Estrus

*****
«Vreau să fiu fericită. Nu mai vreau să mă simt așa. Nu mai vreau să mă simt rău. Vreau să simt un pic de fericire. Sau măcar plăcere. Am nevoie de o pauză. O pauză de la nefericire. O pauză în care să nu mă mai gândesc la ei. Să nu mă mai gândesc la nimic. Un moment în care să plutesc, să fiu liberă de apăsare. De povara asta pe care o car cu mine oriunde m-aș duce. Mi-e așa de dor de ei. Și mă simt așa de vinovată când gândesc așa. Dar sunt istovită. Am obosit să încerc să nu îi uit. Să îi iubesc la fel de mult ca atunci când trăiau. Când erau aici. Când erau acum. Pentru că ei nu mai sunt. Ei au fost. Și doar eu mai sunt. Ca într-o călătorie cu trenu în care ei s-au oprit pe peron. El ținând-o pe ea de mânuță. Amândoi privindu-mă inexpresiv sau poate cu reproș. Iar trenul din care eu îi privesc de la fereastră se tot îndepărtează de ei și mi-e tot mai greu să le văd chipurile. Să le anim. Să le dau viață măcar în mintea mea.

M-am săturat să mă uit la pozele lor și să vorbesc cu ei ca și cum ar fi aici și să îmi imaginez ce mi-ar răspunde. Să le miros hainele pe care nu le-am spălat de atunci și în care mi-e tot mai greu să le recunosc mirosul pentru că mi-am scufundat fața de mii de ori în ele. Doare prea tare și simt că îmi pierd mințile. Uneori mă întreb și eu cum mai rezist. Și de ce? Și apoi îmi răspund singură. Dar dacă eu nu aș mai fi aici să îmi aduc aminte de ei, să îi port cu mine, să îi iubesc. Ce ar mai rămâne din ei? Ar fi pierduți cu adevărat pentru totdeauna. Și nu sunt pregătită să îi pierd definitiv. Nu încă.

Doar o pauză. De atât am nevoie. O mică pauză de la nefericire. Vreau să uit măcar pentru câteva clipe cine sunt, de unde am venit, cum am ajuns aici și ce am pierdut pe drum. O mică pauză de la rău. Vreau să mă simt bine. Poți să faci asta pentru mine? Poți să mă faci să mă simt bine? Poți să uiți pentru o clipă cine sunt, cine ești? Să fim doi necunoscuți, doi pierduți, doi uitați. Poți să fii cu mine aici și acum? Și să fie un pic bine? Poți să mă atingi? Vreau să mă atingi. Nu m-a atins nimeni de atunci. Am fost ținută în brațe să plâng. Am fost cuprinsă de după umeri și chiar și purtată pe sus atunci când nu am mai putut nici să merg. Dar nu am mai fost atinsă de atâta timp. Vreau să îmi atingi pielea cu mâinile tale. Vreau să mă cuprinzi. Să mă ții aproape. Să mă strângi. Să mă sufoci și să mă strivești. Fără milă. Fără blândețe. Fără să mă tratezi ca pe cineva care a pierdut totul. Să mă muști. Să mă zgârii. Să îmi faci ce vrei. Să îmi faci ce vreau. Să îmi faci tot ce vreau ca să mă simt bine. Fără ca măcar să fie nevoie să îți zic un singur lucru. Să știi tot ce am nevoie și exact când am nevoie. Să mă iei și să mă ții. Să nu mă mai lași. Să nu mai am nici o putere. Să nu mai am nici un control. Să nu mai am nimic de ales, de decis. Să las totul să se întâmple așa cum se întâmplă fără să mă gândesc la nimic.»

