Cum se scrie un roman SF?

"Mintea nu-ți va umezi niciodată ochii" (Haya Thoral)

În troleibuz, mintea ei scruta galaxii. Se hotărâse să scrie un roman science-fiction. Eroina principală urma să fie o fetiță de pe o planetă periferică, o lume mică, săracă și cufundată într-o formă ciudată de misticism. Aceasta ajunge să fie cea mai mare personalitate militară a imperiului aflat într-un accelerat proces de prăbușire. Victoriile ei senzaționale prelungesc însă viața...
- Biletul la control!
-... imperiului.
- Poftiți, spune ea, încercând să nu coboare din capitala imperială care ardea, în troleibuzul înțepenit în trafic.

Troleul e o relicvă din alt timp, uzura și prelucrarea grosieră sunt doar o parte a poveștii, cealaltă fiind că fusese construit să reziste în timp. Costurile, desigur, erau că iarna era foarte frig înăuntru și vara era insuportabil de cald.

Căderea ultimului împărat, Armaleon, fusese o chestiune de zile după ce eroina ei, Haya Thoral, fusese înfrântă în bătălia de la galaxia Colonadelor, cum i se spusese, destul de nefericit. Acolo, navele ei de luptă, în total nouă, fuseseră covârșite numeric. Evident, inamicul abia fusese în stare să câștige, dar câștigase și ocupa stradă cu stradă capitala imperială. Haya era prizonieră și urma să fie executată. Numai că execuția presupunea nu uciderea, ci trecerea în stază, o stare asemănătoare comei. Scopul era....
- Ah, ce cald e, spuse bătrânica așezată lângă ea, care agita cu o energie greu de bănuit un ziar, folosindu-l pe post de evantai.
- Cald, îngânase ea, dând cuvântului o vagă sonoritate interogativă.

Trezită din transă, o privi evaluativ. Profilul era cel al gospodinei fără ambiții, genul de bunicuță care e, în cea mai mare parte, minunată, cu excepția momentelor în care știe ea mai bine orice. Fusta aia antică, pe care erau imprimate niște modele care ei îi aminteau vag de forma unor vinete coapte, era foarte asemănătoare cu ceea ce obișnuia să poarte bunica ei.

Reuși să facă legătura neuronală cu receptorii termici aflați pe piele și constată adevărul cuvintelor bătrânei. Căldura amplifica aromele neprietenoase din jur. Simți un vag sentiment de greață. Se hotărâse să reziste ideii că nu-i plăcea bătrâna, la urma urmei, ce făcuse?
- Nu se mai poate cu ăștia. Nu fac nimic. Să fi pus și ei un aer condiționat, la fata mea, în Franța...

Cuvântul Franța anulă brusc toată perorația cu iz politic și înfierare cu mânie proletară a ăstora, indiferent cine erau ăștia, guvernul, primăria, oricine. Franța. Castelele de pe Valea Loirei. În altă viață, fuseseră acolo împreună. În altă viață, construiseră proiecte de familie. În altă viață, nevralgiile sufletești se vindecau cu o îmbrățișare, durerile puteau fi topite cu un singur cuvânt. Viața aceea fusese anul trecut. Einstein, geniu pervers, sigur că timpul e relativ, pentru că nu trece doar prin creier, ci și prin inimă și asta-l face să aibă două viteze. Poate că adevăratul timp e o subrutină a inimii. Subrutină, rahat. Doare mai puțin, cu cât te îndepărtezi de eveniment.

Când te pogori în lume, de exemplu, dintr-un vis sau, în cazul ei, din paginile nescrise ale unui roman, ajungi să devii conștient de multe lucruri. De exemplu la zgomote. Troleibuzul era, la drept vorbind, o colecție strânsă la repezeală de șuruburi, piulițe, balamale și resorturi, toate generatoare de scârțâituri, pârâieli și hârșâieli care, probabil, pentru fata trăitoare în Franța a vecinei de scaun, ar fi fost o teroare. Pentru ea, crescută pe vremea lui Ceaușescu, toată orchestrația asta disonantă de sunete, arome și poticneli nu avea nimic ieșit din comun.
- Da, suntem mult în urma Franței. O asemenea propoziție, pe care orice școlar de clasa a patra ar fi putut-o articula, conținea mai multe adevăruri. O dată că, statistic, așa era. A doua oară, îi dădea satisfacție bătrânei. A treia oară pentru că, da, ea personal era cu mult în urma Franței. Cu un singur an. Ce-ar fi fost dacă...? Uite o întrebare care mereu are o rigurozitate tâmpă.

