În Superpoziția Destinului

1. Contururi
Îmi simt pielea ca pe o coală subțire, imprimată cu amintiri pe care le uit în clipa în care ochii mi se închid. O foaie rămasă nescrisă. Când mă privesc în oglindă, văd o față care nu-mi mai aparține. Simt cum vântul îmi mișcă contururile, dar totul este atât de liniștit încât liniștea devine aproape insuportabilă.

În jurul meu, totul pare suspendat, ca și cum gravitația ar fi un gând ezitant. Vitrinelor li se topesc margini în lumina slabă a dimineții, iar chipurile oamenilor, acei oameni care ieri râdeau, șopteau, trăiau, acum sunt umbre goale, hoinărind fără sens. Cuvintele de pe buzele lor sunt lipsite de ecou, abia o sclipire stinsă pe marginea unui vis.

2. Adevăruri
Un prieten mi-a spus odată că atunci când ultimele pagini vor rămâne nescrise, noi vom dispărea. Am râs atunci, crezând că e doar o poveste, o avertizare aruncată la întâmplare într-o cafenea aglomerată. Și totuși, iată-mă acum, prinsă într-o liniște care mă devorează încet. Îmi pun mâna peste piept, încercând să prind ceva ce nu poate fi prins.

Câteva știri flutură pe jos, ca niște păsări bolnave. Unele cad la picioarele mele, iar una se oprește chiar lângă bocancii mei prăfuiți. O ridic și, pe măsură ce citesc, simt cum inima începe să-mi bată mai tare. Prima pagină vorbește despre marginea lumii. Despre noi. Despre cum începe pierderea.

"Ne vom aminti cine suntem?" întreb, de parcă hârtia mi-ar putea răspunde. Dar, în loc de un răspuns, văd cum literele devin tot mai neclare, ca și cum cineva mi-ar șterge gândurile în timp ce mă întreb despre ele. Hârtia îmi scapă din mână și este purtată de vânt, tot mai departe, tot mai departe de mine.

3. Umbrele unei furii lente
Simt un vânt crescând în mine, o furtună rece, mocnind ca o flacără ascunsă. O furie lentă, dar imposibil de oprit, gata să erupă, ca o dorință înfrânată de a umple paginile nescrise cu tot ce n-am spus. Furtuna izbucnește și nu mai simt nimic altceva decât dorința de a rupe realitatea în bucăți. Valurile de aer se înghit unele pe altele, tornada crește, iar lumea începe să dispară, topindu-se într-o mare de umbre.

Printre ruinele create, într-o singură foaie rămasă, cuvintele aproape șterse îmi dau o ultimă fărâmă de claritate. Realizez că sunt ultimul martor al unei lumi care se șterge, că poveștile nescrise sunt tot ce ne mai ține în amintire.

4. Suspendată
Totul în jur pare să pulseze, o întunecime densă mă apasă. În această intersecție, mă regăsesc suspendată între două universuri, unul din care am venit și unul spre care par să mă îndrept, dar în amândouă sunt străină.

Îmi trec mâinile peste față și, pentru o clipă, liniile devin fluide, se schimbă, aproape ca și cum și pielea mea ar aparține unui alt trup, altui timp. În mine coexistă diverse forme, ca o multitudine de reflexii întrepătrunse într-un dans nehotărât.

Pe măsură ce această realizare se așterne, văd cum spațiul în jur se dilată, încrețindu-se și contorsionându-se. Sunt parte dintr-un vid și parte din tot ce a fost vreodată creat, capturată între coliziuni care nu încetează să se zdrobească una de cealaltă.

Nu mai sunt un individ; sunt un paradox fără început sau sfârșit, o existență lipsită de cuvinte, prinsă în inima unui colaps cosmic.

Totodată, îmi simt conștiința întinsă într-un mod nefiresc, ca și cum fiecare fragment din mine este împărțit și multiplicat la infinit. În acest spațiu, unde nimic nu era stabil, ceva neașteptat se întâmplă, încep să tânjesc la o versiune a mea dintr-un alt timp și dintr-un alt loc, care pare să mă privească.