Ea nu zisese nimic din toate acestea. Nu ar fi avut niciodată puterea să le zică cu voce tare. Sau curajul să le gândească. O parte nici nu erau gânduri coerente, erau doar porniri subconștiente. Altele doar emoții. Era ce simțea. Și ce simțea mai presus de orice era că nu vrea să fie singură în seara asta. Îl invitase la o cafea. Nu avea cafea și oricum era târziu pentru cafea. Avea vin. Întotdeauna avea vin. Uneori nici nu putea adormi altfel. Băuseră. Povestiseră o vreme. Despre vreme. Despre nimicuri din prezent. Sau din trecut. Acele părți din trecut despre care puteau vorbi fără să doară. Momente și locuri de când erau copii. Când totul era încă posibil și nimic nu fusese încă decis. Ea îi povestise despre păpușile ei preferate și toate dramele care existaseră între ele. El despre câinele lui de când era copil și aventurile lor imaginare. Amintirile din copilărie (sau poate vinul) o înveseliseră puțin. Poate înveselit era mult spus. Se simțea mai calmă. Ușor amețită. Lejer anesteziată. Amorțită. Amorțită era bine. Nu atât de mult încât să se prăbușească. Destul cât să se simtă bine. Se oferi să îi mai umple paharul. Se împletici ușor cu sticla de vin într-o mână și se rezemă de pieptul lui. Era mai înalt cu un cap decât ea și nu îi văzu reacția dar avu impresia că îi mirosise în treacăt părul. Și el mirosea bine. Străin. Nou. Se opriseră amândoi neîndrăznind să meargă mai departe. Ea privind către pieptul lui. El cu brațele formând un semicerc nehotărât în jurul ei. În cele din urmă ea își lipi tâmpla de cămașa lui și scânci cu ochii aproape închiși.
«Poți să rămâi cu mine în seara asta?»

****
Se cunoscuseră la ședințele de suport. Partenera lui murise de cancer. La început nu își vorbiseră deloc. De fapt pentru primele ședințe el nu vorbise cu nimeni. Doar ascultase tăcut. Nici în pauzele de cafea nu intra cu nimeni în vorbă. Se retrăgea într-un colț și privea fix în cercul negru din paharul de plastic ca și cum ar fi fost un portal în care încerca să afle răspunsuri. Poate asta îi atrăsese atenția la el. Disperarea lui tăcută.

Nu îi plăcea să vorbească despre ce se întâmplase dar era foarte încurajator și receptiv la ce ziceau ceilalți din grup. O singură dată luase cuvântul și fusese foarte succint. Partenera lui aflase că e gravidă și apoi la câteva luni se simțise rău. La spital testele arătau fără echivoc o tumoră pe creier. A urmat întreruperea sarcinii. Operația. Radioterapia. Speranța. Recidiva. Apoi colapsul. Și apoi el a rămas singur. A hotărât să se mute aici. Să o ia de la capăt. Nu știa pe nimeni.

Și-au dat seama repede că stau pe aceeași stradă pentru că se tot întâlneau înainte de ședințele de grup. Uneori înainte de a intra. Alteori în autobuz. Sau la alimentara de pe strada lor. El se prefăcea că nu o vede și trecea strada sau privea în altă parte când se întâlneau. Așa că ea fost cea care a preluat inițiativa după una din ședințe. El i-a confirmat că stă pe aceeași stradă la câteva blocuri distanță. O remarcase și el. Nu vrusese să o deranjeze. De atunci se întorceau împreună după grup mai mereu.

El nu vorbea prea mult. Nu părea timid doar foarte rezervat. Ea aprecia compania lui tăcută. Nici ea nu avea multe de zis. Îi plăcea că nu o presa cu întrebări personale și nici nu o plictisea cu lucruri despre el. Era poate faptul că amândoi trecuseră prin trauma pierderii cuiva drag. Nu suporta să mai vorbească cu cunoscuți. Toate conversațiile i se păreau atât de false. O înfuriau și dezgustau în egală măsură mila lor. Și în spatele tuturor chipurilor îngrijorate vedea frica. Să nu li se întâmple și lor. Să nu fie cumva molipsiți de blestemul care se abătuse asupra ei. Se bucura mai degrabă de mici interacțiuni cu străini care nu îi știau povestea. Sau cu cei din grupul de suport care aveau propria poveste. Simțea că el poate înțelege mai bine prin ce trece. Cumva părea să știe exact de ce are ea nevoie în acel moment. Nu îi ceruse niciodată să o vadă în alt context. Nu încercase să o atingă. Părea mulțumit de compania ei și atât. Asta o făcea să se simtă în siguranță alături de el și mai puțin singură. Și el plutea prin viață fără sens sau direcție. Era companionul perfect pentru plimbări la întâmplare pe străzi. Era pierdut. La fel ca ea. Erau pierduți împreună.