Haya nu era moartă. Scopul era să se încerce preluarea genialelor ei cunoștințe militare. În epoca sa, fusese echivalentul unui Napoleon, făcuse zob multiple coaliții de dușmani. Dar asta era doar la suprafață. Ceea ce noua putere republicană voia, de fapt, era să pătrundă secretele Sorayey, planeta aia mistică pe care se născuse. Soraya avea două arte neîntrecute, una dintre ele fiind, la propriu, o artă marțială pe care o învățau cu toții, în școli, scopul fiind, desigur, disciplinarea minții, în primul rând. A doua, mult mai interesantă, practicată în principal de femei, era o artă de natură sexuală, prin intermediul căreia sorayenele puteau amplifica exponențial plăcerile carnale ale partenerilor, iar aici era o latură ascunsă, deoarece arta era, în principal, una mentală. Tradus pe scurt, însemna că ele puteau nu scotoci mintea unui om în sens clasic, ci amplifica senzațiile, după dorință, obținând, astfel...
- La Paris, autobuzele și metroul vin la timp și mai au ei o chestie, nu mai știu cum îi zice... dar și alea vin la timp.

Din sacoșa de rafie a partenerei sale de drum își ițeau capul niște frunze de ceapă și o franzelă, în măruntaiele pungii aflându-se, desigur, multe alte ingrediente pentru o mâncare gustoasă. Și-o aminti pe propria ei bunică. Mărunțică. Ușor adusă de spate. Cu mâinile prea lungi, parcă permanent gata să înceapă să trebăluiască. Plăcinta ei cu mere arăta ca și cum ar fi căzut dintr-un avion, pe linia unui tren care dăduse puțin și cu spatele, dar, la gust, era absolut imbatabilă. Și mirosul de mere coapte pe sobă era perfect. Își amintea cum aștepta să se coacă merele alea, ținându-și picioarele înghețate pe sobă, ca să-și usuce ciorapii, după ce se jucase în zăpadă. Ei nu i se părea că ar fi putut dărâma soba, dar bunicii erau de altă părere când o găseau în această poziție aproape de yoga.
- Sunt o mătură, spusese Haya, despre ea însăși. Dintre toate lucrurile, doar mătura nu are trecut.
- Tu nu ești aici.
- Tu ești?
- Haya, ești doar un personaj fictiv, eu sunt blocată în trafic, într-un troleibuz cu o...
- Pe vremuri aveau toate alt gust, mamaie. Acum, aducem totul din import. Roșia nu mai e roșie, cartoful nu mai e cartof, ceapa nu mai e ceapă. Toți șnapanii ăștia de la piață o bagă pe aia că toate sunt românești. Da' de unde! Se aduc toate din China, am citit eu în ziar, uite, până și aici scrie. Bătrânica își agitase nervos arătătorul spre evantaiul care, cândva, fusese o gazetă.
- Niște javre, spusese, cu mușchii feței imobili, dar începea să simtă începutul mâniei. Javre, guvernul, președintele, primăria. Javre cei care nu o lăsau să se gândească la romanul ei, care va deveni faimos, în frunte cu bătrânica și terminând cu Haya, care.... Haya? Haya nu era aici. Și, desigur, javră el, care o lăsase, după ce reveniseră din Franța, cu toate planurile destrămate, cu visele împrăștiate pe podeaua rece a casei goale.
- Da! Totul ni se trage de la... și aici, începu o perorație doctă, care părea să numească aproape fiecare figură politică de după revoluție. Un gând fugar o întrebă oare cât de singură se simțea bătrâna cu fata plecată în Occident și, foarte probabil, văduvă, ca să se preocupe într-atât de politică? Doar era clar că situația ei, oricum ar fi fost, nu avea cum să se schimbe radical, indiferent de alegeri, indiferent de...

Da. Femeile sorayene puteau intra în sufletul oricui, dacă prin suflet înțelegem rezervorul de emoții din care se revarsă toate sentimentele.
- ... și nici Petre Roman nu...
- Roman, da.
- Ba nu!, o contrazise doamna în vârstă, deși Roman al ei n-avea absolut niciodată de-a face cu romanul încă nescris.
 
