Cu: Oana Mardare / Carla Graur, Denisa Tudora, Gabriel Căldare, Alexandra Iovan, Bianca Mălăel, Bogdan Ifodi, Mihnea Presură, Georgiana Dincă, Darius Feraru, Adrian Stancu / Bogdan Scafariu
afiș de Denisa Neațu
Cronică pe LiterNet aici.
Spațiul este amenajat ca pentru un vernisaj. Carla, curatoarea, îi întâmpină pe vizitatori. Se aude muzică interpretată la diverse instrumente de către unii din artiștii participanți la eveniment.
Carla: Bună ziua și bun venit! Eu sunt Carla, curatoarea expoziției Humans Exposed. Vă invit să luați loc, așezați-vă unde vreți. Aici avem apă, răcoritoare și aici avem vin și niște crănță...
Denisa: Snacksuri -
Carla: Mersi, Denisa... serviți-vă când vreți, e un... cadru liber, nu vrem să ne formalizăm prea mult. Voi începe cu... o mică descriere a evenimentului... Scuze, am emoții. Înainte de asta, câteva vorbe despre mine:... păi... am terminat Istoria Artei și în prezent sunt curatoare și.... de doi ani încoace, asistenta domnului conferențiar Paul Manasyan, cel care i-a format și ghidat pe artiștii și artistele care participă această expoziție.
Din păcate, domnul Manasyan nu poate fi astăzi alături de noi, ne-a scris că a intervenit ceva personal și nu poate să vină, dar sunt sigură că ar fi vrut să fie azi cu noi. Noi am încercat să gândim o expoziție atipică, în cadrul căreia tinerii artiști să-și prezinte lucrările realizate în acești doi ani de când au terminat facultatea.
Vrem să mulțumim pe această cale Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova pentru că ne-a pus la dispoziție această minunată sală Pictura și bineînțeles Agenției Publice pentru Fonduri de Creație, pentru că fără ei nu am fi putut să fim astăzi aici. Știm cu toții ce vremuri complicate trăim și cât de greu e să accesezi fonduri pentru artă la noi în țară și tocmai de aceea le suntem profund recunoscători! Lăsând asta deoparte, noi suntem aici ca să celebrăm arta contemporană, într-un context pe care ni-l dorim să fie cât mai deschis, tolerant și și care vă îndemne la reflecție și să vă trezească poate emoții viscerale. Și acum să îi cunoaștem pe cei 4 artiști. Ei sunt Denisa, Gabi, Alexandra și Bianca.
O să fac un tur rapid pe la fiecare dintre ei, pentru a ne spune câteva cuvinte, iar mai apoi vom avansa într-o discuție mai aplicată pe marginea lucrărilor și într-un dialog cu publicul. Începem cu Denisa, care s-a inspirat din stilul conceptual al artistei Barbara Kruger, lucru care se vede și din felul în care abordează tema identității de gen. Când mă refer la faptul că ei s-au inspirat sau au fost influențați de un mare artist, spun doar că de multe ori, în domeniul în care activăm, o lucrare sau un set de lucrări vin adesea ca un răspuns la demersul unui alt artist. Noi, la clasa domnului Manasyan, încurajăm această poziționare, în care nu ne punem într-un raport de inferioritate cu un mare artist contemporan, ci dimpotrivă, încercăm să intrăm în dialog cu acesta, și este o atitudine pe care încercăm să o dezvoltăm și printre studenții noștri - și printre proaspeții absolvenți. Pe scurt - ideea e să pleci de la un artist pe care îl apreciezi, dar să creezi ceva nou, în stilul tău, ca răspuns... la... lucrările lui. Denisa, salvează-mă te rog! (râde)
Denisa: Mulțumesc, Carla. Încă din anul I, m-a fascinat Barbara Kruger, de felul în care ea își asumă feminismul prin, de felul în care blenduiește textul cu imaginea. Și mi-am zis, că până să ajung acolo trebuie să mă gândesc la femeia din viața de zi cu zi...
Mihnea scapă un pahar pe jos din care se varsă vin/suc.
Mihnea: Scuze, mii de scuze... îmi pare rău.
Carla: Nu e nicio problemă, mă ocup eu, Denisa, continuă te rog...
Denisa: Pentru că și în familia mea, de exemplu, era de la sine înțeles ca femeia să facă doar un anumit set de acțiuni: să facă curățenie
Carla se agită și vine să șteargă cu mopul.
Denisa:... să facă mâncare, să facă copii, să nu aibă un loc de muncă prea solicitant ca să poată să se ocupe de casă. Îmi amintesc că mama îi zicea mereu lui tata: m-ai închis ca pe o pasăre într-o colivie. Și eu nu am vrut asta. Eu am vrut să fac artă. Și sunt prima femeie din familia mea care face ce îți dorește. Și prin ce am făcut aici aș vrea să încurajez toate femeile să facă pasul, să nu le mai fie frică să se exprime... să nu mai poarte hanorac vara pe 38 de grade că le e frică de privirile bărbaților, mulțumesc!
Carla: Mulțumim, Denisa! Se pare că nu scăpăm de mop nici măcar la vernisaj.
Darius: Bravo, bravo!
Carla: El este Gabi. Gabi a pornit de la arta americanului Paul Cadmus și a ajuns la aceste creații minimaliste. Chiar dacă ele par ceva mai reci și se îndepărtează aparent de stilul îmbibat de erotism al lui Cadmus, aceste lucrări realizate de Gabi - printr-un efort de esențializare- conțin o senzualitate care nu se lasă ușor decriptată. Gabi...
Gabi: Mersi. Paul Cadmus m-a inspirat prin sexualitatea operei sale, sexualitate pe care eu am vrut să o traduc prin mijloace opuse... cumva, mijloace mult mai austere, dar care în esență nu sunt departe de frământările lui Cadmus.
Iar aceste două lucrări pe care le vedeți aici marchează un punct de cotitură din viața mea (arată spre lucrări). Prima dintre ele vorbește despre trecutul meu și despre cât de constrâns și închistat eram atunci. Mă simțeam foarte singur din cauza unei nevoi de asociere, singurătate care m-a dus într-o depresie și gânduri negative. Dar prin terapie și artă am reușit să trec peste acest sentiment de închistare.
E întrerupt de un zgomot făcut de Mihnea, care se chinuie cu o sticlă.
Câteva secunde de liniște în care nu reacționează nimeni.
