Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema straturilor."
Child in time
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
E lungă slujba Învierii. E timp destul să-ți treacă tot felul de aiureli prin cap. Fac eu uneori pe cărturarul dar să știți că în biserica noastră lipovenească sunt trecut pe viață (și pe bună dreptate) în tagma neștiutorilor de carte, așezați separat, mai în spate. Taică-meu stătea în față, cu cei care citesc și cântă și participă activ la slujbe. De mine însă nu prea s-a lipit. O să vă povestesc mai târziu, poate. Ideea e că fiind doar spectator la slujbe am mult timp la dispoziție. Se nefiind chiar total străin de practica meditației (nici asta nu prea s-a lipit deocamdată, din păcate), măcar uneori reușesc să îmi dau seama de cât de des și cât de departe îmi alunecă mintea, cât de mulți și cât de verzi sunt caii mei de pe pereți.
Însă uneori mă trezește și câte-o observație pertinentă. Azi noapte a fost un moment în care mi s-a părut că am întrevăzut un capăt de idee cât de cât viabilă, un posibil punct de pornire pentru tema săptămânii. Când sensei ne-a dat de știre că după tema prostiei, atât de generoasă, omenească și pe înțelesul tuturor, urmează o temă mult mai abstractă, mai degrabă pentru geologul, istoricul, lingvistul și poate metafizicianul contemplativ din noi - "straturi" - pentru câteva zile mintea mea nu prea a mai fost cu picioarele pe pământ (bine, a fost mai mult îngropată în subterană decât răpită în ceruri, dar tot nu se pune). Fără contact direct cu pământul mi-am jurat să nu mai pun degetul pe taste. Măcar atât să fi învățat și eu de la sensei. Mi-a spus odată și poetul meu preferat, Dan Sociu, când i-am trimis o poezie psihedelică despre înviere, că e "inteligentă, dar tre' să ieși mai în concret, în senzorial, acolo-i cheia - Malkuth, Livada simțurilor, ultima stație. Conceptualul doar încearcă să-și prindă coada". Eu tot am mai insistat un pic, că rar mi-era dat să vorbesc cu cineva care să fie cât de cât deschis pentru "dincolo". Răbdător, mi-a mai explicat o dată: "toată realitatea e simbolică, e pe cuvinte, pe un fel de ludic, nu neapărat foarte fix, dar încerc să nu mă gândesc des la asta că mă deprim. Mă scoate din comunicarea cu alții". L-am înțeles perfect deși, spre deosebire de el, o perioadă mă gândisem des la asta, obsesiv. Ce-o fi fost la început: Jung sau experimentele mele psihedelice? E adevărat că, după vârsta de 35 de ani, mi-au adâncit un soi de cunoaștere de sine, dar de la un punct încolo începuseră să mă alieneze serios de ceilalți.
O perioadă destul de lungă, daimonul ăsta, al căutărilor extreme, a fost mai puternic decât vocea rațiunii. M-am ținut de firul roșu - "misteriile!", "cine moare înainte de moarte nu mai moare când moare" - până când misteriile m-au dat cu fruntea de pământ și mi-au prezentat tranșant opțiunile: vrei viață și comuniune sau o moarte scandaloasă, prematură, izolată și absurdă? E realitatea suferinței de care te izbești. A ta și a celorlalți. Abia atunci înțelegi că omul în suferință nu poate fi salvat de concepte și simboluri filtrate de alții. Cuvântul și simbolul trebuie să fie vii, să te lovească sau să te ia în brațe direct, să vibreze din interiorul celulelor tale, a sângelui, a inimii, când ești pregătit, fezandat de suferință și singurătate. Ca să n-o ia mintea înainte de capul ei și să-și abandoneze inima-mireasă pe drum. Alienare mai fatală decât asta nu s-a inventat.
Dar astea-s digresiuni. Vorbeam de momentul de la slujbă. Preotul iese cu o cruce și merge toată lumea la el. Când îți vine rândul, pupi crucea din mâna preotului și apoi îi pupi și mâna. La fiecare slujbă, tot anul, asta e mișcarea. Doar o singură dată, în noaptea de Înviere, în loc de mână, săruți obrazul preotului. Stăteam și mă uitam la lumea care era în fața mea și toți aplecau capul automat spre mâna preotului, deși toți știau că azi, acum, nu se pupă mâna ci obrazul. Și totuși, puterea obișnuinței e atât de mare încât corpul face mișcarea care i-a devenit reflex automat, oricât de clar i s-ar părea omului că știe ce are de făcut. M-am amuzat urmărind șirul de enoriași făcând aceeași "greșeală", unul după altul, fără excepție. Până mi-a venit și mie rândul. Și ghici ce? Am pățit-o și eu.
