alături de dramaturgul Alex Gorghe și regizorul George Zamfir.
"Ne-am întâlnit cu tinere și tineri foarte curajoși, care au dat naștere unor texte pline de imaginație. Ne bucurăm că putem să le oferim instrumente prin care se pot exprima într-un mod autentic și liber, dar mai ales că am luat pulsul noii generații. Textele care vor rezulta în urma atelierelor abordează teme și estetici diferite și asta este foarte tare. Abia așteptăm să le/îi cunoașteți". (regizorul George Zamfir)
*
Câți umeri sunt?
de Ilinca Nechifor
de Ilinca Nechifor
Personaje: Alex și Diana
Scena începe cu amândoi așteptând la o coadă la un bar de la o petrecere.
Alex: Scuză-mă -
Diana: -
Alex: Scuze - (spune împungând cu degetul în umărul ei)
(Diana întoarce capul)
Alex: Ți-a căzut tutunul.
Diana: Ah, Doamne, scuze, mersi mult. (se întoarce înapoi)
DIANA: Așa se bagă toți în seamă. Și nu știu cum dracu mereu îmi scapă ceva, orice. De atunci mi-am scăpat badge-uri, bani, telefonul, cheia de la cameră, buletinul, și o bomboană furată de la o recepție.
Dar știu sigur că nu sunt singura persoană. Eu zic că ăștia ori ne buzunăresc, ori se pun în patru labe în colțurile împrejurimilor și se uită direct în podea, așteptând ocazia să se bage cât mai tare în sufletul tău.
Alex: Scuze din nou, pot să te întreb ceva?
Diana: Spune.
Alex: E prima oară când vii la festival?
Diana: Este. De ce, se vede așa tare?
Alex: Păi pari destul de tânără și, nu știu, entuziasmată să fii aici deci, mai mult sau mai puțin.
Diana: Am înțeles.
Alex: Nu, adică nu într-un sens rău. E tare. Îmi e dor să fiu și eu așa.
Diana se întoarce înapoi la coadă.
Alex: Și ești cu facultatea sau ai un scurtmetraj ceva aici?
Diana: Am jucat într-un scurtmetraj de la facultate.
Alex: Din cele de competiție, nu?
Diana: Da, Rozmarin de Bianca P...p.prr... Nu-i mai știu numele de familie, dacă l-ai văzut-
Alex: Aaaa, da, da, da, de aia nu înțelegeam de ce ai fața așa familiară, da. Ai jucat foarte bine, sincer, n-aș fi zis că ești la facultate.
DIANA: Hai, nu mai spune.
Diana: Mersi mult.
Alex: Vorbesc serios, bravo. Mi s-a părut cel mai bun din competiție.
Diana: Mulțumesc mult, apreciez enorm.
DIANA: Nu sunt neapărat naivă, doar eram... demoralizată. Tocmai jucasem într-un examen de regie al unui prieten, și el tot anul I. Examen pe care, cum mi-a zis el, l-am stricat. Mi-am uitat replicile, am fost "cabotină", m-am blocat... Toate coșmarurile posibile și imposibile s-au îndeplinit fix atunci. Și era tare să aud asta de la cineva care era clar că era mai în lumea asta decât mine.
Alex: Alex, încântat.
Diana: Diana.
Diana: Scuze, ai cumva o foiță?
Alex: Nu sunt cu tutunul rulat, scuze, dar dacă vrei, îți dau o țigară.
Diana: Ar fi super, mersi mult, m-ai salvat.
DIANA: Și uite, fix aici ar fi trebuit să se termine discuția. Scurt și la obiect. Am făcut cunoștință, am dat mâna, m-am făcut și cu o țigară, mi-am luat băutura de pe bar, prietenii mei mă așteptau. Dar fix când să dau să plec-
Alex: Și de unde ești, Diana?
Diana: Stau în București.
Alex: Te-ai mutat acum sau dintotdeauna?
Diana: M-am mutat anul trecut.
