Ușa interzisă

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, cândva sau poate chiar ieri, departe-departe sau aici, lângă noi, o prințesă pe nume Gemma.

Ea era cea mai mare dintre fiicele împăratului Roșu-și-Alb și locuia, împreună cu cele două surori, fratele și tatăl - și cu cei o mie unu servitori - în Palat. Surorile ei erau bălaie și mlădii ca spicele de grâu și cam cu tot atâta personalitate, cu ochii albaștri precum cerul senin și ce alte comparații-clișeu vă mai vin în minte pentru ochi albaștri, ascultătoare de părinți, iubitoare de rochii și podoabe, așa că tatălui lor, Împăratul, i-a fost ușor să le scoată în lume și să găsească pretendenți la - desigur - mâna lor.

Din păcate, tradiția cerea ca fetele mai mici să se mărite abia după ce se căsătorea cea mare, așa că toată lumea s-a mobilizat să-i găsească Gemmei un soț, și nu unul oarecare, ci potrivit cu statutul ei regal. Când a aflat că i se caută pereche fără să fi fost întrebată dacă vrea, Gemma s-a dus la tătâne-său cu o falcă-n cer și alta în pământ, a bătut din picior, mai degrabă ca un prinț decât ca o prințesă, și i-a zis pe nerăsuflate că ea nu se mărită, nu se mărită și gata, că a crezut că are dreptul să aleagă, că nu mai erau ca pe vremuri, nu e cinstit ca fratele ei să facă doar ce vrea și să moștenească Împărăția, indiferent de talente sau de statutul marital, dar ea trebuie să se prefacă o bună gospodină regală și o cântăreață amatoare la harfă, să poarte pantofi care ocazional sunt de cleștar și să aștepte să vină prințul cu sărutul dragostei și al vieții, doar ca să se mărite, doar ca să poată surorile să se mărite, doar ca să scape tatăl și fratele de ele din casă. Împăratul, care devenise și mai roșu la față și care albise și din cauza bătăilor de cap pe care i le dădea Gemma, i-a răspuns ce îl învățaseră sfetnicii, și anume că Gemma are dreptul să aleagă, desigur - între căsătorie și mersul la mănăstire pentru toată viața. A trimis-o să se gândească peste noapte ce alege, închisă în iatacul ei și păzită bine.

În camera ei, prințesa mai întâi a plâns de nervi, apoi a cugetat la ce are de făcut. Și-a tras zgomotos nasul. A închis ușa cu zăvorul. A scotocit într-un sertar și a scos de acolo o batistă albă, brodată cu chenar auriu, din care a dezvelit cu mare grijă un ciob de oglindă. Și-a lipit buzele de luciul lui, a închis ochii și a așteptat. Și a mai așteptat. Nu s-a întâmplat nimic. În minte nu a văzut calea, cum i se promisese. A dus batista la nas și i-a inhalat parfumul. Era acolo, neschimbat, de 14 ani, de când mama ei dispăruse, adică plecase din Palat și nu s-a știut nimic de ea până i-au găsit corpul fără viață în Pădurea Vrăjitoarelor, la trei zile și trei nopți de mers călare către miazănoapte de Palat. Doar Gemma știa că mama ei nu plecase înainte de a-i fi spus - ca unui egal, nu ca unui copil de 10 ani, cât avea ea atunci - că trebuia să plece, timpul ei aici se terminase și era chemată Dincolo. Îi spusese că i-l lăsa pe Fulger, calul negru, ca prieten și sfătuitor. Îi explicase la ce urma să îi folosească ciobul de oglindă și batista de borangic brodată cu chenar auriu. Îi pusese la gât un opal oval, ca o picătură înghețată dintr-un râu - identic cu cel pe care ea însăși îl avea mereu la gât -, atârnat pe un lănțișor de argint, și-i zisese să nu se despartă de el. Apoi o pusese să promită că nu spune nimănui ce aflase de la ea și gata, dusă a fost.

Acum, Gemma a oftat și și-a dorit să fi putut să se sfătuiască și de data asta cu Fulger, dar și-a dat seama, cu nervi, că nu mai are 10 ani și își poate lua singură hotărârile, fără a se baza tot pe un mascul pentru asta, așa cum îi băgaseră în cap maică-sa și societatea. (De-adevărat, știa că va da fuga la grajduri, să-i povestească tot lui Fulger, imediat cum va scăpa din casă, dar nu putea scăpa din casă decât după ce lua hotărârea așteptată de Împărat.) Cu ciobul de oglindă lipit din nou de buze, a văzut în spatele ochilor închiși viața, cu emoții, mirări, sânge clocotind în vene și o mulțime de oameni pe care nu îi cunoștea. Și-a adus aminte că îi plăcea să trăiască și nu avea nicio treabă cu cele sfinte, deci era de preferat să nu se călugărească, totuși. A învelit ciobul în batistă, a ascuns batista în sertar, s-a pus în pat și a așteptat să se facă dimineață.