Gabi: Mă simțeam așa... limitat... din cauza orientării mele sexuale. Eu sunt gay. Dar de fapt nu din cauza orientării mă simțeam limitat, scuze, ci din cauza faptului că nu mi-o asumam, nu mi-o recunoșteam nici măcar mie însumi. Și mai erau și părinții mei care contribuiau din plin la această senzație de îngrădire, pentru că ei voiau să cresc ca un bărbat adevărat și nu ca un "fătălău". Cealaltă lucrare mă reprezintă pe mine cel din prezent, care este un cu totul alt Gabi, acum mă bucur de cine sunt și mă simt liber. Și pentru mine, asta e libertatea: să acceptăm cine suntem, de cine suntem atrași, cu cine ne identificăm și...
Carla: Mulțumim, Gabi. Și felicitări pentru curaj!
Mihnea: Bravo, bravo, super drăguț!
Carla: Și ne îndreptăm acum spre Alexandra și Bianca.
Mihnea: Scuze...
Carla: Alexandra a ținut foarte mult să adauge o componentă muzicală și a invitat-o pe prietena ei, Bianca, tocmai din acest motiv. Mulțumim pentru ajutor, Bianca.
Bianca: Eu vă mulțumesc.
Carla: Bianca?
Bianca: Și mă bucur că sunt aici!
Alexandra: Vă mulțumesc mult că ați venit!
Bogdan (verificându-și telefonul): Scuze, scuze...
Alexandra (cu flautul în mână): Chiar mă bucur că ați venit într-un număr atât de mare...
Bogdan (verificându-și telefonul): Scuze, scuze...
Alexandra: Eu am fost inspirată de Georgia O'Keefe. La fel ca ea, și eu am trecut printr-un episod depresiv. Îmi cer scuze, nu mă pricep să vorbesc în public, așa că voi cânta ca să vedeți cu adevărat despre ce e vorba. Și mulțumesc mult, Bianca, Mulțumesc pentru tot!
Bianca: Te iubesc, măi! Și eu îți mulțumesc!
Alexandra începe să cânte la flaut, iar Bianca e în continuare la vioară. Le întrerupe Bogdan.
Bogdan: Scuze, dar cred că e dezacordată vioara. Poate s-au slăbit cuiele. Am ureche muzicală și mi se pare că ceva sună ciudat.
Mihnea: Da, e puțin dezacordată.
Carla: Poți te rog să le lași să cânte acum? Și discutați după aia...
Mihnea: Auzi, dar guguloiul ăla din lucrare de ce e pus exact pe mijloc? (Vine și Bogdan lângă Gabi, îl flanchează amândoi oarecum amenințător). Adică care a fost motivația ta? Întreb pentru că eu nu am ochiul ăsta de artist și mi se pare că l-aș fi pus un milimetru mai sus.
Carla (din ce în ce mai iritată): O să aveți timp pentru întrebări după ce facem acest prim tur.
Darius: Da, stați un pic că și pe mine mă interesează, domnișoară. (întorcându-se către Gabi)
Bogdan: Da, și eu sunt curios care e perspectiva ta.
Gabi: Acolo mi s-a părut că se potrivește, la nivel de compoziție.
Bogdan: Foarte drăguț. Auzi, el povestea despre cum era cândva și despre ce a devenit în prezent. Și totuși care e gândul care a stat la baza acestui tablou?
Gabi: Nu înțeleg...
Bogdan: Ce simțeai în momentul în care-l pictai? Ce emoții aveai?
Gabi: O senzație de libertate... cred.
Bogdan: Și frică, nu?
Gabi: Frică?
Bogdan (apropiindu-se și mai mult de el): Da, frică. Libertatea asta poate fi înfricoșătoare, nu? Ție nu ți-e niciodată frică?
Gabi nu răspunde.
Bogdan: Frica e o emoție umană, nu are de ce să-ți fie rușine. Ți-e frică să-ți fie frică?
Mihnea: Și aveai probleme cu părinții, nu? Așa ziceai.
Carla: Vă rog eu mult să lăsăm întrebările astea pentru mai târziu. Avem un desfășurător. O să avem timp după aia să...
Mihnea (către Gabi): Scuze, chiar sunt curios. Deci aveai probleme cu părinții?
Gabi: Da, aveam...
Bogdan: Ce fel de probleme? Nu trebuie să-ți fie frică să ne spui, e un cadru liber, uite și lucrarea asta mi se pare interesantă...
Bogdan se oprește brusc din discuția cu Gabi și se duce la Bianca.
Denisa: Carla, filmează... Mi-a băgat telefonul în față.
În paralel Darius începe să filmeze cu telefonul.
Carla: Scuze, dar tu ce faci?
Darius: Fac un live. Pentru oamenii care nu au putut veni.
Carla: Dar ai putea să nu mai faci asta?!
Darius: Scuze, eu mă identific cu o cameră de filmat.
Oni se pune în fața telefonului. Darius o filmează.
Oni: Aș vrea să le mulțumesc și eu celor de la Agenția Publică pentru Fonduri de Creație pentru că au finanțat acest vernisaj. Cu suma de 40.000 lei. Haideți să vedem ce s-a realizat cu acești bani. Avem aici niște pânze puse orizontal și vertical.
Carla: Scuze, dar nu aveți voie să filmați! Vă rog să vă opriți! Acum.
Oni: Păi filmăm pentru cei care nu pot participa... Ei de ce să nu aibă acces?
Carla: Pentru că noi nu l-am gândit ca pe un eveniment care să fie transmis live. E un eveniment artistic care presupune un contact direct cu publicul care se află fizic aici. Dacă voiam să fie filmat, filmam eu cu mâna mea.
Alexandra: Noi nu ne-am dat acordul să fim filmați, pe bune?
Oni: Pân' la urmă ce fel de eveniment ăsta? E pentru public sau nu? E finanțat din publici, asta e clar.
Darius: Da și de ce o ardem așa elitist?! Că pe event scria că e public. Nu e ca și cum am intrat peste voi în casă ca să vă filmăm.
Carla: Nu suntem elitiști, noi încurajăm oamenii să vină. Și se pot face rezervări, după cum am și anunțat. Doar că noi vrem să fie o experiență intimă, o expoziție vie... Dacă ar fi așa... de ce nu s-ar transmite și spectacolele de teatru live?
Ceilalți râd.
Mihnea: Haideți, doamnă să nu divagăm, că nu suntem la teatru aici.