Alex: Și cum ți se pare?
Diana: E ok.
Alex: Cam agitat, nu? Nici mie nu îmi place gălăgia.
Diana: Dar sunt lucruri de făcut, măcar atât.
Alex: Și traficul, doamne, e absolut infernal.
Diana: Adică, seara ai pe unde să ieși și în weekend mai ai pe unde să stai.
Alex: Oamenii reci, mulți și îngâmfați, nu?
Diana: N-aș zice, depinde și prin ce locuri te învârți. De obicei încerc să păstrez distanța față de astfel de indivizi. Și pe lângă asta, persoane reci și îngâmfate găsești peste tot.
Alex: Lucrezi ceva în paralel cu facultatea?
Diana: Nu. Am fost barista două săptămâni, dar m-am lăsat că aveam un șef cam rău și misogin, așa că am zis naah, nu sunt plătită destul.
(Ea zice în glumă, el nu schițează nici măcar un zâmbet.)
Alex: Ce nasol... urăsc bărbații care nu realizează că au și ei o mamă.
(Diana se uită la noi pe stilul: "ce-a zis ăsta?")
Alex: Am lucrat și eu în facultate, în fine, eu pe toată majoritatea ei.
Diana: A, serios, și ce ai -
Alex: Am fost barman la un bar mai nișat, dar era tare că veneau mereu aceiași oameni.
Diana: Gen un bar de comunitate?
Alex: Exact! Toată lumea se știa cu toată lumea, era un moment de relaxare, până și pentru mine, care eram la muncă teoretic.
Diana: Sună foarte nice.
Alex: Nu se punea muzică mainstream, nu se făcea prea mare gălăgie...
Diana: Sincer, uneori chiar cred că mai merg și cântece de la radio sau mai populare, știi...
Alex: Muzica mainstream ne limitează. Sincer. E pentru oamenii care nu vor să gândească prea mult, care nu au un simț de individualitate. Ratați care se pierd într-o mare de mediocritate. Și uite așa o să moară cultura, Diana. Din cauza lor.
DIANA: Da, bă, vine Connect-R să îmi fure jobul. În fine... dacă am merge eu și el la un casting... chiar mi l-ar fura. În fine, uită asta, dar nu înțeleg cum acești "monștri ai culturii române", gen Alex Velea, au vreo vină. Puteam eu să îi spun asta? Trebuia să mă mulez pe ce credea el că o să îmi placă. Pe ce credea el că ar spune o viitoare "persoană a culturii".
Diana: Și... altceva ce mai făceai la bar? Ți-e dor de vreun regular de acolo sau?
Alex: Bă, sincer, da. În pauze mai jucam o tablă cu un tip, Costel. Mă bătea de fiecare dată, în fine, înțelegi cum e la pensie... avea timp să exerseze și în parc.
(Diana râde.)
Alex: De ce râzi?
(Diana râde și mai tare.)
Alex: Diana, ce e amuzant?
Diana: Scuze... scuze, scuze.
Diana (abținându-se să nu râdă): Și cum se numea acest bar?
Alex: El nu prea e cunoscut, dar se numea La Moșu' și Baba, dar din nou, sigur n-ai auzit de el.
(Diana pufnește în râs.)
Diana: Deci ai lucrat la o crâșmă.
Alex: Nu. Era doar un bar mai ascuns, sigur, de cartier. Dar dacă veneau persoane în vârstă și nu panarame gălăgioase pe care de abia îi lăsau părinții din casă și trebuia să le cer buletinele, nu înseamnă că e o "crâșmă" sau, mă rog, ce denumire i-ai dat tu.
DIANA: Cu adevărat pitoresc.
Alex: În fine, sunt și lucruri pe care o să le înțelegi când mai crești un pic. Așa e, ca și cum aș încerca să îi explic cuiva care a băut doar Cola... să îi explic ce e ăla Merlot.
DIANA: Dacă mi-ar pune cineva un pistol la cap și mi-ar zice să zic ce e ăla Merlot, am murit.
