Ritualul ca estetică narativă în filmul lui Parajanov (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.

În capitolul Ivan și Palagna ni se prezintă mai multe ritualuri. Cel mai surprinzător este nunta celor doi, care are și elemente adăugate de Parajanov. Prima parte este cea de purificare a mirelui ce este îmbăiat de femeile în vârstă, probabil, foste prietene ale mamei lui care ar fi trebuit să îl spele. Parajanov alege să plaseze o femeie care toarce lângă căldare, fără să aibă ce să caute acolo. Înainte ca acesta să plece la biserică, una dintre femei taie cu toporul vârful cu ramuri dintr-un puiet de brad, care are deja panglici roșii, obiect pe care familia mirelui trebuie să-l pregătească. După ce face plecăciuni în fața femeilor în vârstă în dreptul fiecărei uși a cabanei lui, el nu ia buchetul de brad, semn de rău augur. Văzând parcursul relației celor doi, acest gest ajunge să anuleze semnul de bun augur din a doua plecăciune a lui Ivan, din care își ia zborul un porumbel.


Ca și la români, mirele trebuie să ceară părinților mâna fetei. Parajanov trece peste formalități. Pentru a reveni în dimensiunea prezentului, din solitudine, Ivan trece râul cu pluta. În mod normal, în drum spre biserică, cei doi miri ar trebui să treacă o apă împreună, cum vedem și în Oleksa Dovbush (1959, Ivanov), dar Ivan și Palahna nu mai ajung să se cunune la biserică. Parajanov prezintă momentul în care Ivan se duce în noua lor casă, unde cei doi sunt legați la ochi și li se pune un jug. Acest aranjament fizic îi aparține în întregime cineastului și l-a pus în practică cu acordul comunității huțane. Parajanov, de fapt, transformă în concret o metaforă dintr-un cântec (kolomyika) în care bărbatul își ține femeia sub jug. Din disconfortul lui Ivan și zâmbetul Palahnei înțelegem că, deși amândoi sunt puși la jug, Ivan este cel care se va simți subjugat. Pe fundal se aud voci de femei care cântă despre o fată care se mărită, lipsind cu desăvârșire elementul religios în interior. Doar în curtea interioară, înainte de a ajunge la Palahna, se aud vocea unui preot și un cor de femei care strigă Aleluia. În această secvență, complexitatea costumelor huțane își atinge apogeul.


Spre deosebire de iubirea dintre Marichka și Ivan care se consumă primăvara, în natură, Palahna și Ivan se ating iarna, în interior, fără comuniune cu pământul. Pe lângă apropierea adolescentină, apropierea maturilor Palahna și Ivan este animalică, Ivan dominând-o prin răceală și autoritate. Din detaliul de picioare acoperite în roșu, ne dăm seama că Ivan o dezbracă, în timp ce îi dă târcoale. După ce a terminat, vedem prim-planul ei, care din dorință se transformă în frică după ce mâna lui Ivan îi smulge colierul. Apoi, planul-detaliu de palmă a lui Ivan din care pică, intenționat, biluțele roșii ca niște agrișe, punctează, din nou, răceala, pentru că nu este acompaniat de un gest de mângâiere. Este, de altfel, ultimul cadru din capitolul Ivan și Palahna. Aceste două gesturi amintesc, în antiteză, de trezirea sexualității și primul contact al lui Ivan cu Marichka.


Următorul capitol, Zile de muncă, începe cu planuri-detaliu de Eros și Tanatos. Suportul din care scoate piatra de ascuțit este pus în locul intim, arătând ca o centură de castitate. Urmează detalii de frecare și smulgere, prin ascuțirea coasei și cosirea ierbii.


Ritmul cu care picioarele ei golașe bat în căpița de fân pregătește un moment de intimitate și Ivan îl inițiază cu o privire, dar ceva din îmbrățișarea ei sau poate modul în care îi strigă numele, atât de asemănător cu felul în care îl chema Marichka, îl face să o umilească, lăsând-o să se prelingă la picioarele lui, pentru ca apoi să o lase jos. Palahna are orgoliul ei, nu insistă, ci pufnește pentru sine. Cadrul final este, probabil, filmat printr-un bazin de apă ca fiind unghiul subiectiv al rusalcăi Marichka, ce îl privește din râu pe Ivan care pare mai degrabă să sărute decât să bea apa.