Bogdan: Nu văd niciun actor. Eu nu văd nicio cortină.
Mihnea: Mamă, ia uite, covrigei de 2 lei. Eveniment exclusivist, nene, nu intră toată lumea!
Mihnea ia covrigeii.
Oni: Dar e și spre binele vostru, ăsta e marketing...
Carla: Apreciez asta, dar nu are legătură cu conceptul nostru.
Bogdan (o ignoră pe Carla și vorbește în fața telefonului, în timp Darius îl filmează): Deci o sumă de 40.000 ron a fost alocată pentru așa ceva (arată spre lucrările de pe perete făcute de Gabi) Avem o puțulică roz lipită de un tablou. Dacă mă întrebați pe mine, l-aș face cu cinci lei, dar cine sunt eu... să pun un preț artei.
Mihnea: Stai mă că ne-au dat și covrigeii ăștia de 2 lei, să nu ne uităm la puncte pe stomacul gol.
Carla: Deci vă rog frumos să nu fim lipsiți de respect...
Bogdan: Poate că eu mă identific cu cineva lipsit de respect. Asta e libertatea, nu a zis băiatul, sau ce-o fi, mai devreme? Pot să mă joc de-a cine vreau să mă joc, nu? Ca la teatru. Și să cer oricui să mă ia în serios, nu?
Oni (către Carla): Și au fost suficienți banii pe care i-ați primit? (Carla nici nu apucă să răspundă, că tot Oni răspunde): Mai mult decât suficient dacă mă întrebi pe mine.
Între timp Bogdan își dă jos pantalonii.
Carla: Dar care e problema? Nu înțeleg! De ce vorbim acum despre bugetul nostru??
Bogdan Dragi prieteni, acum că ne-am întâlnit la acest superb vernisaj, vreau să vă prezint și opera mea de artă. O creație pe care eu o numesc Viața mea între cracul stâng și cracul drept. Asta este mama mea. Și ăsta este tatăl meu. Iar echilibrul sunt eu. De ce nu-mi dă și mie nimeni bani pentru asta?
Darius: Dacă ești prost și n-ai cerut finanțare?
Carla: Deci gata, gata, (nervoasă) vă rog frumos! Dacă nu vă place expoziția și nu vreți să fiți aici, vă invităm să ieșiți! Nu vă obligă nimeni să stați.
Mihnea: Păi mai avem întrebări....
Carla: Atunci așteptați și puneți întrebări la final, dar să o faceți cu respect pentru acești oameni care s-au lăsat vulnerabili...
Mihnea: S-au lăsat vulnerabili? Ce drăguț! Dar ce suntem la terapie aici?! Voi faceți terapie pe bani publici?
Ovi: Banii noștri.
Mihnea (aruncând covrigei pe jos): Iertați-mă, scuze. Vă comportați cu ei de parcă ar avea 5 ani sau ar fi retardați sau ceva. Sunt oameni maturi, vaccinați, pot să ducă niște critici, nu?
Darius (Alexandrei): Nu te ia depresia din nou, nu? Că doar ai trecut peste.
Alexandra: Lasă-mă libidinosule?
Mihnea, Bogdan, Oni și Darius (care filmează în continuare) încep ușor-ușor să-i flancheze din toate părțile.
Bogdan: Michelangelo a făcut Capela Sixtină în 4 ani. Cât timp v-a luat vouă să faceți chestiile astea? Două minute? Trei?
Darius: Asta dacă nu le-a făcut AI-ul pentru ei. Ia uite că ăsta zici că e Comic Sans printat!
Denisa: Nu mai filma! Ce dracu nu înțelegi?
Carla: Ieșiți afară, vă rog!
Mihnea: Scuze, scuze, scuze (aruncă ostentativ cu covrigeii pe jos) S-au inspirat din marii artiști occidentali. O'Keefe? Sau cum era? Ai citit bine de pe foaie? De Grigorescu ați auzit? De Ștefan Luchian? De ce nu promovați și valorile noastre?
Darius: E clar că sunt toți niște globaliști, ce-ai? Păi, frate, mergeți în Coreea de Nord, dacă vreți comunism. Mergeți acolo să faceți artă.
Denisa: N-ați auzit să plecați?
Bogdan: E vreunul din voi care știe să deseneze o mână? O mână, pur și simplu. Până și Hitler picta mai bine decât voi.
Gabi: V-am rugat frumos să plecați. Nu vă place, plecați. Ce pula mea nu înțelegeți?
Mihnea: Doamne, ce-i cu reacția asta? Suntem la un eveniment public. Scuze (iar aruncă cu covrigei pe jos)!
Carla (urlând): Ieșiți afară! ACUM!
Darius: Am o idee... Faceți o expoziție și despre romi, că sunt bani mulți acolo...
Oni: Deci, lui Michelangelo i-a luat 4 ani să picteze Capela Sixtină. (lui Gabi) Ție cât ți-a luat să pui 3 puncte pe o pânză ca să ne arăți că ești poponar?
Gabi (izbucnește): Să știți că și Michelangelo era gay, cretinilor!
Mihnea îl lovește pe Gabi.
Bogdan: Ce-ai zis mă? Du-te dracu de poponar!
Oni: Unu, doi, trei!
Mihnea smulge telefonul din mâna Denisei.
Mihnea: Ce faci, mă? Unde dracu suni? Stai în pizda mă-tii jos!
Darius: Stai jos în pula mea!
Denisa: Dă-mi telefonul înapoi!
Gabi se bagă în fața lui Darius și vrea să-i ia camera din mână. Bogdan îl lovește iar pe Gabi - de data asta mai tare - și îl trântește pe un scaun. Mihnea o împinge pe Alexandra lângă Gabi. Oni și Darius le înșfacă pe Denisa și Carla și le îngrămădesc lângă ceilalți.
Bogdan: Stai jos, futu-ți morții mă-tii! Stați jos când vă zic!
Darius: Și tu, ce-ai rămas ca mimoza?
Bianca: Vă rog mult, eu eram doar la vioară...
Darius: Hai treci jos. Treci fă jos că mușc carne din tine!
Bogdan: Și acum o să scoateți telefoanele și o să le puneți aici. (le arată o cutie/pungă din mâna lui Mihnea).
Darius: Nu vi le furăm, stați liniștiți. Avem și noi niște principii.