 Își recunoscu greșeala privind în jos. La urma urmei, această capacitate a Hayei o punea undeva în linie cu telepații, și totuși nu era telepatie în sensul clasic, nu era cititul gândurilor. Stătea în cumpănă dacă să-i scrie și această calitate. Problema era una morală: dacă victoriile Hayei se datorau faptul că putea citi gândurile, pe lângă faptul că putea influența emoțiile generalilor inamici, asta ar fi fost cam în afara regulilor jocului. Își amintise de singura dată când participase, evident, în calitate de spectator, la o vânătoare. Pentru că el era vânător. Și avea o pușcă senzațională, ea însăși papagalicea "cu disipare automată a căldurii" și "lunetă cu telemetru". I se explicase că luneta aia măsura distanța, ba chiar ținea cont și de viteza vântului, ba avea și filtru infraroșu pentru.... Bine, spusese, dar animalul ăla nu mai are chiar nicio șansă, unde e partea sportivă în așa-ceva? Cam așa simțea și acum, o Haya cititoare de minți ar fi fost mult prea de neoprit, ce șansă ar mai fi putut avea cineva.
- Ai un gol în suflet, mamaie.
- Poftim?!
- Se vede că ești deșteaptă, mamaie, eu sunt o coafeză cu patru clase primare, dar două lucruri am învățat și eu în viață: să recunosc un om deștept și să văd când sufletul cuiva e gol ca un cuib de rândunică toamna.

Oook, ăsta era un salt enorm de la Roman, fie el cu majusculă sau nu. N-ar fi vrut să o lase să spună mai mult, dar o prinsese cu garda jos și o anume curiozitate ușor morbidă îi făcu coardele vocale să vibreze.
- Da, așa e. Se pomeni dezvăluind și plângând. Mecanica lacrimilor era defectă, curgeau fără să vrea. Toată durerea lua forma cuvintelor, scurgerea lor era rapidă, cadența spovedaniei sfida orice canon, orice regulă, până la bunul simț, habar n-avea dacă sonorul ei trecea de toată orga de cacofonii pe roți care era troleibuzul, dar nu-i păsa. Sufletul i se revărsa, prin cuvinte, către o coafeză necunoscută cu patru clase și o sacoșă de rafie.
- N-aveai sufletul gol, era doar ferecat în spatele minții, spuse Haya. Mintea nu-ți va umezi niciodată ochii.
- Ce-ai spus?!
- Că mintea nu te face să plângi, mamaie. Mintea doar îți spune să taci. Și taci, și taci, până dai de lacrimi. Lacrimile strigă mai tare decât poate mintea să tacă, mamaie.

Fă o poză și dă-i titlul surprindere. Dacă acolo s-ar fi aflat un fotograf și ar fi avut această temă, chipul ei, suspendat, brusc, într-un non-timp aproape solid, aflat între mai multe realități, dar parcă nemaiștiind să curgă într-o direcție, ar fi fost modelul perfect.

Zguduitura fu bruscă, era acea hurducătură care marca oprirea bruscă. Ultima stație. Capătul.

Firește, ar fi trebuit să coboare în urmă cu câteva stații. Firește, nu era troleibuzul potrivit spre direcția unde voia să meargă. Firește, nu conta.

Privi țintă soarele gol. Surâse. Știa acum adevărul. Haya știa să citească gânduri. Pentru că era un gând. Ca un pește într-un iaz plin cu emoții. Își dăduse seama că, de fapt, fugise de emoții pentru a nu retrăi drame. Soarele o obligă să închidă ochii, dar continuă să îndrepte fața în direcția lui, ținând mâinile deschise în lateral, ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul sau să-l ia în brațe.
- Și tu? Vocea suna vag familiar. Nu deschise ochii.
- Și eu, ce?
- Credeam că doar eu fac asta, să îmbrățișez soarele.
- Și dacă n-am să deschid ochii?
- Nu-i deschide. Știi cine sunt.
- Habar n-am.
- Nu te cred și nici tu nu te crezi.
- De unde știi?
- Zâmbești.
- Ți se pare, mă strâmb, de la soare.
- Ba zâmbești.
- Bine.

Mâinile li se atinseră. Nimic nu mai era la fel.