Atunci mi-a trecut prin cap vorba aia cu "repetiția, mama învățăturii". Am făcut legătura între repetiție, învățătură și "straturi" și mi-am zis hait, s-ar putea să avem ceva aici. Doar că, înainte să mă ancorez în ideea asta mi-am propus să găsesc răspunsul la următoarea întrebare simplă: dacă repetiția este mama învățăturii, cine este tatăl ei? (repet: slujba lungă, timp suficient de rumegat întrebări de genul ăsta). De obicei o întrebare, odată formulată clar, vine la pachet cu răspunsul, practic lipit de ea. Dar ce să vezi, de data asta nu! Orice răspuns îmi venea, mă lăsa rece și nesatisfăcut. Până la urmă m-am mulțumim cu vorba înțeleptului jurist: pater semper incertus.
Am ajuns acasă aproape de ora 6 dimineața, am mâncat o felie de cozonac și am spart un ou, am băut o cană mare cu vin roșu și, înainte de culcare, mi-am rulat o țigară și am fumat-o la geamlâcul cu gratii de la baie. Acolo, la "pușcărie" mi-a venit răspunsul. Dacă repetiția e mama, tatăl e "sămânța", experiența primară, cea care urmează să se repete și să genereze "învățătură" (bună sau rea). Și, ca să dăm metafizicianului contemplativ ce-i a lui, prima experiență e de fapt ancorată în prima intenție, iar intenția în gând, iar gândul în cuvânt. "La început a fost Cuvântul"... și restul îl știți. E din versetele cu care începe Evanghelia lui Ioan, cele care se citesc, acompaniate de clopote, chiar în liturghia din ziua Învierii. De asta și îndrăznesc să le pomenesc acum, riscând clar alienarea celor care citesc solilocviile astea din burta balenei. Da, sensei, știu, de ce ți-e frică nu scapi. E timpul să revin pe uscat, la "straturile" care mă privesc direct. Din jurul mesei, din fotografiile de familie, din amintiri, din povești auzite sau închipuite.
În sertarul cu fotografii din camera copilăriei mele, aici unde de câțiva ani bolește bătrânul meu tată, am găsit o cutie de carton cu certificate de naștere și de deces. Sunt puține, dar sunt singurele date concrete pe care le am.
Tata: Vasilov Pavel (n. 24 iul. 1943, Climăuți, com. Mușenița, Suceava)
Mama: Raduianu Marieta (n. 18 aug. 1943, Iași)
Părinții tatei:
Pavel (12.10.1910 - 03.07.1991). Părinți: Feodor și Marfa
Agripina (23.06.1919 - 23.05.1999). Părinți: Lohinov Ivan și Ecaterina
Părinții mamei:
Constantin (18.05.1915 - 27.04.1980). Părinți: Neculai și Catrina
Ecaterina (20.11.1921 - 13.06.1973). Părinți: Iftimie și Varvara
Dintre străbunici: doar bunica mamei, Varvara (n. 03.12.1894 - 02.02.1989)
Atât. Dincolo de asta știu doar că numele de familie Vasilov provine dintr-o eroare de transcriere a unui funcționar de primărie (pe crucea bunicului se vede încă urma ștearsă a numelui Vasiliev, înlocuit cu Vasilov).
Oricum, vorbim de comunități de fugari din Rusia, unde fuseseră oficial anatemizați pentru s-au opus unor reforme religioase inițiate spre sfârșitul secolului 17. Deci deprinși cu traiul sub radar, le intrase în sânge "discreția". Anonimatul era deziderat, strategie de supraviețuire. Traumele erau exilul și prigoana. Deportările în Siberia, întemnițările, arderile pe rug.
Lucrurile sunt legate și încurcate într-un ghem de care dacă mă apuc să trag și să caut ordinea firească în care ar trebui expuse firele poveștii nu numai că nu termin niciodată, dar după cum se vede risc să nici n-apuc să încep. Cine vrea să știe mai multe poate găsi ușor esențialul (cuvinte cheie: rascol/rascolnici, staroveri). Eu mă văd însă obligat să revin la oile mele.
