Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste pe minim o pagină și pe maxim trei. / Absolută libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Mare atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Făceți-vă curaj și nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere. / Întrebați-mă orice. Nu există aici sfială, jenă sau «Mi-e rușine să întreb, să nu creadă Buzea că...»; absolut orice întrebare este LEGITIMĂ!"
Ritualuri de împerechere
Laura Cosma
- Am ajuns, a strigat Dorina în timp ce împingea cu șoldul ușa ca s-o închidă.
Niciun răspuns.
- Heei, sunt acasă. Nu-i nimeni?
A intrat în bucătărie și a lăsat pe masă sacoșa de hârtie plină de cumpărături. Și-a amintit că a uitat cheile în ușă așa că s-a întors în hol, a deschis ușa, a scos cheile din încuietoare și a dat să le pună pe policioară. S-a oprit în fața oglinzii să-și admire noua coafură. Fusese la coafor și o nebunie de moment, zisese ea, inspirație divină, zisese coafeza ei, o făcuse să-i ceară să-i schimbe culoarea părului și s-o tundă. De ani de zile Marilena îi zicea că e cazul să renunțe la cosițele negre care se revărsau până la brâu când își desfăcea cocul. Abia se recunoștea. Și-a zâmbit: îi veneau chiar bine tunsoarea asta pixie și șuvițele arămii.
- Costele, unde ești? a zis în timp ce se îndrepta spre sufragerie.
S-a oprit în prag cu mâna pe mânerul glasvandului, de parcă-ar fi văzut-o pe Medusa. Scaune răsturnate, pahare și farfurii sparte, tacâmuri, șervețele, multe-multe fotografii înșirate peste tot, până și tablourile de pe pereți atârnau strâmb.
A țipat isteric: Costeleeee! când vaza a alunecat odată cu fața de masă și de sub masă a ieșit un bărbat.
- Aha, ai venit! a zis bărbatul ridicându-se. Ținea o fotografie boțită în mână și o privea încruntat.
- Tu erai, a răsuflat ușurată femeia.
- Da' cine te așteptai să fie?
- Cum cine? Hoții! Tu nu vezi că ne-au spart casa? Uită-te și tu ce-i aici! O farfurie întreagă nu mai aveam... un pahar... a zis Dorina și a izbucnit în plâns.
- Aaa... asta? Eu...
- Tu ce? l-a întrebat printre sughițuri.
- Eu am fost. Căutam.
Dorina și-a înghițit lacrimile:
- Ce, Costele? Ce-ai căutat de-a ajuns casa noastră să arate așa. Ieri a fost Ana la curățenie... Știi că diseară avem musafiri?
- Nu contează ce căutam, important e ce-am găsit.
- Așa, și ce-ai găsit? l-a întrebat încercând să se calmeze.
Cu un ton triumfător, în timp ce-i flutura pe sub nas fotografia, bărbatul a zis:
- Asta, nevastă! Asta. Și am căutat și altele. Dovezi.
Femeia a făcut ochii mari. S-a uitat la Costel de sus până jos și apoi de jos până sus. Privirea i s-a oprit la șuvițele de păr pe care de obicei bărbatul le pieptăna cu grijă și apoi și le lipea de scalp cu fixativul ei ca să nu i se vadă chelia. Erau electrizate și, așa cum era îmbrăcat, doar în maieu și chiloți, Costel semăna ca o păpădie. Mai mult din curiozitate, a aruncat o privire și spre cartonașul îngălbenit cu un luciu stins.
- O poză alb-negru? Dovadă că ce?
- Exact, o poză alb-negru. Da' cine apare în ea? Ia zi, Dorina, cine-i aici?
- Mai lasă-mă cu prostiile tale. Ce contează cine apare într-o poză de-acu' cincizeci de ani?
- Deci recunoști?
- Ce să recunosc, om nebun? Știi că nu văd fără ochelari.
- Tu ești asta, da' cine-i hăndrălăul pe care îl ții de mână? E făcută acasă la nomenclaturistu' de tac-tu. Recunosc scara, mobila, tablourile.
- Nu văd nimic. Eu, pe scări, zici? Tata mi-a făcut multe poze pe scări. Eram prințesa lui. Avea un aparat și developa singur pozele. Își făcuse cameră obscură în debara. Ce-l mai bombănea maică-mea.
- Nu mai divaga și zi-mi cine-i ăsta. Vă țineți de mână, Dorina. Sunteți îmbrăcați frumos, adică tu, că el poartă un sacou alb la cămașă neagră cu mânecile prea lungi să fie al lui. Hei, da' unde crezi că te duci? a zis apucând-o strâns de încheietură. N-am terminat.
- Dă-mi drumul, Costele, mă învinețești, asta nu mai e glumă. Mă duc să-mi iau ochelarii.
Cu părere de rău, bărbatul i-a eliberat mâna. A urmărit-o până în bucătărie, adulmecând-o ca un copoi cât timp era cu spatele. Femeia s-a apucat să-și caute în poșetă tocul de ochelari.