Capitolul Crăciun este un ritual în sine, mai mult sau mai puțin confuz. Deși Parajanov susține în scrierile sale că la huțani masca melanka se folosește în ritualurile de Paște, din alte surse și din amintirile noastre, știm că măștile folclorice se folosesc de Crăciun și de Anul Nou. După calendarul iulian, huțanii sărbătoresc Anul Nou pe data de 13 ianuarie. Cuvântul melanka vine de la Sf. Melania, care se serbează pe 13 ianuarie. Prima zi a anului, 14 ianuarie, este ziua Sf. Vasile cel Mare, care ar trebui sărbătorită cu mare fast. Oamenii se îmbracă în capre, urși, eroi din folclor și în femei, pentru a-și aduce aminte de Sf. Melania. Românii joacă "moartea caprei", care, de fapt, înseamnă exorcizarea ei și trebuie jucată înainte de miezul nopții, pentru a nu rămâne atașate spiritele rele de următorul an, de casa unde se colindă. Prin măști, ne reunim cu moșii și divinitățile morții și renașterii și este un obicei străvechi. Măștile sunt purtate de obicei de bărbați. Printre măștile comunității de față, care se perindă prin fața obiectivului, vedem și costumul morții cu coasă, purtat de Ivan, care se oprește și, odată cu tema muzicală a Marichkăi, camera se rotește cu repeziciune la crucea Marichkăi la care paște căprioara.

Ivan își dă jos masca, tulburat. Nu poate continua urarea prin sat. Moartea este un personaj din sceneta "Viflaimului" jucată în Mara mureș de Crăciun. Poate fi o aluzie și la Uciderea Pruncilor și moartea copilului lui Ivan și al Marichkăi.


Parajanov comprimă datinile în Crăciun. După ce se bucură toate măștile în cerc în curtea interioară a căminului lui Ivan și Palahna, unul dintre personaje se apropie de ea și se năpustește să o sărute. Ivan, de după ziduri, se apropie de intrare cu coasa, dar nu îi prinde pe cei doi asupra faptului. Ciudat este că, atunci când Palahna se apropie de Ivan, apare, de nicăieri, o bătrână hoașcă, cu un copil de jucărie, strigând sinistru la ei: "Unde e copilul meu?". Urmează un prim-plan cu masca, pe Palahna, nedezvăluind personajul de sub mască, și care deține, la nivel spiritual, acel viitor copil.

Ajunul Crăciunului se respectă, la huțani și la maramureșenii români, și prin alte două acțiuni. Ivan dă, drept talisman pentru sănătate, câte o bucată de aluat copt animalelor din grajd, iar noi îl urmărim cum dă ocol și se pune în genunchi cu restul de aluat. Se roagă vrăjitorilor și spiritelor înecate să vină să se înfrupte, pentru ca apoi să îl lase în pace. Acesta este un ritual al morților pentru ca aceștia, în timpul nopții, să se hrănească cu mâncare de post. Ritualul este întrerupt de rugăciunea de dinainte de cină , în care, din nou, Ivan se roagă pentru cei înecați, spre nemulțumirea Palahnei. În primul cadru, cei doi sunt filmați în genunchi, de la spate, ca un cuplu întru Domnul, respectându-se sacralitatea momentului, apoi gros-planurile lor ne aduc în profan, în conflictele lor umane.

Cei doi suflă într-o parte și în alta, de câteva ori, scurt, ca semn de îndepărtare a spiritelor. În căminul celor doi, pe post de copil, se află un vițel. Degeaba încearcă Palahna, după ce se închină, să mângâie



lingurile de lemn sugestiv. Ivan doar ia o dușcă de țuică și se închină, ca și cum a terminat masa, neatingându-se de nimic, dar luând cu el un platou și sticla de țuică, pentru a le pune pe pervaz, pentru spiritul Marichkăi. Imediat, apar colindătorii copii, cu aripi, pentru a arăta ca niște îngeri, element de costum pe care îl vom mai întâlni în filmele lui Parajanov.