Diana: Scuze dacă te-am făcut să te simți prost, dar într-adevăr sună foarte cozy. Doar mi se părea amuzant contrastul între ce zici tu și cum mi-l imaginez eu. Scuze din nou.
Alex: E ok, lasă așa.
[o liniște inconfortabil de nesimțită]
DIANA: Și atunci m-am ridicat și am plecat, nu? Și am dat mâna și i-am zis [uitându-se înspre el dându-ne impresia că chiar îi spune asta]: "seară faină în continuare, eu mă duc la prietenii mei, dar keep in touch!". [întoarce fața înspre noi]. Aș vrea eu.
Alex: Auzi, voiam să îți mărturisesc ceva, dar îmi e să nu crezi că sunt un dubios sau ceva.
DIANA: Fix asta ar spune un dubios.
Diana: Spune.
Alex: Sincer, eu te-am văzut și la party-ul de alaltăieri și voiam să mă bag în seamă cu tine și atunci, dar la un moment dat ai dispărut și am zis să o las baltă.
Diana: Da, am plecat pe la 4 că atunci pleca ultimul microbuz și chiar nu îmi doream să dau 80 de lei pe un Uber. Nu știu de ce mereu trebuie să facă toate evenimentele astea fix la dracu în pustietate.
Alex: M-au hipnotizat mișcările tale în seara aia.
Diana: Uhh...
Alex: Cumva sincer mi se pare mai tare decât să ne plimbe prin aceleași locuri de prin centru, așa îți mai dau ocazia să mergi în localuri în care nu ai merge de obicei.
Diana: -
Alex: Și... plănuiești să iei microbuzul și azi?
Diana: Păi... da.
Alex: Tot la 4?
Diana: Mai aș vrea să o las mai moale pe seara asta sincer.
Alex: 3?
Diana: Plănuiam un unu jumate, două...
Alex: Așa devreme? Offf... [ca un copil răzgâiat care și-a pierdut jucăria]
Diana: Da... scuze că dezamăgesc.
Alex [spune învins]: E ok, e ok.
Diana: -
Alex: Și... ai mai cunoscut persoane prin festival? Ceva interesant?
Diana: N-aș zice, mai mult am stat cu prietenii mei.
Alex: Prietenii tăi de la scurtmetraj, nu?
Diana: Eeexact.
Alex: Nici măcar de libidinoși n-ai dat?
Diana: E... Ba da, chiar la petrecerea de alaltăieri de care ziceai a început un tip să îmi facă teoria chibritului despre cum Șerban Pavlu nu i-a răspuns la mailuri să joace în scurtmetrajul lui de licență. Că e un nenorocit, că ce nedreaptă e lumea și nu știe el ce a ratat, vezi Doamne. Apoi a încercat clasica schemă cu "hei gagico, știi câți umeri sunt aici".
Alex: Șerban nu e așa rău...
Diana: Vă cunoașteți?
Alex: Evident.
Diana [se uită la el șocată]: Ia mai dă o țigară.
Alex: Păi da, eu și Șerban am cam fost în aceleași festivaluri ani de zile, ne știam din priviri, deci na, știi cum e.
Diana: Daa, super, știu cum e.
Alex: Dar da, am vorbit o dată cu el la un restaurant.
Diana: Păi și ce ați vorbit, dacă nu sunt prea invazivă.
Alex: Nuuu nununu! Nimic prea interesant, hei, bună, sunt Alex, îți apreciez munca, i-am complimentat papucii.
Diana: -
Alex: Dar care e schema cu câți umeri sunt aici?
Diana: Poftim?
Alex: Ai zis că ți-a făcut, citez, "clasica" schemă cu "câți umeri sunt aici".
Diana: Nu știi schema cu câți umeri sunt?
Alex: Care umeri?
Diana: Lasă așa, mai bine.
Alex: Haide, mai zi.