Mihnea: Dragi prieteni, bănuiesc că ați văzut cum au escaladat lucrurile și felul în care am fost provocați să răspundem. Încă o dată, scuze.
Oni: Până la urmă sunteți doar niște martori. Nu aveați de unde să știți ce fonduri s-au investit pentru mizeriile astea. Ați venit să vă simțiți bine, să vedeți ceva frumos, nu aveați de unde să știți că o să ajungeți la expoziția de la școala specială.
Bogdan: Noi vrem să evităm alte situații de violență inutilă, și din fericire asta depinde doar de voi.
Ceilalți îi dau telefoanele lui Mihnea.
Darius: Iphone, Iphone, Iphone. Băi, da să mor io, nu e niciunul care să aibă vreun Alcatel ceva.
Oni (către public): Bănuiesc că nu e cazul să vă luăm telefoanele, nu? Nu o să facem nimic prostesc.
Bogdan: Bun așa. Vedeți că se poate?
Carla: Ce vreți de la noi?! Ce vreți?
Bogdan: Ce vrem?! E foarte simplu, mă mir că nu v-ați dat seama. (pe un ton fals-conspirativ). Vrem să punem mâna pe lucrările voastre, să le ținem ascunse undeva vreo 30 de ani, după care să le scoatem - când voi deja o să fiți artiști celebri cu niște cote incredibile - și să le vindem atunci pe sute de mii de euro și să ne facem viața. Ăsta e planul nostru!
Se lasă liniștea. Bogdan, Darius, Mihnea, Oni sunt serioși pentru câteva clipe, după care îi bușește râsul.
Oni: Voi ați venit să expuneți. Noi am venit să expunem.
Carla: Ce?! Ce să expuneți?
Darius (filmând): Pe voi. Am venit să vă expunem pe voi. Hai, faceți cu mâna!
Bogdan, Oni și Mihnea se uită la Darius certându-l cumva din priviri.
Alexandra: Ce?
Darius: Ce?
Denisa: Las-o în pace, te rog.
Bogdan: Vrem doar să vorbim. Să vă punem câteva întrebări, să ne cunoaștem mai bine.
Mihnea: Și să vă cunoască și alții. Oamenii care ne urmăresc acum.
Oni: Oameni care nu sunt din bula voastră. Gen.
Carla: Am înțeles, suntem praf ca artiști, nu ne suportați, dar totuși de ce nu ne lăsați în pace? Nu v-a obligat nimeni să veniți aici.
Bianca: Eu nici măcar nu sunt din grupul lor! Vă rog frumos! Eu nu am treabă cu pictura!
Bogdan: Stai liniștită, mami, că nici cu muzica nu prea ai.
Oni: Prima întrebare: Recunoașteți că banii alocați pentru vernisaj au fost de fapt folosiți ca să vă plătiți pe voi?
Mihnea: Deci hai să facem un calcul (lângă masă) în jur 2.000 de lei chirie pe spațiu dacă nu cumva l-ați luat pe nașpa că se știe armeanul ăla de Manasyan al vostru cu proprietarul, 12 lei pe covrigei, în jur de 30 de lei pe sucuri, plus 60 pe vinuri că ați luat o poșircă ieftină, și restul în buzunarele voastre. Acum întrebarea e... unde sunt banii?
Bogdan (complice): Hai să recunoaștem, așa, între prieteni, că ați cam gonflat onorariile alea, nu? Adică artă, artă, înțeleg, dar dă-o dracu de treabă.
Carla: Vă rog să înțelegeți... Lucrările au fost create în urma unui proces de...
Oni: Un proces de cam X lei de om, nu?
Carla: Am înțeles, nu vă place, dar tre' să înțelegeți că am ajuns la ceea ce vedeți în urma unui proces de documentare, toți cei implicați s-au lăsat vulnerabili....
Bogdan (o întrerupe): S-au lăsat vulnerabili. Cu suflețelul lor neînțeles plin de complexe. Ei care au fost îngrădiți de părinți, de lumea conservatoare din jur, în ce lume trăim, doamnelor și domnilor. Dar, domnișoara curatoare, am și eu o întrebare: de privilegiile voastre, de ce nu vorbiți?
Darius: Hai că încep să apară reacțiile. "Niște răsfățați sexo-marxiști, progresiști împuțiți!" - asta zice Vali. Vali, ești cel mai real. Ia uite, nu-i problemă de futai diseară. Între două nu te plouă. Dar pe ele s-ar putea să le plouă pe spate, știi ce zic. Și un comentariu de la Dănuța: "Nu vă mai întindeți la vorbă, dați-le la gioale, mama lor de comuniști!"
Oni: Ușor, ușor, mai avem o întrebare. A doua întrebare: nu era mai bine ca banii ăștia primiți de voi pentru expoziție să fi mers mai degrabă la un centru de plasament?
Carla: Vă rog să înțelegeți că nu așa se pune problema. Sunt lucruri cu totul diferite.
Denisa: Și vorbim de o sumă mică...
Oni: O sumă mică din punctul tău de vedere.
Darius: Donșoara Iphone 12, știți care mai sunt prețurile azi prin România? Și cum o duc oamenii de rând de pe o zi pe alta? Zi!
Denisa: Da, știu, vin dintr-o familie normală.
Mihnea: Familie normală, zici?! Scuză-mă pe mine. (se întoarce către public & e filmat și de Darius) Deci, dragi prieteni, o mamă care lucrează part-time în industria tutunului - da, industria aia care omoară milioane de oameni - și un tată cu multe conexiuni politice și care deține mai multe gatere - acolo unde se taie pădurile țării! - sunt "oameni de rând"! În timp ce un milion jumate de români se chinuie să își plătească chiria din salariul minim pe economie. Concluzia o trageți voi cei de față și cei de acasă care ne priviți.
Oni (tot către cameră): Noi nu avem nicio afiliere politică! Noi doar punem întrebări, căutăm adevărul.
Darius: Exact, dragi prieteni, dacă vrei să schimbi ceva în lumea asta trebuie să îi demaști pe impostorii de lângă tine!
Denisa: Ook, da, părinții mei au venituri peste medie, așa și ce dacă? Eu nu le mai cer bani. Te rog nu pune mâna pe mine. Tu ești nu înțeleg cum poți să stai și să...
Bogdan: Eu cred că era mai bine să iei bani de la ei și nu bani de la stat ca să-ți faci arta ta de căcat.