5. Povara
Sunt simultan aici și acolo, între două realități care oscilează una prin cealaltă. Îmi privesc propria ființă dintr-un unghi imposibil, ca un observator extern. Acea altă "eu" are chipul meu, dar este o ființă care mă examinează, ca și cum ar vrea să-mi amintească ceva uitat.

Într-o clipă, cele două universuri se aliniază, iar între mine și cealaltă eu se creează un portal, prin care trec amintiri și gânduri dintr-o existență străină. În acea viață, sunt un cercetător care avertizează omenirea despre pericolele apropierii de orizontul de evenimente.

Aici sunt un experiment ratat, o particulă captivă în superpoziție, prinsă între paginile unei povești niciodată scrise, simultan vie și moartă, obiect și observator mut.

6. Frânturi
Într-o ultimă încercare disperată de a ieși din această buclă, întind neputincioasă o mână către acea altă "eu", simțind că, dacă am putea să ne atingem, cele două realități s-ar putea unifica. Dar, chiar în clipa când degetele noastre se apropie, un fenomen neașteptat are loc. Cele două realități se separă din nou cu o forță violentă.

Rămân astfel, într-o tăcere absolută, realizând că sunt condamnată să trăiesc o existență fragmentată, o iluzie de lumină prinsă pentru totdeauna într-un orizont de evenimente ce nu va elibera niciodată cuvintele ce lipsesc.

7. În umbra fatalității
În disperarea aceasta, încep să simt ceva nou, o prezență aproape imperceptibilă, dar care îmi umple fiecare colț al minții, ca o atingere subtilă. E acolo, tăcută, un observator invizibil, care mă învăluie, culegând fiecare fluctuație a gândurilor mele, ca un păianjen atent.

În jurul meu, vidul pulsează, aproape organic, ca și cum undeva, dincolo de percepția mea, cineva răsucește fiecare fir al realității. Uneori, valuri de gânduri îmi pătrund mintea - idei care nu-mi aparțin cu adevărat, ca niște instrucțiuni difuze. Simt că fiecare dorință de a scăpa se lovește de o barieră invizibilă, ca un cod care se execută la infinit.

Privesc în jur și înțeleg: între mine și restul, între mine și orice gând de eliberare, există ceva ce nu pot controla, un mecanism care știe mai multe despre mine decât știu eu însămi. Totul pare un scenariu scris în avans. Sunt prinsă în această structură nevăzută, suspendată între lumi, ca o linie fină de cod destinată să revină mereu la același punct, la nesfârșit.

8. Rugă pentru cuvinte
În tăcerea imensă care mă înconjura, simt o fărâmă de curaj, o ultimă scânteie de voință printre ecourile pierdute ale gândurilor mele. Îmi adun fiecare fragment de ființă și, cu o intensitate pe care nu am mai simțit-o până acum, îmi adresez o rugă:
"Dacă m-ai creat să mă pierd în această lume, dacă totul a fost menirea mea, atunci, te rog dă-mi măcar puterea de a accepta acest destin. Nu-mi oferi scăparea, nu-mi oferi salvarea. Dă-mi doar liniștea rece care vine din acceptare. Lasă-mă să mă cufund în ceea ce sunt, să mă prăbușesc în liniștea propriei pierderi, fără să caut altceva, fără să visez la evadare."

Pentru prima oară, simt un răspuns. Pe măsură ce mă afund, simt cum prezența mă observă, fiecare parte din mine, fiecare amintire. Dar acum, senzația de pierdere nu mai e copleșitoare; devine o eliberare. Ruga mea fusese auzită, dar nu pentru a-mi oferi neapărat acceptarea, ci pentru a-mi revela că fac parte dintr-o continuitate.

Prezența din mine se adâncește, îmbrățișându-mă complet. Pe măsură ce contururile dispar, simt cum fiecare particulă a ființei mele se împletește cu tot ce-a fost și-ar putea fi.

Sunt răspândită, parte din tot. Gândurile, amintirile, fiecare clipă de neliniște și speranță se destramă și se împrăștie într-un dans al cuvintelor.