Peste 14 milioane de oameni trăiesc în Tokyo. În fiecare dimineață, trenurile sunt pline de salary men în costume negre și bleumarin care pleacă spre birourile lor, unde cei mai mulți își vor petrece cea mai mare parte a vieții dedicându-se cu religiozitate binelui companiei lor, iar noaptea băutele obligatorii cu colegii îi fac să cadă lați în trenurile spre acasă. Pentru cei care nu ajung acasă, neoanele metropolei ard până dimineață, iar barurile de karaoke sau cafenelele anime oferă adăpost pentru unii și chiar o casă pentru alții.
Aceasta este o colecție de fotografii făcute în aprilie 2014. Pentru mine Tokyo a fost un loc perfect. Spre deosebire de alte mega-orașe, Tokyo nu are un centru definibil. În schimb, orașul este împărțit în cartiere separate și foarte distincte, fiecare cu propria sa conotație. Rătăcind prin diferitele cartiere, am simțit haosul din armonia perfectă a liniilor, juxtapunerea dintre sacru și profan și toate energiile orașului eliberate în succesiuni de evenimente extraordinare.
Întregul oraș este străbătut de trenurile care se conectează într-o rețea de fire haotice prin diferitele cartiere, iar între acestea se află structuri comerciale și rezidențiale de orice tip imaginabil. Pe alocuri minuscule căsuțe de lemn venite din secole trecute stau cuibărite printre conglomerațiile nebune. În timpul zilei, ele zac ascunse în umbra clădirilor înalte, dar noaptea sunt scoase în evidență de strălucirea luminilor de neon, care dau cerului o nuanță ciudat de verde.
În Tokyo, noaptea reflectă cel mai bine caracterul dinamic al japonezilor. Ziua metropola își testează puterea. Noaptea fața orașului se schimbă. Luminile de neon luminează printre clădirile înalte, electrizând străzile, metrourile și toate spațiile sale subterane într-un covor de lumină care te proiectează prin strălucitorul Shibuya, hipstereala din Shimokitazawa sau larg-desfășuratul Harajuku. Tokyo respiră noaptea, precum o ființă vie adulmecă lumina. Poți să-ți petreci toată noaptea privind panourile luminate, bucurându-te de strălucirea lor și încercând să interpretezi semnificația caracterelor înscrise pe ele. Luminile aduc orașului o energie care curge împreună cu miile de oameni care merg pe trotuare până în orele târzii ale nopții. Cu milioanele de leduri, reclamele pulsatorii și inscripțiile de dimensiunile unui perete, zgârie-norii sunt literalmente aprinși cu un foc digital. Iar de cealaltă parte a acestei luminiscențe digitale: lemnul, sculpturile, liniștea, eleganța, străzile strălucind în reflexia picăturilor de ploaie și blânda sakura ce pictează toate parcurile în alb și roz.
Spre mijlocul nopții ritmul vieții se accelerează asimptotic: petrecăreți se grăbesc spre ultimul tren. Am văzut vagoane întregi de bărbați clătinându-se în mișcări de ping-pong, incapabili să-și mențină direcția mai mult de câteva secunde. Și totuși, ei reușeau de fiecare dată să nu se ciocnească de nimeni și de nimic. Japonezii știu să mențină nivelul de spațiu personal. Este un minim de numai câțiva centimetri, dar nimeni nu se freacă de cel de alături și nimeni nu își înfige coatele în celălalt.
Experimentarea metroului din Tokyo este un exercițiu de contradicții: există lumină și întuneric, mișcare și stază, nerăbdare și așteptare, singurătate și comuniune - toate în același timp, creând o atmosferă care îmbină realul cu suprarealul. Trecând peste Podul Curcubeu, monorailul străbate zgârie-norii, balansându-se ca un roller-coaster. Totul este crom și sticlă strălucitoare. Ca un copil, am stat chiar în partea din față a trenului fără conductor și lipindu-mi camera foto de geamul gros, am privit cum literalmente mă năpusteam în viitor, viitorul din Star Trek și Blade Runner la care visam când eram adolescent.
Oriunde te uiți, ești înconjurat de kawaii (lucruri drăguțe). Automatul colorat din afara hotelului meu îmi cerea să împing capul unui iepuraș pentru a cumpăra o bomboană, iar fiecare fată care trecea pe lângă mine modela un accesoriu de Hello Kitty. Secțiile de Poliție au la intrare statuia a lui Pipo-kun, o creatură portocalie cu păr albastru, care servește drept mascota bizară a poliției din Tokyo. Nicio altă țară nu a experimentat o asemenea confluență de tradiții, tehnologie și modernitate. Idealurile samurailor feudali se ciocnesc cu computerele de ultimă generație; bătrânii supraviețuitori din singura țară care a îndurat mânia bombei atomice, cu adolescenții în ținute Pokemon. Străzile sunt copleșite de personaje anime (desene animate), femei în kimono, rock 'n rollers sau prințese Playmobil. Te uiți în jur și s-ar putea să te lovești de Doraemon, pisica-robot din spațiu sau, dacă ai noroc, de Hangry și Angry - două personaje gurokawa (grotesc-drăguțe) din nebuloasa stelei H44 care au venit pentru a salva lumea de încălzirea globală...
Privind la fețele calme și impasibile ale japonezilor mi s-a părut că văd totuși ceva întunecat în spatele ochilor. În spatele stabilității și armoniei Japoniei, se ascunde un sentiment de instabilitate profundă lăsând să se întrezărească ruptura fundamentală a societății japoneze care pare să se manifeste în două moduri: "haos" violent, sau o melancolie discretă evocată de frumusețea efemeră a lucrurilor și a momentelor pe care japonezii o exprimă într-o singură și intraductibilă expresie: mono no aware.
Miracolul economic al anilor de după război s-a încheiat. Dragonul chinez se trezește. Energia nucleară este mai mult un blestem decât o binecuvântare. Și peste toate, vine însuși pământul și marea din care niciodată nu știi când va veni următorul cutremur sau când va lovi următorul tsunami, spălând totul.
Am mers. Am privit. Uneori m-am pierdut.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