Diana: Nu e mare chestie, serios, e doar o replică proastă de agățat.
Alex: Păi da, și câți umeri sunt.
Diana: Iar cel care încearcă să te agațe o să facă 1, 2, 3, 4. [Rămâne cu mâna rezemată de umărul imaginar]
Alex: Aaa...
Diana: Mda...
Alex [încercând să pară revoltat]: Penibil.
Diana: Mie îmi zici?
Alex: Totuși... Creativ băiatul, eh? (chicotind și dându-i un ghiont)
Diana: E învechită rău, stai liniștit.
Alex: Nu știu, eu nu am auzit-o până acum.
DIANA: Oare de ce? (se uită la public inconfortabil de mult timp, zâmbind ironic, dar văzându-se fiecare măseluță, ca un ventriloc)
Alex: Haide, mă, glumeam și eu. Eu sunt feminist!
Diana: Foarte bine.
Alex: Înrăit chiar!
Diana: Adică înrăit?
Alex: Adică chiar mă pasionează subiectul. Citesc mult despre istoria feminismului și citesc și multă literatură feministă. (își scoate o țigară, apoi întinde pachetul deschis) Uite, de exemplu, tocmai ce am terminat de citit Twilight dacă ai auzit de ea.
Diana își tușește țigara din gură, Alex continuă să vorbească fără să o bage în seamă.
Alex (spunând asta cu o mândrie zdravănă): Adică, chiar cred că ar trebui să apreciem mai mult arta făcută de femei. E mult mai sensibilă și, nu știu, gingașă...
DIANA: Dintr-o dată mi-a venit așa, un... gând. Un mic moment de imaginație, ok? Cum... îl luam la pumni. Cum îl loveam oleacă de pământ, așa un pic. Și după aia îl tăiam în jumătate. Așa, de bun simț. Și după aia apărea un storcător de lămâi uriaș și cădeau în sită aia oasele.
Alex: Știu, nu te-ai aștepta la asta de la un bărbat, dar eu nu sunt ca ceilalți, să știi că cu mine ești safe.
Diana: Da... bine de știut...
Alex: Păi da, știu cum e, trebuie să fii mereu precaută. Of...
Diana: Ce...
Alex [aproape suspinând]: Nu pot să cred că bărbații s-au uitat la femei, la zeițele de femei, și totuși au decis să inventeze patriarhatul...
Diana: - [îi dă pat-pat bărbătesc de consolare]
Diana se uită prin zare, încercând să caute orice față cunoscută
DIANA: Restul s-au dus înăuntru să își facă poze de tipologie: "uite mamă, avem scurtmetraj în competiție". Eu nu știam asta, așa că încercam să găsesc orice față semi-cunoscută în marea de oameni din fața mea, până și băiețelul cu "4 umeri". Degeaba. Așa că am luat altă strategie, cu cine ar părea că pot să mă știu. Și atunci, ca un înger păzitor, văd o tipă random cu breton, un cardigan verde și cercei imenși. Merg la ea și doar îi cer o brichetă sau ceva de genul.
Diana: Păi ne mai vedem, cred că mi-am văzut o prietenă -
Alex: Păi vin să ne faci cunoștință.
Diana: NU! Nu.. adică de fapt
Alex: Ce, îți e rușine cu mine sau..
Diana: Nuuu, nuuu, doar că... Știi că...
Alex: -
Diana: Hai că mai rămân că pare ocupată.
Alex: Phiuu.. Mai bine.
Diana: Da...
Alex: Mai bine pentru că am realizat că eu nu prea știu nimic despre tine, Diana.
Diana: Păi și ce ai vrea să afli.
Alex: Deci ai zis că ești la facultate la coregrafie.
Diana: La actorie.
Alex: Da la actorie, scuză-mă. Păi și în ce an.
Diana: În primul.
Alex: ÎN PRIMUL?
Diana: Da, în primul.
Alex: N-aș fi zis, joci foarte bine pentru cineva așa... Așa de proaspăt.