***
Pe unul dintre pereți erau lipite două mese alăturate. Pe una din ele erau câteva farfurii cu biscuiți și un aparat simplu de cafea. Lângă era un dozator de apă. Erau pentru momentele de pauză ale ședinței. În mijlocul încăperii erau scaune așezate în cerc. Nu toate erau ocupate. Câțiva nu veniseră în seara asta. Cineva luă cuvântul și introduse noul invitat. Aceasta strânse din buze încurcat, ridică ușor o mână dar nu zise nimic. Nu era pregătit încă să vorbească. Grupul îl salută apoi fără o ordine prestabilită luară cuvântul. Când terminau erau aplaudați și încurajați. Când veni rândul ei ezită dar apoi își făcu curaj. Se prezentă scurt pentru noul venit și apoi începu să vorbească privind în gol.

Își frământa mâinile nervoasă și se oprea des dar nimeni nu o întrerupea.
«În ultima vreme am fost ceva mai bine. Am reușit să dorm ceva mai mult. Încerc să lucrez, să mă țin ocupată dar e greu. Sunt atât de obosită... Am reușit să fac puțin sport. E mult zis sport. Mișcare. Am ieșit mai mult afară. Nu pot să mă duc în parc. În parc e cel mai greu. Era locul nostru... Mă plimb pe străzi. La întâmplare. Chiar și așa. Îi văd peste tot pe unde mă duc în cartierul nostru. Ca și cum eu sunt cea care a murit și îi urmăresc peste tot ca o fantomă... Prea multe amintiri. Părinții mei îmi zic că ar trebui să mă mut. Dar nu pot... să plec... Nu pot să... îi las...»

Se oprise pentru că își pierduse vocea din cauza plânsului. Ceilalți o încurajară cu blândețe. Ea își șterse lacrimile și privi către grup mulțumindu-le. După o pauză destul de lungă își plecă privirea și continuă.
«E important... Terapeutul îmi zice... Mă rog... Pentru procesul de vindecare. Să vorbesc despre...»

Urmă o nouă pauză lungă în care își privea genunchii în timp ce își frământa mâinile. După o vreme reuși să continue de data aceasta pe un ton neutru resemnat cu o voce stinsă.
«Voia să ieșim cu bicicletele. Eram obosită. Aveam nevoie de o pauză. Le-am zis să meargă singuri. Am pus-o pe scăunelul de copii de pe bicicleta lui. Am prins-o bine în centuri. Și cele de pe umeri și cele de la picioare. M-am asigurat că nu poate să cadă. Când au plecat m-am simțit ușurată. Fericită că am câteva ore doar pentru mine. Mi-am imaginat de multe ori ce a urmat apoi. Nimeni nu știe exact pentru că nu i-a văzut. Dar eu mi-am imaginat, am trăit acel coșmar de mii de ori. Și de fiecare dată când îl retrăiesc aș vrea să pot schimba ceva. Să încerc să îi opresc. Să îi țin acasă. Sau dacă nu, măcar să mă duc cu ei. Să strig la el cât pot de tare. Să îl previn. Să nu meargă pe aleea de lângă canal. Să nu cadă în apa aia mizerabilă. Să îl ajut să o desprindă. Să îi salvez. Nu am cum. S-a întâmplat deja. Ea a rămas acolo prinsă în centurile pe care eu însămi le-am strâns. Iar el a rămas cu ea. Încercând să o salveze. Ei au rămas acolo. Iar eu sunt încă aici.»