Oni (către Denisa): Auzi, boarfă feministă ce ești, spre deosebire de tine, eu sunt dintr-o familie de români muncitori. Ai mei chiar s-au chinuit mă crească. Tu nu ești decât răsfățată care nu știa ce să facă în timpul liber și s-a făcut mare artistă activistă. Dar tot conduce mercedes-ul de la tăticu.
Bianca: Și eu sunt dintr-o familie săracă! Și nici nu sunt cu ei! Mie îmi place doar să cânt la vioară! Vă rog, vă rog lăsați-mă să...
Alexandra (către Bianca): Ce dracu faci?!
Bianca: N-am de gând să fiu bătută sau cine știe ce dracu doar pentru că am cântat la căcatul tău de vernisaj, da?
Mihnea: Doamne, câtă dramă, păcat că nu aveți și popcorn aici!
Darius (revenind la Bianca, serios): Bă, ia gata, băăăă. Tăceți dracu din gură. Ține ăsta. Bagi în tine pufuleți de când veniși. Bianca, nu? Deci și tu ești dintr-o familie săracă? Gata mă, ați speriat fata. Care-i mobilul tău? E ăla cu cireșele?
Bianca (plângând): Da!
Darius: Și mie îmi plac cireșele. Care-i parola ta?
Bianca: 200803
Darius: E ziua ta de naștere? Ai un apel de la mami tău. Hai să o sunăm să îi zici că ești bine. Gata, gata, e totul ok. Sună, spune-i că o iubești, că ești la un eveniment....
Bianca: Mami, te iubesc, sunt la un eveniment... Mami, suntem la teatru te rog sună la 112, mami, de ce nu răspunzi?
Bogdan: Ora unu a sosit, omul negru n-a venit, ora două a sosit, omul negru n-a venit, ora trei a sosit...
Darius: Bianca, omul negru a venit!
O urmărește pe Bianca, o prinde.
Darius: Ia spuneți dragi, tovarăși, ce-i facem lui Bianca?
Bogdan: Spune tu!
Alexandra: Fă ce vrei!
Bogdan: A zis să faci ce vrei!
Darius: You broke my heart, Bianca, you broke my heart. (cântând) Numele tău, de azi îl voi uita. Hai să facem o poză pentru mama Biancăi. Spune brânză!!
Hai că mai avem reacții "Ăștia ar trebui gazați", zice Mihnea.
Mihnea: Te pup!
Darius: Băi, ia fiți atenți. Sebi zice: "Bine, Darius, ești next Pacino. De ce nu ai dat la actorie?". Cristi de la Cluj zice "Aia mică și brunetă e superenervantă. Dar parcă merge de-o pedală", Cristi, nu zici rău, ia să vedem! Cum te cheamă? Denisa? De azi ți se zice fă. Prescurtare de la fă curat, fă de mâncare. Treci pe masă. Treci pe masă că-ți dau foc. Dă-ți jos bluza.
Denisa: Ce?
Darius: Dă-ți fă jos tricoul că-ți dau foc la lucrare.
Bogdan: Felix A te întreabă dacă poți să îi ghicești culoarea sutienului.
Darius: Bineînțeles, 2, 50 că e albastru! 4,60 că e negru.
Oni: Darius, ia fi atent!
Darius: Mamăăăă, hai fă că îți dau foc la lucrare. BINGO! (Pauză) Frumos, sunt naturale? Sau ți-a luat tăticul silicoane la majorat? N-ai auzit ce te-am întrebat?
Denisa (aproape plângând): Sunt naturale...
Darius: Ia să vedem și felul doi. Cotă 5,50 că are tanga, și 7,00 că sunt negri. Dă-ți jos fusta. Acum în pula mea că-ți dau foc și ție și lucrării. (Denisa își desface pantalonii. Darius către cameră.)... Hai fă, când dansai cu curul pe afară la Beach Please nu aveai nicio treabă. E plin la highlights pe insta. Te stalkeresc de două luni, viață. Mi-ai aprins focul în suflet. Și BINGO...
Bogdan: Șerban P te întreabă dacă poți să îi faci un cadru din spate.
Darius: Îți fac Șerbane și din față și din spate, și dintre țâțe, și doggy și cum vrei. Șerban P. "cam grăsuță la poponeață". Sever "cam rubensiană pentru 20 de ani". Ce stai și te uiți la mine? Pune dracu ceva pe tine că nu impresionezi pe nimeni fără filtru de insta. Marea feministă de bani gata!
Gabi: Dar voi unde pula mea trăiți?! Pe străzi? În scări de bloc? Văd că filmați tot cu Iphone? Aveți Nike în picioare, haine scumpe?
Mihnea (îi dă una peste cap lui Gabi): Băi, Pomohaci. Stai jos. Scuze, te-am lovit cam tare?
Gabi (într-o criză de furie): Sunteți niște nenorociți! Toți! Sunteți niște nenorociți toți! Niște homofobi, naționaliști, habar n-aveți ce-i aia artă!
Mihnea îl apucă pe Gabi și îi deschide gura. Îi îndeasă covrigei de doi lei în gură.
Mihnea: Scuze, te-ai cam agitat. Te-a luat gura pe dinainte. Ia ocupă-ți gura cu ăștia că ți-o fi foame. Zi, sunt buni? Îți plac, zi, îți plac?
Oni: Stai mă că-l sufoci!
Mihnea îi îndeasă covrigei în gură până se sufocă. La un moment dat Gabi tușește și aproape că nu mai poate respira. Oni îl dă pe Mihnea de pe el.
Denisa îl ține pe Gabi și îl calmează.
Alexandra (plângând): Cine dracu sunteți?? Și ce... vreți... de la noi??
Bogdan (se întoarce către cameră/public): Dragi prieteni, aveți ocazia acum să vedeți un exemplar tipic pentru generația asta de sexo-marxiști "fragili și vulnerabili", donșoara de față (arată spre Alexandra) în loc să stea în atelier și să învețe cum e cu pictura, cu cromatica, cu anatomia artistică...
Mihnea: Cum făcea Michelangelo!
Bogdan: Așa, deci în loc să-și vadă măcar de educația artistică, că de talent ce să mai vorbim... ea postează toată ziua pe TikTok filmulețe în care citește de pe foaie mărturii cum trece ea peste "depresia" ei, despre "anxietate", despre "traume", despre blocajele ei. Hai s-o aplaudăm, sărăcuța Alexandra, și-a găsit salvarea în artă.