Colindatul își are rădăcinile în festivitățile romane și este foarte respectat îndeosebi la ucrainieni, români și bulgari. Colindătorii de față cântă o versiune a colindului "O, ce veste minunată", tocmai pentru a-l atinge pe Ivan unde îl doare mai tare. Cântând odată cu copiii, cu vițelul în brațe, o întreabă pe Palahna, exact cum a făcut bătrâna de mai devreme: "Unde este copilul meu?". Întrebarea lui se transformă în cântecul de protecție "Unde sunt caprele mele?", pe care i l-a cântat Marichkăi în copilărie, când se temea de sunetele pădurii.

Ivan se apropie de granița dintre vii și morți. Cât doarme Ivan, Marichka vine la geam și Parajanov o surprinde în diferite poziții, ca niște tablouri frânte de ramele geamului.


Procedeul va fi mult folosit și rafinat în următoarele lui filme. Lichidul din sticla de băutură se mișcă. Este clar pentru Ivan că Marichka a venit. Palahna probabil a strâns între timp mâncarea, lângă fereastră nemaifiind nimic. Cu șorțul pe care stătea în șezut, de culoare roșie, culoarea vieții, Palahna acoperă geamul ca și cum ar vrea să protejeze casa de moarte.

Capitolul A venit primăvara vine cu o nouă încercare de a îndupleca pe Dumnezeu. Palahna ia un pumn de bijuterii și, goală, o urmărim cu un proiector, descendent dreapta-stânga, apoi, datorită unghiului plonjat, deși ea coboară pe deal, ea pare că urcă spre ultimul copac.


Locația pare un altar creat din elemente ale naturii. Se conturează un cerc din copaci desfrunziți care arată ca niște demoni încovoiați. În interiorul cercului fumegă focuri proaspăt stinse. Din rugăciunea ei, înțelegem că este ziua de Sf. Gheorghe. Acest sfânt se sărbătorește pe 23 aprilie și calul său pe 24 aprilie. El este responsabil cu venirea anotimpului cald și Palahna alege acest sfânt pentru a i se deschide pântecul. El, de asemenea, este și patronul păstorilor.

Peisajul, însă, este dezolant și sterp, nu întâlnim elemente simbolice ale acestei sărbători: apă, foc și ramuri verzi. Noaptea dintre 23 și 24 aprilie este vizitată și de strigoi și se numește mânecătoare, în care vitele și oile sunt atacate și laptele lor nu mai este sănătos. Femeile trebuie să pregătească diverse poțiuni de apărare. Vrăjitorul Yura știe aceste datini și își îmbăiază calul pentru a-l purifica, cum se face în noaptea respectivă. Palahna s-a concentrat pe rugăciuni pentru iubirea lui Ivan și un copil și nu a respectat condițiile unei gospodării pregătite pentru a primi anotimpul fertil asigurat de Sf. Gheorghe. În mijlocul curții interioare, zace o oaie bolnavă și Ivan o dojenește pe Palahna. Camera privește de sus, ca un spirit ce se concretizează în poartă într-un prim-plan de personaj, care arată normal, o bătrână, care, după ce se închină, râde strident. După efectul pe sunet, în care vocea ei se aude de departe și devine din ce în ce mai prezent, ne dăm seama că este o strigoaică.


Capitolul Vrăjitorul ne arată cum numai șamanul poate subordona spiritele, care se pot supăra chiar și pe el. Spre deosebire de restul, el nu trebuie să le ofere ofrande de fiecare dată când vorbește cu ele. Probabil și-a câștigat acest drept cu stilul lui individual de viață. Capitolul începe cu Palahna pe iarbă, cântând la drâmbă. Poziția ei, cu gambele dezgolite, anticipează intimitatea, de data aceasta cu Yura. Este urmată de planuri-detaliu, cu elemente ritualice, mai mult sau mai puțin surprinzătoare: un corb, a cărui aripi se mișcă în funcție de vânt, un călăreț de jucărie și un craniu de cal. El aruncă în zbor un pui de corb, dar nu ca ofrandă, ci mai degrabă ca luptător. Acesta creează un vânt puternic și fulgere, care îi blochează, pe fiecare, în mai multe fotograme, ca și cum ar fi radiografiați de forțele naturii.

Yura alungă spiritele rele din caii vii de lângă craniu cu pumnii de orez. Laptele bolnav se varsă de vânt pentru a domoli setea pământului. Palahna participă activ la ritual, devenind o adevărată parteneră pentru Yura. Atracția ei pentru vrăjitor se concretizează, în această secvență, prin-prim planul ei zâmbind și suspinând numele alintat Yurochka, în timp ce se uită la un plan întreg scheletic din crengi, care înfățișează un călăreț demonic, cu craniu de berbec în loc de cap.

