În căutarea sensului pierdut e o farsă metafizică cu final previzibil, în care căutătorii de sens (fecioara, boxerul, infirmul, spionul) veniți în audiență la Ăldesus descoperă în locul acestui personaj misterios și presupus potent, după tatonări și lupte cu cerberii biroului lui (omul de serviciu, șefa de cabinet), "Prăpastia absolută, monument al naturii". Sensul, transcendentul e un mit neverificat, un pretext pentru jocul terapeutic de-a audiența inventat de foștii solicitanți pentru a evita disperarea și încrâncenarea.
Piesa Vinovatul are loc pe un teritoriu al metaforei între tragic și absurd, după cum caracterizează unul dintre cele două personaje situația dramatică - confruntarea unui bărbat de către o femeie (conștiința) în ziua de dinaintea prescrierii unei crime comise cu 20 de ani în urmă. Transgresiunea e inițial negată, apoi justificată prin circumstanțe atenuante, pentru ca, la final, el să și-o asume nu doar declarativ, ci prin gest expiator. În spațiul interior, domestic, tonul natural al negocierii combină ședința de terapie cu procesul.
Cuplul din Chițimia - prozaic, resentimentar, blazat - trăiește cu speranța loviturii schimbătoare de statut și viață, care ar fi potențiala monetizare a ideii de geniu a soțului (un tren care funcționează pe principiul unui perpetuum mobile), marotă speculată de o serie de escroci. Apare și aici tema trecutului care bântuie prezentul, prin prietenul mort din tinerețe, a cărui identitate a fost preluată de soț. Impostura e devoalată, adevăratul Chițimia își regăsește iubirea din tinerețe (soția care întinerește brusc), iar falsul Chițimia trebuie să își creeze o identitate proprie.
George, protagonistul piesei Iertarea, inventează un accelerator al timpului subiectiv prin care viața e scurtată - soluție pentru a evita disconfortul interacțiunilor sociale și al stărilor negative. Dincolo de tehnologie, acceleratorul lui George e o stare existențială descoperită în timpul unei detenții din tinerețe, un mod al conștiinței care decalează timpul celui care îl folosește față de timpul uzual. Lia, denunțătoarea de atunci, își asumă vindecarea lui George, aducerea lui la normalitate (definită prin sănătate și simplitate), interzicându-i să mai folosească acceleratorul. Incapabil de adaptare la normalitate, George evadează. Lia revine la soțul abandonat, care așteaptă răbdător reinstaurarea cuplului nefericitul & cea-care-îl-face-fericit. Pregnantă în acest text care mixează cuplul, prezența difuză a totalitarismului, penitența, inadaptarea (recurente la Băieșu) e nostalgia pentru un timp simplu, naiv, al sincronicităților, întrerupt și irecuperabil.
În scriitura lui Băieșu, dialogul glosează, morala e hipersubliniată, cuvântul e stors de semnificații - în lupta dintre audienți și păzitorii biroului lui Ăldesus din În căutarea sensului pierdut, arma folosită e cuvântul. Tonul cinic, critic generalizat, al personajelor le egalizează, creează un spațiu magmatic, fluid, o gaură neagră pe deplin inteligibilă în era fake news, a scepticismului și neîncrederii. Exorcizarea, îmblânzirea cuvintelor mi se pare o temă obligatorie de reflecție într-o montare actuală a textelor lui Băieșu sau într-un proiect regizoral preocupat de tratamentul contemporan al textelor în care existențialismul cultivă anecdota, absurdul și verbiajul filosofic. Iertarea e un text aparte, cu un limbaj pe care îl simt mai aproape de prezent, poate pentru că trasează temele dihotomiilor marginal vs. normalitate și salvator vs. bolnav (cel care trebuie salvat), perfect lizibile astăzi într-un peisaj concurențial, obsedat de modelul succesului.