Diana: Mersi mult.
Alex: Serios, am lucrat cu actori profesioniști cu experiență de ani de zile și tot nu transmit la fel de multă emoție cum o faci tu, felicitări. Chiar sper să câștigați cu el.
Diana: Eii mulțumim mult.
Alex: Din toată inima, chiar cred că prin proiectul ăsta te-ai lansat super bine.
Diana: Ei hai să nu exagerăm acum.
Alex: Ce... tu nu crezi asta?
Diana: Eu doar încerc să îmi fac treaba. Câteodată merge bine, câteodată mai puțin.
Alex: Aha... Veșnica problemă a oricărui artist. Și... din inflexiunea vocii, cred că modestia asta vine dintr-un loc de nesiguranță. Mă înșel?
Diana: Poate că da, poate că nu.
Alex: Deci da. (chicotește) Știu cum e, și să știi că nu ești singura. Uite, în marea asta de oameni pot să îți promit că cel puțin 99,9% consideră că majoritatea proiectelor lor au fost un căcat. Chiar dacă au fost premiați, chiar dacă au fost lăudați, chiar dacă au primit mulți bani pe ele și chiar și barmanul ar zice că ginul tău nu e neapărat ce trebuie.
Diana: Probabil...
Alex: Uite, și eu am pățit-o. Recent. Acum un an făceam o reclamă la mâncare de pisici. Și da, știu, o reclamă la mâncare de pisici nu ar trebui să îți cauzeze insomnii sau dureri în piept de stres, dar fix asta era problema. Că în capul meu era "hai mă coaie nici măcar un căcat de reclamă la niște crănțănele nu știi să faci". Fiecare cadru pe care îl trăgeam era mediocru, și mediocru în cel mai bun caz, orice idee pe care o propuneam suna absolut răsuflată de îmi era rușine să mai deschid gura. A ajuns atât de rău încât nu mai eram sigur nici unde să pun o lumină. La niște crănțănele, repet. M-a demoralizat atât de tare proiectul ăla și am ajuns să fiu atât de în capul meu, încât după m-am convins că eu nu mai lucrez o zi pe set în viața mea. Știu că sună dramatic și stupid, dar chiar asta credeam, că locul meu nu e aici. Ajungeam acasă în fiecare seară complet distrus, bine că îl aveam pe Mustăcioara, câinele meu, chiar a fost un mare ajutor atunci. Stai să ți-l arăt. [scoate telefonul și îi arată o poză] Uite-l pe scumpel. Uite cum dă din codiță. Scumpelu' lu' tata [dă un pupic înspre ecran].
Diana: E foarte drăguț.
DIANA: E cel mai urât bichon pe care l-am văzut în viața mea.
Diana: Păi și ce s-a schimbat?
Alex [își pune telefonul înapoi în buzunar]: Am realizat că problema nu era că sunt un nemernic care nu știe să facă nimic, pentru că nu sunt asta, și nici tu nu ești asta. Dar asta îți tot repeți în cap. Mereu și mereu și mereu, și când faci ceva greșit îți urli asta și mai tare, iar când îți zice cineva "hei, treabă bună" te gândești ori că o zice doar din politețe, ori că n-are nici cel mai mic habar despre ce vorbește.
Diana: La mine nu e chiar așa, nejustificat, din senin.
Alex: Mhm... Continuă...
Diana: Gen... am jucat într-o chestie acum ceva timp și am dat-o super super prost. Și mi s-a și zis că am dat-o foarte prost.
Alex: Dar asta nu înseamnă că tu mereu o dai prost. Și pe lângă asta, dacă jucai rău 24 din 7, nici nu ți-ai fi dat seama că ai jucat rău. Asta înseamnă că ai un standard pe care vrei să îl atingi, ceea ce e normal, toți avem asta. Dar nu e ok să îl folosești ca să te lovești cu el singură, dacă are sens.
Diana: Poate chiar sunt prea dură cu mine, acum că zici asta.