Înainte să plece, spiritele își spun cuvântul, fulgerând un copac și omorând un pui de corb. Așa începe povestea lor de dragoste care duce la moartea și unirea lui Ivan cu Marichka.


În capitolul Taverna se consacră obiceiul comunității de a se întâlni la taverna evreilor unde, culmea, beau și se veselesc. Cadrul în care se află toți trei este o imagine cu perspectivă lineară puternică prin masa lungă care este poziționată spre un colț al camerei. De asemenea, personajele sunt așezate în adâncime, nu pe orizontală. Nefiind o formulă obișnuită a filmului, ne creează un sentiment de disconfort și, cumva, știm că lui Ivan i se va trage moartea din acest loc. Aici Palahna își afișează afecțiunea vădită pentru Yura de față cu toată lumea, făcându-l pe Ivan de râs.


Spectaculoasă este scena ciclică a topoarelor, care este, însă, tratată diferit față de primul duel. În urma loviturii, totul devine ars în roșu și alb și Ivan intră în tărâmul durerii.

Cei din jur ori par consternați de ce s-a întâmplat, ori continuă să se veselească și să se bată pe măsură ce Ivan dă ocol încăperii pentru a ieși. Când deschide ușa, el se multiplică. Poate sufletul lui nu mai rezistă în corp. Deasupra vocilor tronează un sunet care seamănă cu un bucium și cu un zumzăit de muște.


Moartea lui Ivan continuă secvența de dinainte în care Ivan, mizerabil, vrea să se întoarcă acasă și prin gard aude cum Yura îi explică Palahnei cu care parte a toporului trebuie să lovești ca să omori. Auzim cântecul care a acompaniat moartea lui Petrik și îl urmărim cum îl ghidează pe Ivan, printre copaci tăiați și ramuri arse, pentru a ajunge la râu. La râu, se folosește același procedeu ca atunci când Ivan a sărutat apa. Din sângele lui, Marichka apare în diagonal, începând un duet copilăresc. Cei doi sunt filmați separat, cu teleobiectiv, printre ramuri și se urmăresc, ea învârtindu-se, el parcă plutind în linie dreaptă. Cântecul din lumea spiritelor se transformă în tema morții Marichkăi în momentul în care Ivan urlă că ei nu vor fi niciodată împreună. Marichka îi arată contrariul, întinzându-i mâinile și primindu-i sufletul.


În locul ei rămâne căprioara. Nu vedem momentul morții, ci el ne este sugerat printr-un strigăt și planuri-detaliu cu crengi vopsite roșu, culoarea iubirii care trece dincolo de moarte.


Titlul următorului capitol, Pieta, este singurul scris cu culoare albă. În aceeași încăpere și în aproape aceeași încadratură, corpul lui Ivan este purificat de vecinele în vârstă, pentru înmormântare. Spre deosebire de îmbăierea de dinainte de nuntă, unde mama lui ar fi trebuit să îl spele, aici membrii familiei nu au voie să participe, pentru a se detașa mai ușor de defunct. Lumina secvenței de dinainte de priveghi este mai caldă decât cea de dinainte de nuntă.


Dascălul are gura uscată și i se propune o horincă. Creștinismul este punctat prin lumânări și prin cartea de rugăciuni pe care mâinile dascălului o țin nefiresc pe orizontală. Poziționarea cărților sfinte în compoziții vizuale nefirești va îmbogăți vizual și următoarele filme ale lui Parajanov.