Ca material scenic, văd scriitura lui Băieșu ca suport, fie pentru o formă intimă, cinematică, de teatru de interior cu inflexiuni bergmaniene, în care proximitatea public-performeri să mizeze pe o tensiune co-creată,co-susținută,co-catharctică, fie pentru o montare care să sublimeze, să purifice verbul, să se opună clarificărilor succesive și excesive din text prin acțiuni și gesturi performative. Cu alte cuvinte, să filtreze verbul, să îi producă implozia. În căutarea sensului pierdut e o farsă metafizică cu final previzibil, în care căutătorii de sens (fecioara, boxerul, infirmul, spionul) veniți în audiență la Ăldesus descoperă în locul acestui personaj misterios și presupus potent, după tatonări și lupte cu cerberii biroului lui (omul de serviciu, șefa de cabinet), "Prăpastia absolută, monument al naturii". Sensul, transcendentul e un mit neverificat, un pretext pentru jocul terapeutic de-a audiența inventat de foștii solicitanți pentru a evita disperarea și încrâncenarea.
Piesa Vinovatul are loc pe un teritoriu al metaforei între tragic și absurd, după cum caracterizează unul dintre cele două personaje situația dramatică - confruntarea unui bărbat de către o femeie (conștiința) în ziua de dinaintea prescrierii unei crime comise cu 20 de ani în urmă. Transgresiunea e inițial negată, apoi justificată prin circumstanțe atenuante, pentru ca, la final, el să și-o asume nu doar declarativ, ci prin gest expiator. În spațiul interior, domestic, tonul natural al negocierii combină ședința de terapie cu procesul.
Cuplul din Chițimia - prozaic, resentimentar, blazat - trăiește cu speranța loviturii schimbătoare de statut și viață, care ar fi potențiala monetizare a ideii de geniu a soțului (un tren care funcționează pe principiul unui perpetuum mobile), marotă speculată de o serie de escroci. Apare și aici tema trecutului care bântuie prezentul, prin prietenul mort din tinerețe, a cărui identitate a fost preluată de soț. Impostura e devoalată, adevăratul Chițimia își regăsește iubirea din tinerețe (soția care întinerește brusc), iar falsul Chițimia trebuie să își creeze o identitate proprie.
George, protagonistul piesei Iertarea, inventează un accelerator al timpului subiectiv prin care viața e scurtată - soluție pentru a evita disconfortul interacțiunilor sociale și al stărilor negative. Dincolo de tehnologie, acceleratorul lui George e o stare existențială descoperită în timpul unei detenții din tinerețe, un mod al conștiinței care decalează timpul celui care îl folosește față de timpul uzual. Lia, denunțătoarea de atunci, își asumă vindecarea lui George, aducerea lui la normalitate (definită prin sănătate și simplitate), interzicându-i să mai folosească acceleratorul. Incapabil de adaptare la normalitate, George evadează. Lia revine la soțul abandonat, care așteaptă răbdător reinstaurarea cuplului nefericitul & cea-care-îl-face-fericit. Pregnantă în acest text care mixează cuplul, prezența difuză a totalitarismului, penitența, inadaptarea (recurente la Băieșu) e nostalgia pentru un timp simplu, naiv, al sincronicităților, întrerupt și irecuperabil.
În scriitura lui Băieșu, dialogul glosează, morala e hipersubliniată, cuvântul e stors de semnificații - în lupta dintre audienți și păzitorii biroului lui Ăldesus din În căutarea sensului pierdut, arma folosită e cuvântul. Tonul cinic, critic generalizat, al personajelor le egalizează, creează un spațiu magmatic, fluid, o gaură neagră pe deplin inteligibilă în era fake news, a scepticismului și neîncrederii. Exorcizarea, îmblânzirea cuvintelor mi se pare o temă obligatorie de reflecție într-o montare actuală a textelor lui Băieșu sau într-un proiect regizoral preocupat de tratamentul contemporan al textelor în care existențialismul cultivă anecdota, absurdul și verbiajul filosofic. Iertarea e un text aparte, cu un limbaj pe care îl simt mai aproape de prezent, poate pentru că trasează temele dihotomiilor marginal vs. normalitate și salvator vs. bolnav (cel care trebuie salvat), perfect lizibile astăzi într-un peisaj concurențial, obsedat de modelul succesului.
Ca material scenic, văd scriitura lui Băieșu ca suport, fie pentru o formă intimă, cinematică, de teatru de interior cu inflexiuni bergmaniene, în care proximitatea public-performeri să mizeze pe o tensiune co-creată,co-susținută,co-catharctică, fie pentru o montare care să sublimeze, să purifice verbul, să se opună clarificărilor succesive și excesive din text prin acțiuni și gesturi performative. Cu alte cuvinte, să filtreze verbul, să îi producă implozia.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.
Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate (volum coordonat de Liviu Malița)