Alex: Poate? Sigur ești. Și e ok, o să treci și peste asta. Cu timpul, cu experiența. O să vezi. Și sincer, eu chiar cred că o să ajungi foarte bine în drumul tău, n-am nici cea mai mică îndoială. Doar ai încredere și, din nou, nu ești singură în chestia asta, ok?
Diana: Chiar aveam nevoie să aud asta. Mersi mult, Alex. Înseamnă... mult pentru mine.
Alex: Oricând.
[Întinde brațele]
Alex: Unde îmi e îmbrățișarea?
[Cei doi se îmbrățișează, e clar că Diana stă mai mult în această îmbrățișare decât dorise și preconizase.]
Alex: Miroși foarte bine.
Diana: Mersi?
Alex: A haine curate.
Diana: -
Alex: Și levănțică.
Diana: E destul. (se retrage din îmbrățișare)
Alex: Ai brațele foarte moi.
Diana: Adică?
Alex: Nu știu, sunt așa ca niște pernuțe lungi și subțiri.
Diana: -
Alex: Scuze. [Scoate două țigări și îi întinde una]
Diana: E ok...
Alex: În fine, vreau să mai aflu lucruri despre tine.
Diana: Cum ar fi?
Alex: Nu știu, uite, cum e relația ta cu tatăl tău?
Diana: Poftim?
Alex: Nici a mea nu e grozavă cu el, deci e ok.
DIANA: Îmi imaginam cum îmi iau paharul, încă cu puțin lichid în el, și îl sparg pe tot în cap, cum îl iau la șuturi, pe un picior apoi pe altul, și ăsta se leagănă pe spate ca un gândac în cioburi, cum îl iau de coaie și i le fac bretele, cum le iau ca pe un lasou și îl azvârl stânga dreapta, apoi îi iau capul și îl strivesc în mâini ca o plastilină și îl mai calc un pic până se face o pată mică și maro.
Diana: Nu cred că mă simt confortabil să vorbesc de chestii așa personale.
Alex: Da, e super ok, scuze, îmi pare rău. Doar, știi, mă gândeam că ne-am apropiat un pic și... lasă, lasă, uită, scuze. Uite, hai să vorbim despre altceva.
Diana: -
Alex: Dar să știi că multe fete au o relație proastă cu tații lor, e ok.
Diana: Nu am o relație proastă cu tatăl meu, Alex.
Alex: Da, nu, ziceam și eu așa. Să fac conversație. Uite, tatăl meu, când eram mic...
DIANA: A vorbit singur o oră și jumătate. De la povești cu taică-su, cumva a trecut la teoreticieni și filosofi pe care sunt prea proastă să îi înțeleg, despre ce e ăla un acoustimetre, despre ce tare e Tarantino, despre cum a fost și el la actorie, dar erau toți prea "atehnici" pentru el, despre... În fine, la un moment dat vă dați seama că mi-am luat zone out complet. Dar am jucat-o bine. Nu l-am întrerupt, am menținut contact vizual, dădeam din cap receptiv, și nici n-am pus mâna pe telefon. Că așa e profesionist să fii... nu? Însă, în timp ce vorbește, mă atinge din ce în ce mai mult. Când râde, își pleoștește mâna grea pe umărul meu, sau și-o rezemă pe coapsa mea, cumva își ciocnește mai des cotul de mine când gesticulează, și se uită la mine diferit.
Diana: Păi, mi-a făcut plăcere, dar cred că ar trebui să plec -
Alex: Adică? Te-am plictisit? Saaau așa te dai pe lângă orice băiat mai de industrie și după ce îți termini treaba pleci, nu? Degeaba încerci, nu te las până nu mi-am terminat-o eu. [spune în glumă, dar pare și serios]
DIANA: Nu știam ce să fac. Mă simțeam dintr-odată ca și cum orice pas cât de mic, cât de greșit mă poate tranșa. Ori acum, ori pe viitor.