Priveghiul este cel mai complex ritual din film. Palahna bocește plictisită, în timp ce încearcă să se decidă ce bijuterii să poarte. După cum vedem lumânările în planul doi, priveghiul deja începuse. În următorul prim-plan, îl descoperim pe Ivan în moarte, cu ochii deschiși și cu o licărire fixă în ochi, ceea ce, din ce cunoaștem, este interzis. Este obligatoriu ca răposatului să i se închidă ochii, pentru că acei ochi goi pot "vrăji". Fix lângă creștet, unde se presupune că ar sta sufletul mortului, avem un lumânarar. Toată încăperea este plină de lumânări, pentru a feri spiritul de răpitorii de suflete. Acest cadru ne sugerează că ochii lui Ivan nu au putut fi închiși, semn că nu vrea să se desprindă ceea ce este surprinzător. La huțani, moartea se anunță prin trâmbițe, după cum ni s-a demonstrat încă de la începutul filmului. În următorul cadru funebru, ochii lui Ivan sunt acoperiți, probabil cu monezi, pentru a sta închiși. De la talie în jos, este acoperit de un material alb numit plakhta. Prietenul lui mut încearcă să-i măsoare corpul cu toporul, pentru sicriul la care va începe, acolo, să lucreze imediat. Sicriul este, de obicei, de stejar sau pin și este făcut de meșterul locului, fără bani, primind numai horincă, drept răsplată.

În planul doi, vedem moșul și baba. Aceste două măști reprezintă strămoșii, care urmează să-l primească în comunitatea de dincolo și pentru a speria strigoii. În următorul plan-detaliu în care sunt aruncate monezi peste mâinile împreunate ale lui Ivan, observăm că aceste mâini sunt legate. Astfel, spiritul său nu poate fi prăduit, iar în momentul în care acestea se desfac, după slujbă, el va putea să își înceapă liber călătoria.

Banca pe care este așezat corpul său nu este plasată în mijlocul încăperii, cum se obișnuiește la huțani, ci aproape de ferestre, aproape de spiritul Marichkăi. Încep lamentările în cerc ale Palhnei, singura rudă de sex feminin a lui Ivan.


Eros și Tanatos se reunesc, din nou, în momentul în care unei tinere îmbrăcate în roșu i se aruncă un măr. I se mai aruncă și lui Ivan niște monezi și începe distracția, despre care am amintit mai devreme. Parajanov a lăsat intenționat acest ritual de înveselire la urmă, omițându-l în celelalte morți. Atmosfera se încinge de-a dreptul și enoriașii dansează, chiuie, se joacă și se hârjonesc, așa cum este dat priveghiului de mort tânăr. Se veselesc atât de puternic încât tremură banca, cu mort cu tot. Dacă, în alte secvențe, mișcarea camerei creează iluzia de urmărire circulară, aici camera se învârte în jurul axei ei din ce în ce mai rapid pentru că, probabil, acum unghiul subiectiv nu mai este al strămoșilor, ci al lui Ivan devenit duh care pornește în această spirală în care corpul său coboară în țărână, iar spiritul urcă spre nunta cerească cu Marichka pentru care a fost îmbrăcat ca mire.

Pelicula se termină brusc, lipsind ritualurile de praguri și înmormântare în sine. Imaginea îngrămădită a copiilor, uitându-se prin ferestre, din interior spre exterior, la cum se bat cuiele, deducem din sunet, este cu atât mai macabră, cu cât se cunosc elemente distinctive ale sicrielor huțane pe care Parajanov refuză să ni le ilustreze până la capăt. Se pare că unii huțani respectau tradiția de a crea sicrie cu ferestre pentru ca "decedatul să se uite pe fereastră, cum făcea când era viu". Este ca și cum acei copii sunt îngropați de vii. De asemenea, muzica nondiegetică plusează pe acest sentiment.


Pe lângă talentul debordant și încăpățânarea lui Parajanov, trebuie adus un omagiu directorului de fotografie Iuri Ilienko, devenit apoi unul dintre cei mai notabili regizori ucrainieni. Din păcate, cei doi nu vor mai colabora după acest proiect și din mărturiile celor de față înțelegem că a fost un miracol și că s-a putut finaliza acest proiect, conflictele dintre cei doi artiști fiind destul de puternice. Fotograful Iuri Mechitov, prieten bun al regizorului, chiar îi spunea lui Parajanov că Ilienko are un mare merit în dezvoltarea lui ca cineast, fapt care pe Parajanov îl scotea din minți. Totuși, prietenia a continuat într-un fel, pentru că, după mai bine de treizeci de ani, Iuri Illienko regizează filmul Lacul lebedelor: zona bazat pe o înregistrare a unei povești din lagăr pe care Parajanov o recita prietenilor. Acest film este laureat cu Premiul FIPRESCI și Prix de la Jeunesse la Cannes.


Citiți prefața acestei cărți aici.