- Acum dă-mi să văd, a oftat trântindu-se pe un scaun.
- Nu ți-o dau c-o rupi. Te știu eu.
- De ce s-o rup dacă n-am rupt-o până acum?
- N-ai rupt-o, dar ai ascuns-o. Bine de tot. Era pe fundul unul sertar.
- Pe bune? Am ascuns-o?! Și cum dracu' vrei să-ți spun cine e în poză dacă nu mi-o arăți?
- Își spun eu. Are plete nenorocitul. Și cravată de-aia subțire care-i atârnă peste curea.
- Dacă are plete, înseamnă că poza e făcută după revoluție. Băieții își lăsau plete și mie îmi plăceau băieții cu părul lung. Încă îmi plac, l-a tachinat Dorina.
Costel și-a trecut mâna prin păr cu un aer nefericit.
- Zici că suntem îmbrăcați frumos? Poate mergeam la un majorat, la vreun bal?
- Se poate, a zis bărbatul. Dar...
- Dar ce, Costele?
- Se vede clar cum coborâți din camera ta.
- Așa, și?
- Tu te uiți vinovată în jos, iar el e mândru ca un curcan. Ce-ați făcut voi doi în camera ta? a declamat pe un ton acuzator.
- Ai înnebunit de tot. Îți dai seama că poza e făcută înainte să te cunosc? Încalci regulile.
- Ba nu. Ai păstrat-o, femeie! urlă Costel.
- Nu țipa, că ne-aud vecinii. Am păstrat multe poze. Și nu te mai prosti, dă-mi-o s-o văd.
- Nu-ți dau nimic. Asta rămâne la mine, a zis Costel ieșind teatral din bucătărie.
Femeia a dat din mână a lehamite. S-a ridicat de pe scaun și a luat-o pe urmele lui. I s-a părut că el ar mai fi vrut să continue sceneta, dar i-a tăiat-o scurt.
- Ți-ai ales rău momentul. Hai c-avem treabă. Înc-un pic și vin oamenii ăia și p-aici zici c-a trecut taifunul. Nici îmbrăcați nu suntem... pahare și farfurii nu mai avem....
Două ore mai târziu, masa din sufragerie e pusă pentru opt persoane. Îmbrăcați la patru ace, Dorina și Costel își așteaptă oaspeții. Nu-și vorbesc. Primii ajunși sunt Ileana și soțul ei, Dinu. Au fost colegi cu Dorina de la grădiniță până la liceu și au rămas prieteni. Se îmbrățișează cu toții.
- Aveți grijă, fragil, spune Dinu în timp ce-i pune în brațe lui Costel o cutie imensă, frumos împachetată.
- Nu trebuia, chiar nu trebuia, zice Dorina căutând o vază pentru florile primite.
- Ei, o nimica toată. Odată împliniți douășopt de ani de când v-ați luat. N-am fost prea inspirați. Un serviciu de doușpe persoane...
- Serios? îi scapă Dorinei în timp ce se uită cu subînțeles la Costel. Mulțumim, mulțumim frumos, de fapt, chiar aveam nevoie. Haideți să bem ceva, până vin și ceilalți.
Ilenei nu i-a scăpat privirea aruncată de Dorina soțului ei și, în timp ce își savura băutura, întreabă:
- Voi doi! Iară v-ați certat? Apropos, își vine bine tunsoarea. Și culorile îmi plac.
- El nici n-a observat, răspunde Dorina cu ciudă. În schimb, mi-a făcut o scenă d-ale lui când m-am întors acasă. Hai, Costele, arată-le poza pentru care ai spart tot în casă.
- Pare mai grav decât data trecută când i-ai tăiat tu cămășile, mustăcește Dinu.
- Eu n-am făcut-o pentru chestii antice ca lipsitul ăsta de imaginație, pufnește Dorina.
- Adevărul e că scenele voastre sunt... într-un fel... nu-mi vine cuvântul, intervine Ileana în felul ei lipsit de umor. Cum de nu vă plictisiți de copilăriile astea?
- Poate tocmai d-aia nu se plictisesc, a filozofat Dinu. Ce să pricepi tu?
- Să taci, s-a răstit la el Ileana. Apoi, întorcându-se către Costel: ia arată-mi poza.
Costel scoate fotografia din buzunarul interior al sacoului și i-o întinde. Femeia o ia, aruncă o scurtă privire și întreabă nedumerită:
- De ce v-ați certat pentru poza asta? Uite, Dinu, noi doi! Ce păr aveai! Băi, da' ce semăn cu tine, Dorina! Venisem să-mi împrumuți pantofii Guban, ăia negri de lac... Habar n-aveam să merg pe tocuri. I-am zis lui Dinu să mă țină de mână să nu cad pe scări. Unde mergeam? La banchet? Ba nu, cred că la un majorat. Mai țineți minte?