Taică-miu. Venisem într-o vară în vacanță la Iași și am ieșit cu amândoi părinții să mâncăm niște mici și să bem bere. Taică-miu cred că se dezinhibase pe șest cu niște tărie că a început să devină incoerent prea repede, nu prea mai spunea nimic inteligibil, bașca inteligent. Era vesel și moale săracu', n-a fost niciodată un bețiv agresiv, dar nici un bețiv din ăia iuți, plini de har, de umor și de povești. Ăia despre care se spune că au "darul beției". N-am mai rezistat să-l ascult și i-am spus că e un prost. Maică-mea s-a îngrozit de scena care se cocea sub ochii ei, însă taică-miu a avut o reacție care numai de om prost nu a fost. S-a uitat la mine cu un soi de bucurie, cu o satisfacție tainică și cu un fel de încurajare tacită să continui, să spun tot ce am de spus. Să-nceapă nebunia. Eu eram furios, dar m-am simțit dezarmat de atitudinea lui complet neconflictuală. Nu mai țin minte cum s-a terminat scena, probabil că am fost prea mândru să dau înapoi și să îmi cer scuze, dar conflictul s-a stins înainte să înceapă. Iar faptul că sceneta mi-a rămas întipărită în memorie pe viață (cred că sunt cam 25 de ani de atunci) trebuie să însemne ceva. A urmat o perioadă în care am prins o anumită simpatie și un interes viu pentru personajul ăsta atât de familiar și atât de străin totuși, de care nu mă simțisem vreodată foarte apropiat. Omul pur și simplu nu știa, nu-l învățase nimeni, cum să-și cultive o relație de afecțiune cu copiii lui, o relație hrănită cu conversații și povești și ținută în viață de un interes activ și constant. Soră-mea, săraca, mi-a mărturisit și ea că nu își amintește să fi vorbit vreodată cu taică-miu. Schimbat cuvinte, da, poate, dar nu stat de vorbă cu adevărat.
Am căutat să repar cât de cât relația noastră șchioapă și stângace cu ajutorul puținelor informații pe care le-am putut aduna și, nu în ultimul rând, cu oleacă de imaginație.
Amândoi părinții mei s-au născut în vara lui '43. România era în plin război, toți bărbații erau pe front. Deci, un prim semn de întrebare. Ce căutau bunicii mei pe-acasă în postul Crăciunului '42, pe vremea când armatele române ajunseseră până la Stalingrad. Am întrebat și am aflat. Amândoi au fost în intendență, au slujit ofițeri. Cel mai probabil ofițeri care și-au permis o lăsare la vatră de Crăciun și care le-au permis și intendențelor să-și vadă familiile. Nu știu cât de lungi le-au fost permisiile dar au fost dătătoare de viață, la propriu.
Părinții lui taică-miu pierduseră deja trei fete, la puțin timp după naștere. Taică-miu a fost al patrulea. La un an și ceva s-a îmbolnăvit și el și era să moară. Disperați, bunicii mei au fost sfătuiți să îi facă ritualul de "schimbare a sorții" care consta în înscenarea unei "vânzări" a pruncului unei familii de țigani (îmi amintesc amănuntul că pruncul trebuia să fie înmânat pe fereastră "cumpărătorilor"). Pruncul a supraviețuit și a devenit un băiețel zdravăn, pus la munci grele de mic, că așa era viața pe atunci. În paralel, taică-său trebuia să-l învețe carte. L-au dat și la școala din satul Climăuți (unde nu prea vorbea nimeni limba română, deci primii opt ani de școală tot în rusă i-a făcut), însă atunci se făcea învățătură comunistă hardcore, cu portretul tătucului Stalin pe pereți. Bunică-miu însă trebuia să-i transmită adevărata învățătură, ceaslovul și evanghelia și psalmii și tot ce însemna carte bisericească, că aia era baza, în asta e ancorată toată istoria și identitatea comunitară a acestei minorități. Numai că la școală copiii erau încurajați să își toarne părinții care se închină la icoane și ascund cărți bisericești prin casă. Chiar dacă nu foarte explicit, taică-miu mi-a dat de înțeles că a fost uneori ispitit să scape de taică-su și de ceasloavele lui cu o simplă turnătorie. L-o păzit Dumnezeu, dar asta m-a făcut să înțeleg două lucruri: cât de nocivă pentru o minte de copil era școala la începutul anilor '50 (și cât de diabolică ideologia lumii noi care prindea contur) și cât de greu i-a fost și lui să învețe scripturile bătrânilor. O fi repetiția mama învățăturii, dar pentru învățătura asta veche trebuie repetiție multă, efort serios, abnegație și suferință, că nu e ușoară limba asta neschimbată de o mie de ani, iar pentru un copil de 7-8 ani totul pare un chin și o nedreptate, un furt al bucuriilor copilăriei. Ca să nu mai vorbim că majoritatea timpului bieților copii erau deja ocupați cu munca fizică grea: grija animalelor și lucrul pământului, cot la cot cu cei mari. Fugea tătuțu' meu de carte ca de bătaie, că vroia și el la joacă. Fugea, se-ntorcea acasă, își încasa pedeapsa, răbda munca, răbda ceaslovul din care nu înțelegea nimic, răbda și de foame. În "vacanțe", se urca în căruța lui taică-său (pe care i-a confiscat-o până la urmă CAP-ul, cu tot cu cal, în mijlocul drumului, ca să fie umilința maximă) și plecau să câștige bani. Șiruri de căruțe cu lipoveni mergeau prin țară la răsturnat pământul (lucrau la diguri, iazuri, vii și livezi, canale de irigații, ce dădea Dumnezeu). Li se spunea "excavatoare cu barbă" și erau foarte apreciați. Dormeau sub căruță, unde își țineau, în mare secret, și pravila de rugăciune.