Alexandra: Du-te în pizda mă-tii! N-ai nicio idee prin ce-am trecut!
Oni: Vulnerability porn se cheamă ce faci tu!
Darius: Păi eu ce să mai vorbesc, dacă ați ști în ce condiții am crescut... eram 6 frați în cameră. Ce să mai zic că atunci când dădeau mingea pe școală ziceau nu vă duceți voi, lăsați urangutanul să se ducă. Eu ce să mai zic că cu banii pe care îi dați voi pe o ședință de terapie, familia mea trăia minim o săptămână.
Oni: Și eu am probleme, că doar oameni suntem, și eu am anxietăți și stări proaste, dar nu fac un show din asta și nu cerșesc după atenție.
Carla: Nu, tu doar sechestrezi oameni nevinovați.
Oni: Poftim?
Mihnea: Tu ce pula mea te bagi?
Oni: Mai spune o dată.
Carla: Tu doar sechestrezi oameni nevinovați.
Oni: Nu. Eu muncesc, eu lupt pentru țara mea și nu mă văicăresc. În proiectul depus la Agenția Națională pentru Fonduri de Creație ați scris că veți căuta să aveți un impact social, să vă adresați comunităților minoritare. În ce fel se adresează un scris și trei puncte pe o pânză copiilor din plasament? Eu am crescut în plasament. Știi ce înseamnă să îți fie foame? Știi ce înseamnă să-ți fie frig? Știi ce înseamnă să îți fie frică să adormi?
Carla: Sunteți niște fasciști.
Mihnea: Îți sparg dinții...
Carla: Hai, sparge-mi, dinții, lovește-mă, hai... Gabi, avea dreptate când a spus că sunteți toți niște proști. Hai, lovește-mă! Voi credeți că sunteți primii care vin cu un discurs de genul, mamă, ce căcat, asta nu e artă? Prinde la public, ia uite cum toți vă privesc. Credeți că pe vremea lui Michelangelo nu era la fel? Zi! Zi-i în pula mea!
Oni: "Ieri la curs m-am udat toată. Sper că nu s-au prins și colegii.". Alt mesaj: "Nu mă mai pot concentra la nimic. Te vreau. Acum." Ia uitați aici ce mesaje îi trimitea domnișoara asistentă universitară profesorului ei în urmă cu câțiva ani, când îi era studentă.
Carla: Nu mai citi, te rog!
Oni: Și fiți atenți ce-i scria donșoara în seara de Crăciun, când dom profesor era probabil cu familia, și probabil își asculta copiii cântând colinde, - că doar e om însurat și are copii! - deci ea îi scrie așa: "Paul, sunt dependentă de tine. Știu că nu ar trebui să îți scriu dar nu mă pot abține. Mă doare carnea pe mine. Mi-e dor de mirosul tău, mi-e dor de mâinile tale, mi-e dor să te am în mine, mi-e dor de sunetul pe care îl faci când îți dai drumul..."
Carla: Ce treabă aveți voi cu viața mea? Ce treabă aveți cu mesajele private ale oamenilor!
Bogdan: Ah, deci recunoști că ți-ai tras-o cu proful. Proful care absolut întâmplător, și obiectiv, te-a luat mai apoi asistentă la clasa lui.
Oni: Și uite așa fac unii carieră universitară! Domnișoara curatoare, te-ai gândit de ce domnul profesor n-a venit azi? Te-ai gândit că poate întâmplător soția lui a primit screenshoturile astea? Domnișoara curatoare, ești o târfă, ești o târfă ordinară. Ah, era să uit. Avem și poză pe care i-a trimis-o. O poză nud, evident.
Mihnea (către Oni): Ce poză? Că eu nu o știu? Ia dă și mie. (se uită la ceva în telefonul din mâna lui Oni) Hm, nush ce să zic cu celulita aia... e cam turn off.
Darius: Bă, da toate de la arte aveți șuncă, ce dracu? Bă da, serios, mai mergeți pe la sală fetelor. Deci dacă ați investi în săliță, cât investiți în picturiță, cred că am fi toți mai bine.
Carla plânge. E distrusă.
Bogdan (către ceilalți): Hai gata! Avem ceva mai important de făcut. Hm... (către public) Nu vi se pare că e cam liniște. E cam trist, așa, nu. Și credeți-mă, ceea ce urmează are nevoie de o melodie. (se întoarce spre Bianca) Bianca? Pune mâna pe vioara aia și cânți ceva.
Bianca: Ce să fac?
Bogdan: Te dai așa mai într-o parte și, cum ești tu serafică și anemică, cânți până îți fac eu semn să te oprești. Știi Gnossienne? Hai c-ai făcut-o în facultate.
Bianca: Dar ce să cânt... nu înțeleg... ce vreți de la mine?
Bogdan: Nu te mai miorlăi și fii atentă aici: ori faci ce îți zic, ori va fi nasol.
Bianca: Vă rog frumos. Mi-e rău...
Darius: Fă, ție ți-e cald cu dinții-n gură!
Bogdan: Darius, gata... Îți cânt pe note...
Bianca începe să cânte ceva aproape plângând.
Bogdan: Lumina... (către ceilalți)
Oni, Mihnea și Darius se poziționează fiecare în dreptul unei lucrări. Darius filmează în continuare. Bogdan a rămas lângă grupul de artiști și-i supraveghează.
Mihnea (distruge lucrarea/lucrările lui Gabi și zice): Unde e Pomohaci? Uite ăsta eram eu cel din trecut, și ăsta sunt eu cel din prezent!
Vioara se oprește. Darius o apucă de mână pe Bianca...
Darius: Cântă, nu strica momentul. Fix la mine te-ai găsit să te oprești?
Bianca: Vă rog frumos! Mi-e rău....
Darius: Cântă! Sunt primul din familia mea care face asta.
Denisa (către Darius): Pizda mă-tii de urangutan borât!
Se lasă liniștea timp de câteva zeci de secunde. Se oprește și Bianca din cântat.
Bogdan: Hopa... Ați auzit ce a zis? Pizda mă-tii de urangutan borât. Marea activistă pentru minorități... urât, urât, foarte urât... Bine că n-a zis și cuvântul cu ț... Deși știm toți că l-a gândit. Eu și Oni o să ne punem sufletul pe tavă.
Alexandra e în stare de șoc, aproape imobilă. Într-un final scoate un urlet disperat. Bianca leșină.