**
În drum spre brutărie trecea prin parc. De multe ori o văzuse alergând prin parc dimineața. După însă nu mai ieșise niciodată. Nici la brutărie sau la alte cumpărături. Nici la sala de sport câteva străzi mai încolo unde alerga când era urât afară. Privi prin geamurile înalte, transparente către siluetele care alergau în gol. Ea nu era printre ele. Continuă traseul până în fața clădirii de apartamente unde locuia. Uneori o vedea trecând sau mișcându-se în spatele perdelelor. În ultima vreme draperiile erau trase și nu mai vedea nimic. Nu mai ieșea deloc de când rămăsese singură. Era îngrijorat pentru ea. Ar fi vrut să poată face ceva. Să o scoată din groapa asta neagră în care se înfundase. Să îi întindă o mână de ajutor. Ar fi vrut să poată să bată pur și simplu la ușa ei și să zică «Știu prin ce treci, vreau să te ajut». Să o scoată la o cafea. Să discute. Despre orice. Să îi mai distragă atenția de la ce se întâmplase. Ar fi crezut că e nebun. Asta dacă i-ar fi răspuns la ușă. Nu ar fi înțeles. Oricât i-ar fi explicat că el are un talent special. Acela de a vedea oamenii. De a-i vedea cu adevărat. Și că o vede pe ea și îi simte durerea. Că o vede cu adevărat și o poate ajuta. Dar a mai încercat și cu alții. Oamenii nu-l înțeleg. Îl privesc ca pe un ciudat. Îl resping. Știe prea bine cum e să fi respins. Și doare al naibii. Nu ar putea suporta să fie respins și de ea. Așa că e foarte precaut în a se apropia prea mult de ea. Preferă să aibă răbdare.

Primele câteva luni după o văzuse ieșind foarte puțin și doar pentru câteva întâlniri medicale sau la bancă. O vizitau uneori părinții ei și îi aduceau lucruri. Probabil alimente. Apoi începuse să meargă la întâlniri de grup pentru persoanele în doliu și o vedea ieșind ceva mai des. După o vreme hotărâse că e momentul să se apropie de ea. Și ce ocazia mai bună decât să participe și el la ședințele de grup. Cine altcineva mai bine decât el să înțeleagă prin ce treceau acei oameni și mai ales ea? Trimisese un simplu formular online și fusese invitat. Nu știa despre ce anume o să vorbească. Nu se gândise atât de departe. Doar voia să îi fie aproape. Să o asculte. Să o încurajeze. Sigur putea să o ajute. După câteva participări realizase însă că are nevoie de un motiv pentru a fi acolo. De o poveste. Și chiar dacă nu trăise el însuși durerea pierderii unui partener se gândise că suferința nu îi era străină. O simțise la alții și o simțise el însuși chiar dacă nu exact în maniera în care avea să o descrie. Poate nu era 100% sincer dar pentru a o ajuta pe ea, pentru a-i fi aproape era un mic detaliu neimportant.

*
«Atunci când iubești ești capabil să faci orice pentru persona iubită. Știu că pare un clișeu. Poate o exagerare. Dar iubirea este promisiunea supremă a atingerii unui scop imposibil. Acela de a da sens vieții. Ce sens are viața fără iubire? Ce rost are tot acest chin? Nici unul. De unde știm? De unde știu? Că iubirea este totul. Pentru că fără ea nu avem nimic. Nu suntem nimic. Tânjim și ne târâm fără rost. Poftim până ni se usucă sufletul. Poftim să aflăm. Să înțelegem de ce. Pentru ce? Păi când iubim aflăm răspunsul. Sau poate nici măcar asta. Când iubim nu mai întrebăm nimic. Pentru că nimic altceva nu mai contează. Doar persoana iubită. Ea este centrul gravitațional care ne ține captivi pe o orbită descendentă. Și poate asta dovedește că iubirea este singurul sens pe care îl putem da existenței. Pentru că iubirea oprește toate întrebările. Atunci când o avem și o trăim ne simțim bogați, ne simțim avuți, dăruiți, ajunși. Timpul se oprește. Și noi ne scăldăm în acel timp și credem în nemurire și că totul e posibil. Iată, totul merită. Totul poate fi. Dar atunci când iubim și nu primim când doar jinduim nemernici, neajunși, neîmpliniți, neatinși, neiubiți. Atunci am face orice pentru a obține măcar o fărâmă din ce altora li se dăruie cu atâta ușurință și nouă ni se refuză.