La 14 ani au trebuit să-l trimită la școală, la oraș, să învețe meserie. Era spre sfârșitul anilor '50. L-au trimis la Roman, la oțelărie, la școala profesională unde avea să deprindă meseria de "turnător fontă". Dincolo de munca fizică dură, dincolo de foamea constantă, bietul adolescent nici nu știa limba română. A învățat-o cum a putut în primul an, a rămas corijent la început la câteva materii, dar n-a rămas repetent. Și a terminat șef de promoție. Acum avea o meserie plătită destul de bine pentru nevoile unui holtei. Și-a cumpărat o motocicletă și s-a mutat la Iași, la Uzinele Nicolina unde s-a specializat ca maistru de nu-știu-ce grad până la 25 de ani. Dar se cam fofila când se întorcea în sat și satul era tot cu gura pe ta-su cu refrenul binecunoscut: "Însoară-l nu-l mai lăsa / că se face haimana". Băiatul nu se lăsa deloc însurat. Mai avea el o ambiție. Să dea la facultate.
Mulți ani mi-am imaginat că și-ar fi dorit să fie inginer dar, neștiind matematică suficient de bine, s-a orientat spre Filologie pentru că acolo avea avantajul limbii ruse. Dar nu. L-am întrebat și mi-a spus că modelul lui a fost chiar profesorul de rusă de la Roman, care venea la ore îmbrăcat frumos la costum și era un bărbat senin și civilizat, aterizat parcă din altă lume față de cea cu care era el obișnuit.
A terminat și Filologia tot ca șef de promoție, chit că la admitere abia primise notă de trecere la limba română. Tot rusa l-a salvat și i-a croit drumul în viață de la coada vacii la bibliotecă, via cuptorul de topit fontă. Și-a luat repartiția ca traducător și și-a luat nevastă doctoriță, o lipoveancă mândră care se ținuse cu dinții de carte și se salvase și ea de sărăcia lucie din mahalaua unde se născuse.
La un an după nunta lor, am venit și eu pe lume. Botezat Sergiu, după sfântul Serghie din Radonej, a cărui sărbătoare era chiar atunci, la început de octombrie. Despre sfântul Serghie se spune că, pe vremea când era copil și venise vremea să învețe să scrie și să citească, suferea îngrozitor pentru că nu reușea deloc. L-a văzut un călugăr plângând, s-au rugat împreună și micuțul nu doar că a reușit să învețe carte, dar a devenit și unul din cei mai iubiți sfinți ai Rusiei. Eu la școală am învățat ușor, dar când s-a apucat taică-meu să mă învețe ceaslovul slavon, am clacat. N-am plâns, m-am revoltat. Era vară, voiam la ștrand. Nu s-a rugat niciun călugăr pentru mine, s-a rugat maică-mea de taică-meu să mă lase cu învățătura veche și taică-meu a ascultat-o. Și-am încălecat pe-o șa și mi-am văzut de viața mea și acum normal că-mi pare rău că doar atâta s-a putut. Mai ales când mă gândesc la bunicul Pavel, cât de fericit era el când am citit prima dată un psalm în Biserica Sf. Serghie din Climăuți, înainte să mă las de carte.
Mi-l amintesc pe bunicul la înmormântarea fratelui tatei. Era mititel, tăcut și blând. Imaginea care mi-a rămas e cu el înlăcrimat, îmbrățișând-o pe maică-mea când am intrat cu toții în casa lor, înainte de înmormântare. Mi-a fost așa de milă și de drag de el atunci. Am simțit cumva instinctiv că nu o să uit scena aia niciodată. A fost și el un fir de nisip în care știu acum (și atunci chiar am simțit) că a fost tăinuit și ceva infinit, ca în fiecare ființă umană.
A fost lungă și-anul ăsta slujba Învierii, cum a fost și iarna petrecută la Iași cu părinții. Dar nici n-am apucat să clipesc și au trecut. De când am primit tema cu straturile m-am tot gândit doar că Buzea-sensei ne-a pus să scriem de fapt despre infinit. N-am reușit. Mai trebuie să mai clipesc măcar o dată.