Diana: Nu... Nu... Doar mâine trebuie să mă trezesc mai devreme, știi că am zis că vreau să o las mai moale pe seara asta, și sunt și foarte obosită, îmi și pleacă prietenii... Dar mai ținem legătura!
Alex: Hai mai stai.
DIANA: Îmi era frică, și de el, dar și să plec. Eram prea naivă. Mă gândeam că e în stare să îmi distrugă orice drum în chestia asta. Mă gândeam că dacă nu mă mângâie, mă rupe. Așa că m-am așezat înapoi. Am luat o gură din ginul diluat. Mi-a dat o țigară și mi-a aprins-o. Începe să mă mângâie în păr. Eu doar împietrisem, stăteam dreaptă și cu privirea în față, încercând să mă deconectez.
Alex: Dacă vrei să pleci, te avertizez că va trebui să pleci cu mine.
DIANA: Nu am mișcat niciun deget, nu am mai respirat, pentru două secunde nu mai eram decât o stană de frică și nesiguranță. Îi simt capul greu și slinos cum mi se prelinge pe umăr. Și cum mâna îi cobora de pe umăr spre spate.
Diana: Scuze, dar am stat jos toată ziua.
Alex: De ce îți e frică?
Diana: Nu îmi e frică, doar... doar... doar nu aș vrea să avem o relație de genul ăsta... Știi?
Alex: Relația asta, Diana, e exact ce trebuie să fie. Tu doar trebuie să înțelegi că în lumea asta, lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par. Și de multe ori, ai doar o singură șansă. Ești sigură că vrei să o ratezi?
DIANA: Mi-am ținut respirația încercând să nu plâng. Și m-am așezat înapoi. Apoi, precum un melc care își lasă mâzga în spate, își șterge unsoarea capilară de obrazul meu, ca un șobolan înfometat, cerșindu-mi un colț de carne vie. Își trântește labele pe mâna mea.
Alex: Și sincer, cred că aș putea să stau aici, cu tine, ore în șir.
DIANA: Cu cât își apropia mâinile mai tare de pieptul meu sau de fața mea, cu atât mai murdare păreau. Cu cât își apropia moaca de a mea, cu atât îi miroseam alcoolul stătut de pe limbă.
Alex: De ce ești așa încordată?
Diana: Scuze, sunt foarte obosită și -
Alex: Doar nu te mai scuza.
DIANA: Cred că scuzele erau mai mult pentru mine. De la mine pentru mine. Îmi pare rău, Diana, că toate deciziile mele te-au adus aici și acum. Îmi pare rău că îmi e frică să plec de aici. Îmi pare rău că lăsăm acest bărbat care are dublul vârstei noastre să ne facă asta. Îmi pare rău că niciuna din ultimele țigări nu a fost ultima. Îmi pare rău că am fost atât de proaste încât am picat în plasa lui. Știi, când vezi chestiile astea la televizor te gândești, nah, eu sunt destul de deșteaptă încât să nu mi se întâmple mie. Aparent nu sunt. Îmi pare rău că i-am cerut o țigară, Diana. Îmi pare rău că nu mi-am pus tutunul mai bine în borsetă.
Alex: Acum chiar regret că nu te-am abordat atunci. Am fi stat mai mult împreună. Doar noi doi.
DIANA: Simțeam cum mi se ofilește fiecare fir de păr din cap după ce îl mângâia. Cum îmi plecau coastele spre stomac să se ferească de el, în timp ce mâna lui mergea după ele. Mai adânc. Și mai adânc.
Alex: Tu de ce nu mă iubești, Diana? Hai, iubește-mă.
DIANA: Mi-a luat mâna și și-a pus-o după ureche. Ca un câine. Și-a pus-o în cap să-și facă măi-măi. Ca un câine. Mi-a dus-o încet, prin picurii de transpirație, spre ceafă, legându-mă acum de el, făcând și fundiță la acest nod marinăresc. Ca o javră ordinară ce e.