Mă uit la ei cât sunt de fericiți în pozele lor de vacanță de pe Facebook. Râd cu obrajii roșii la ski. Sau fac plimbări cu bicicletele printre plantațiile de lavandă. Construiesc castele de nisip pe plajă la soare. Și în toate pozele lor eu o văd doar pe ea. Râde și mă privește. Îi simt parfumul și căldura pielii arse de soare sau răcoarea când e înnorat. Îl simt ca și cum ar fi lipită de mine. Simt că mă privește pe mine direct. Și vreau să cred că mă iubește. Sau măcar că ar putea să mă iubească. Deși nici nu mă cunoaște. Nici nu știe că exist. Nu încă. Timpul nu s-a scurs până în acel moment când mă va privi și pe mine așa. Acel timp în care eu voi fi pe plajă sau la munte cu ea. E doar o posibilitate momentan. Doar un vis îndepărtat. Dar eu o simt atât de aproape. Privirea ei străbate aerul până la camera telefonului unde este imortalizată digital, se plimbă prin aer până la antenele GSM și de acolo în centre de date, prin diverse canale digitale și cabluri și fire și memorii și procesoare și apoi arde lumini în 16 milioane de culori diferite pe ecranul calculatorului meu. Îmi lipesc fruntea de fruntea ei pixelată. Obrazul meu de obrazul ei rece și prăfuit de plastic și știu că va fi a mea.

Nu poate fi o întâmplare că viețile noastre s-au intersectat. Toate acele mici detalii. Decizii luate, întâmplări trăite, evenimente parcurse. Totul s-a aliniat pentru a ne aduce în acest punct. Haos, hazard, destin, destinație. E în afara controlului nostru. E tot ceea ce trebuia să se întâmple și e tot ceea ce va trebui să se întâmple pentru că nu se poate altfel decât așa. Nu încerc să mă justific deși poate așa sună. Nu e ușor să fii în pielea mea. Nu m-am simțit niciodată atât de aproape de cineva. Și totuși atât de departe. Atât de copleșit de iubire. Și atât de singur.»

El nu zisese nimic din toate acestea. O parte le gândise, pe altele le simțise ca pe un nod dureros în plexul solar, ca pe o tumoră ce îi trimitea metastaze în tot corpul. Disperare, deznădejde. Dar mai presus de toate singurătate. Se simțea singur. Și chiar era singur. Privi în jurul lui și verifică încă o dată. Într-adevăr, nu era nimeni. Era doar el acolo pe aleea de lângă canal. Privi către apa care era acum atât de liniștită. Poate nu se întâmplase. Poate fusese doar în imaginația lui. Poate că nu îi urmărise acolo. Poate că nu plănuise să le iasă în cale. Poate că nu îi împinsese în apă când trecuseră pe lângă el. Poate că nu privise toate zbaterile și nu auzise strigătele disperate ale bărbatului încercând să tragă bicicleta prea grea la suprafață și implorându-l să-i ajute. Poate că nu era adevărat că toate acestea se întâmplaseră cu numai câteva minute în urmă. Își privi mâinile. Se așteptase cumva să fie roșii, pline de sânge. Mâinile lui însă erau uscate, curate. Un accident. Fusese un accident. Nu mai putea să facă nimic acum. Cum altfel să explice? Nu avea sens ce se întâmplase. O tragedie. O întâmplare a sorții. Doar un accident. Se dădu câțiva pași înapoi cu ochii încă fixați la luciul apei care îi înghițise. Apoi se întoarse și fugi și nu se mai opri până nu ajunse la mașina pe care o ascunsese undeva în pădurea din apropiere.