Oni: Hopa, muriră lăutarii...
Darius: Hai sus, anemico. Nu mai juca teatru. Hai sus, nu te mai preface. (Îi dă cu niște apă pe față. Nimic. Începe să îi dea palme ca să se trezească. Nimic.) Deci, efectiv, ți-ai băgat pula în el de moment.
Mihnea: Domnișoara curatoare, stai jos. Hai că n-am chef de teatru. Cireșica, hai sus. Nu te mai preface. Suntem bine, nu?
Carla: Bianca!
Bogdan: N-are nimic, doar a leșinat.
Carla: Cum adică doar a leșinat?
Mihnea: Taci în pula mea din gură.
Carla: Sună te rog la ambulanță, ai telefonul în mână.
Darius: Cum să sun că am live-ul pornit.
Carla: Închide live-ul și sună.
Mihnea: Taci în pula mea din gură că mă perturbi. Lasă-mă să-mi fac treaba. Suntem bine. Darius, te rog adu-mi și mie niște apă... Mai repejor. Stai să bei apă, hai sus cireșica, sus.
Carla: Nu ajută un pic de apă!
Mihnea: E inconștientă. Darius, hai să plecăm.
Darius: Stai să mai iau un cadru.
Bogdan: Nu plecăm nicăieri. Jos, jos...
Bogdan scoate pistolul.
Oni: Bogdan?
Bogdan: Ce credeați? Că filmăm un live, zgâriem trei tablouri și, gata, plecăm liniștiți acasă și ne batem pe burtă că am schimbat lumea?
(îndreaptă pistolul spre Alexandra. Pauză în care rămâne blocat. Nu știm dacă are mustrări de conștiință sau nu.)
Alexandra (plânge): Te implor, mi-e frică, te rog!
Bogdan: Uneori o idee are nevoie de-o armă.
Pentru câteva zeci de secunde el rămâne cumva blocat cu pistolul țintind spre nicăieri. Se schimbă atmosfera și ritmul, de parcă se trece într-un alt plan al (i)realității, în care Bogdan pare prins într-o transă.
Bogdan (mormăind ceva de neînțeles, un limbaj dezarticulat care treptat devine comprehensibil): Demonii adevărați ies pe timp de zi, în plin soare. În plin soare, ce căcat de replică. Acum câteva zile, după ce am ieșit de la repetiții, m-am dus să mă plimb prin oraș. Eram destul de obosit și stresat cu premiera și am zis să mai prind puțin soare... Colegii mei s-au dus să bea o bere, dar chiar nu mai aveam chef de ei. Nu că aș avea ceva cu ei, dar mă săturasem de aceleași bârfe, frustrări, na cum e lumea teatrului... sau mă rog... a facultății de teatru... plină de oameni duplicitari. Eu fiind unul dintre ei. Pe de o parte îi pupăm în cur pe regizori, și eu o fac, recunosc, pe de altă parte îi bârfim cum ieșim la bere, bine, și unii regizori pot fi foarte nașpa, se comportă urât dar și noi tolerăm. Regizorul de la proiectul ăsta urlă la noi încontinuu, acum câteva zile i-a zis Biancăi că nu e în stare să cânte două note la vioară și noi lăsăm capul jos și râdem la glumele lui de căcat... se crede mare regizor și de fapt e un actor ratat... mă rog... Poate că în teatru nu e așa, deși am auzit că fix așa e. Eu nu cunosc foarte bine lumea teatrului, că doar nu e ca și cum am lucrat prea mult în domeniu, poate n-o să lucrez niciodată la ce concurență e, dar vorbesc din auzite... deci contribui și eu la cercul ăsta penibil de bârfe. Deci cum ziceam, am ieșit să mă plimb prin Craiova (alt oraș în funcție de unde se va juca) mi-am luat un sandviș cu pui și sos de usturoi de la Maestro (alt produs de la un fast-food din orașul în care se joacă) și o Fanta și m-am dus în Grădina Botanică (alt parc din orașul în care se joacă, sau alt loc public în care s-a comis o crimă sau ceva ce a ajuns la știrile locale), și cum stăteam eu pe o bancă și molfăiam din sandviș, se așază pe banca de lângă două tipe, păreau studente, și ele au început așa random să vorbească între ele despre crima care a avut loc acolo, în Grădina Botanică, acu un an-doi, iar una din ele a zis arătând cu degetul: "uite, chiar acolo a omorât-o! ziua în amiaza mare!"
(Toate informațiile vor fi adaptate la realitatea locală din orașul în care se joacă. Se va căuta un fast-food, un produs de fast-food, o știre cu o crimă într-un loc public iar textul se va adapta.)
Îmi apăruse și mie știrea în feed când s-a întâmplat, dar între timp m-am luat cu altele și am uitat. Un adolescent de 17 ani ucis o fată de 16 ani... Așa și ele repetau în continuu că a omorât-o acolo, acolo a omorât-o, râdeau și arătau spre niște boscheți și brusc, mi s-a pus așa... ca un nod în gât. Și m-a lovit gândul ăsta... ideea de violență pură, pentru că din ce am citit el îi zisese că dacă îl înșală o omoară și ea chiar a făcut asta, așa că el omorât-o... și mă gândeam așa la maceta aia plină de sânge lucind în soare... Și m-a luat așa o panică groaznică, m-am ridicat de pe bancă și am dat să ies din Grădina Botanică, dar în loc să mă calmez, alte gânduri au năvălit peste mine, era aproape ca un atac de panică... am început să mă gândesc la alegerile mele în viață, la teatru... mă gândeam și la cât de nasol și incert e să fii actor tânăr... să înghiți toate rahaturile în ideea că ești un nobody dar poate că one day o să fii un nume, dar până atunci să te lași umilit și joci în toate căcaturile, fără decor, fără lumini, în spații improvizate care încearcă să acopere pompos faptul că nu sunt bani și apoi m-am gândit așa la repetițiile din ziua aia și la rolul meu, adică... ce joc eu aici de fapt? ce legătură am eu cu fanaticul ăsta naționalist? Și eu sunt la început de drum și știu cât căcat tre să înghiți pentru fiecare leu. Eu nu am nicio treabă cu politica din România, nici măcar nu sunt de aici, sunt din Republica, mi se rupe de stânga și dreapta, eu vreau să am un job stabil, eventual într-un teatru de stat, să joc roluri mari, adică pana mea, nu pentru asta ne pregătim toată facultatea?... și doamne mi se învârteau toate gândurile astea în cap până m-a luat amețeala... și atunci m-am așezat pe o altă bancă la ieșirea din Grădina Botanică și atunci am scos telefonul din buzunar, am intrat pe instagram și m-am uitat la câteva poze cu ea, erau poze mai vechi, de un an, doi, poze cu ea undeva la munte, zâmbind în timp ce urca pe Negoiu, și m-am calmat pentru câteva minute, dar nu a durat mult pentru că m-am gândit după aia că uite ce prost sunt, sunt un clișeu ambulant, un actor care se îndrăgostește de o colegă în timpul repetițiilor, dar sunt prea timid și speriat ca să vorbesc cu ea, și țin t0tul în mine...