Alex: Uită-te la mine, Diana. Diana. Diana, uită-te la mine. În ochii mei. Diana, de ce plângi? De ce plângi? (îi mângâie lacrimile de pe față) Știi că nu poți să pleci, Diana. Diana! Tu ai ales să rămâi, Diana. Și ai ales foarte înțelept. Ești foarte deșteaptă, Diana. Nu mai plânge. Că încep să mă îndoiesc de asta. O fată așa frumoasă ca tine. Așa fragedă. De pot să te rup în palme. (degetele i se adâncesc din ce în ce mai mult în fața ei)
Diana: Cât e ceasul?
Alex: Așa mică și curajoasă ce ești tu.
Diana: Alex, cât e ceasul?
Alex: Sărută-mă, Diana.
Diana: Alex, te rog, nu.
Alex: E doar un mic pupic. Un mic pupic și te las în pace.
Diana: Alex, te implor.
Alex: Un mic pupic. O ștampilă.
Diana: Îmi pare rău, dar chiar nu mă simt confortabil să fac asta.
Alex: E doar un căcat de sărut, Diana. Ce pula mea de actriță mai ești tu dacă nici măcar un sărut nu știi să dai.
Diana: Nu e așa -
Alex: Vrei ca de acum încolo, fiecare director de casting, fiecare regizor în pula mea, fiecare om din industria asta, și crede-mă, o să mă asigur că fiecare, să se uite la tine și să zică instant, asta e curva aia care s-a futut cu unu' la un festival de film doar ca să ia un rol? Zi, Diana.
Diana plânge și mai tare.
Alex: Zi, Diana. Zi.
Diana: -
Alex: Ești exact ca toate celelalte târfe. Aproape m-ai păcălit. Aproape te-am crezut, dar ești exact ca toate celelalte. Așteptați luna și pământul, să vi se îndeplinească toate visele fără să dați nimic la schimb. Nici. Măcar. Un. Căcat. De. Pupic.
Își schimbă instant tonul într-unul mămos. Blând.
Alex: Gata Diana nu mai plânge. Hai, nu mai plânge. Am fost rău te rog scuză-mă, doar m-am enervat foarte tare. Hai sărută-mă, Diana. Hai.
DIANA: L-am luat de ambele picioare și l-am trântit de pământ până când i s-au lungit și am făcut din ele fular, l-am strâns de gât, s-a schimbat în 10 culori.
Alex: Hai Diana, hai.
DIANA: I-am băgat degetele în ochi, i-am despărțit pleoapele cu degetul mare și cel arătător, și mi-am stins țigara în ochiul lui, și am și învârtit un pic în timp ce se topeau.
Alex (apropiindu-se și mai tare): Te rog Diana. Doar un pupic.
DIANA: I-am smuls o bucată de piele, am suflat prin ea până s-a umflat foarte tare, l-am agățat de tavan și am început să dau în el ca într-o piñata până când au ieșit numai bănuți.
Alex (cu un ton de copil care se milogește): Unul mic?
DIANA: Mi-am scos o tigaie din borsetă și am început să îl bat cu ea până când l-am turtit de tot și l-am făcut frisbee.
Alex: Diana, o să te sărut.
Alex se apropie de fața ei din ce în ce mai rapid.
DIANA: Pământul de sub el se face un veceu turcesc gigantic și plin de căcat iar el cade acolo și înoată în el și urlă după ajutor, iar apoi vin toate tipele de la terasă și încep să se cace și ele acolo. IAR DUPĂ ARUNCĂM TOATE BENZINĂ ȘI ÎI DĂM FOC. ȘI MAI CADE ȘI UN PIAN LEGAT DE O NICOVALĂ PESTE. ÎI GĂSESC OSEMINTELE, LE BAG ÎNTR-UN BORCAN, MĂ DUC PE LUNĂ ȘI LE ARUNC ÎN SOARE DE ACOLO.
Fix când începe Alex să o sărute, Diana vomită pe el...