Adi (din public): Care dintre ele?
Bogdan: Poftim?
Adi: De care dintre colege ziceai că ești îndrăgostit?
Bogdan: Păi...
Adi: De aia blondă, nu? Alexandra sau cum o cheamă... Depresiva.
Bogdan: Ce...
Adi: Sigur e blonda. Pari genul ăla atras de depresive, ești așa mai sadomasochist. Vrei de fapt să te bagi într-o relație care să te scurgă de viață, să fie cu reproșuri din alea mute... asta vrei tu. Știi cum se zice: ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se și întâmple.
Bogdan: Dar tu cine ești?
Adi: Un spectator. Mă cheamă Adi.
Bogdan: Așa, și ce vrei.
Adi: Ce să vreau? Nimic. Am venit și eu la teatru ca omu'. Sau, mă rog, la vernisaj... că nu înțeleg viziunea regizorală.
Bogdan: Nici eu.
Adi: Și acum ascultam monologul tău... confuz... Dar chiar, tu când ți-ai dat seama că vrei să fii actor?
Bogdan: În liceu.
Adi: Și de ce tocmai actor? Nush, mă întreb și eu, mi se pare o meserie chinuitoare. Mai ales dacă nu ești tare cu psihicul... O zic așa văzut din afară. Adică și așa trăim într-o lume complet fucked up. De ce să te mai încarci și cu toate demențele astea? La personaje, roluri mă refer... Sau crezi că pentru tine e ceva terapeutic? Actoria... I mean.
Bogdan: Mda, nu știu... tu cine ești?
Adi: Ai amnezie? Ți-am zis că mă cheamă Adi. Sunt IT-ist. Și îmi place să merg la teatru. Sincer să fiu, de obicei încerc să păstrez distanță față de ce văd pe scenă. Mă scot din minți ăștia care se duc la teatru și vor să fie mereu cutremurați. Toată ziua revelații pe pâine... Uneori un spectacol e doar un spectacol. Nu tre să fie toate niște experiențe limită, știi ce zic? Doar că... în seara asta a fost mai ciudat.
Bogdan: De ce?
Adi: Mi-a adus aminte de o chestie care mi s-a întâmplat mie în liceu, în urmă cu câțiva ani... Aveam un grup de prieteni cu care petreceam mult timp, eu eram la liceu dar ei erau mai mari, bikeri din ăștia mai dubioși... Genul care se îmbătau, ascultau metale și se uitau după aia la Părintele Cleopa pe Youtube. Mă rog, în esență erau niște fasciști. Am încercat să acopăr, se mai vede? Acolo în spate se vede? Cine își face 19 roman pe piept? Lumea mă întreabă dacă l-am făcut la 19 ani. Dar atunci nici nu știam ce înseamnă asta, fascismul, și nu-mi păsa, mă bucuram doar că am prieteni mai mari, voiam să mă simt bine, să mă îmbăt, știi, cum e la liceu. Eu crescusem fără tată și ei se comportau cu mine de parcă am fi familie sau ceva... M-au învățat să tai lemne, să mă bărbieresc... Și am fost de câteva ori la munte, unul dintre ei avea o mică cabană unde ne strângeam de obicei la party-uri... dar se întâmplau și lucruri mai ciudate...
Bogdan: Ce fel de lucruri?
Adi: Tot soiul de... ritualuri... pe care eu nu le înțelegeam... Ideea e că într-o zi m-am trezit mahmur și m-a luat panica, mi-am dat seama brusc că ceva nu era în regulă cu tot grupul ăsta... A fost o chestie de intuiție, nu știu de unde mi-a venit. Așa că am plecat de acolo și nu m-am mai văzut cu ei. Evident, au urmat zeci de telefoane și de mesaje, m-au făcut trădător, am fost și amenințat de ei, dar în cele din urmă am plecat din oraș la facultate și asta a fost. Și uite ce chestie, zilele trecute mă plimbam prin oraș și am văzut niște afișe electorale ale unui partid extremist... nu o să-i dau numele, că nu vreau să-i promovez. Iar pe afișele alea, în poze ghici cine era? Un exercițiu de imaginație. Erau unii dintre băieții din grupul de atunci... nu mai arătau a bikeri buhăiți, în pozele astea erau la costum și tunși frumos. Acum sunt candidați pe la primării, la consiliul local și tot așa...
Adică mereu apar unii din ăștia rebeli, antisistem, neafiliați politic, nu? Și în cele din urmă sfârșesc în poziții de putere, poziții autoritare... Și noi ce facem? Stăm și ne uităm la ei ca la teatru. (Pauză) Scuze, nu vreau să te plictisesc, ziceai că nu te interesează politica, nu? Ce-ai mă, suntem la teatru. Ce te-ai panicat așa. Deci nu ești cu politica, nu? Uite, se deschide ușa. Nu ești, nu? Suntem la teatru.
Carla: Bun, vă mulțumim foarte mult că ați participat la evenimentul nostru oarecum neconvențional. Vrem să vă asigurăm că toată lumea este bine și nevătămată. Acum, aș dori să continuăm discuția despre ceea ce ați văzut și apoi să împărtășim opinii și impresii. Dacă doriți, puteți pune întrebări artiștilor, iar noi, la rândul nostru, avem câteva întrebări pentru voi. De exemplu, am dori să știm cum ați găsit atmosfera, dacă ați considerat-o potrivită sau dacă ați fi preferat o iluminare mai elaborată. Cum ați perceput acest decor contemporan și ce părere aveți despre componenta acustică? Ați găsit-o adecvată? Sau credeți că manelele nu își au locul în contextul unui produs cultural artistic?
Sfârșit