Astfel a ajuns Gemma să fie luată de soție de un rege oarecare, cârmuitor peste un regat minor, dar cu palat mare, compensator. Înălțimea Sa a fost convins s-o ia de soție promițându-i-se un grajd plin de cai de rasă, printre care și Fulger. Gemma s-a bucurat că ei amândoi iubeau caii. După cum a aflat ea repede, iubirea pentru cai era cam tot ce împărtășeau.

**
Regalul soț a lăsat-o iar pe Gemma la palat, cât a mers până unde pleacă el atunci când pleacă. El nu-i spune niciodată ce face când lipsește de acasă, ea nu-l întreabă. O înțelegere bună, se spune - tradițională în casele nobile. Probabil că amândoi sunt ușurați că nu vor fi la un loc nici în săptămâna, atent programată de sfetnici, în care ar fi trebuit să aibă loc cele două întâlniri conjugale lunare, în care, preț de maxim trei minute și un chițăit final (al lui), fac ce trebuie să facă pentru a produce un moștenitor pentru regat. După vizitele conjugale, Gemma adoarme cu gândul la experiențele ei sexuale premaritale, care îi dau speranță pentru viitor și-o fac să viseze. Visurile ei la subiectul acesta nu-l includ niciodată pe Înălțimea sa.

Gemma se bucură când e singură acasă. Singură e un fel de a zice, că roiesc servitorii în jurul ei, dar le poruncește să-i dea pace și toată lumea amuțește; doar câțiva o urmăresc în tăcere, cât s-o păzească și să-i ghicească nevoile. Din câte a înțeles pe tăcute toată lumea, cât e la palat, regalului soț - pe care îl interesează mai tare caii decât tânăra soție - totul îi pute, de la ouăle servite în cupe aurite la micul dejun, până la patul matrimonial. E mult mai bine fără nasul lui sensibil și expresia lui dezgustată. Gemma ar vrea oarecum să știe ce o fi făcând el când lipsește câte o săptămână, dar, mai mult decât asta, are o altă curiozitate: ce-o fi cu ușa scoasă de la numărătoare?

Oficial, în palat sunt nouăzeci și nouă de uși. A o suta ușă a fost mereu un secret bine păzit, iar tânăra regină n-ar fi trebuit să știe de ea. Regula, însă, este că, dacă ceva n-ar trebui aflat, Gemma va afla. Fie că vede în minte atunci când duce ciobul de oglindă la buze, fie că se scapă un servitor și ea aude sau că Fulger îi spune ce se vorbește prin grajduri, adevărul găsește mereu o cale să ajungă la ea. După ce a știut că ar exista a o suta ușă, în prima săptămână în care a rămas singură în palat, a căutat fiecare ușă și, spre disperarea tuturor, a vrut să le deschidă pe toate. Când o închidea pe cea de-a nouăzeci și noua, care fusese una din pivniță, la nivelul doi sub sol, cam ca în parcările de la mall, s-a oprit. Și-a șters de pe față praful prin care un strop de transpirație trasa o dâră și a întrebat-o pe menajera-șefă, purtătoarea cheilor regale, dacă sigur i-a arătat tot, dacă nu mai erau uși nedeschise. "Da, Înălțimea Ta a văzut tot", a venit răspunsul.

Dacă femeia s-ar fi uitat în ochii Gemmei când a vorbit și nu și-ar fi făcut de lucru cu legătura de chei, Gemma n-ar fi intrat la bănuieli. Așa, a pironit-o cu privirea pe menajera-șefă:
"Simt că îmi ascundeți ceva, doamnă Smith. Asta mă înfurie teribil."

Doamna Smith s-a înroșit toată. Nimeni nu-și dorea ca mânia regalei Gemma să se abată asupra palatului. Nu arunca farfurii și nu lovea pe nimeni, cel puțin nu cu mâna ei. Nu era nevoie. Ochii ei furioși deocheau pe oricine și orice, dădeau dureri de cap oricui din palat și stingeau toate lămpile și lumânările. Privirea menajerei-șefe s-a dus fără voie către peretele din stânga scării, unde, în întunecimea în care zăcea bucata aceea de pivniță, Gemma a deslușit conturul unei uși pe care n-o văzuse până atunci. Doamna Smith a recunoscut: aceea era ușa o sută. Nimeni-nimeni nu avea voie s-o deschidă, căci era păzită de un blestem la fel de vechi precum Casa Regală. "Bla-bla", a gândit Gemma, "ce-i aici, poveste cu prințese și camere interzise?", dar s-a înfiorat. Gemmei îi plăcea să se înfioare. Au dat să plece. Doamna Smith începu să urce prima, cu lumânarea tremurându-i în mână.

Și, deodată, cineva a bătut la ușă. La ușa blestemată.
Gemma a rămas pe loc.
Menajera-șefă continua să urce.
"Doamnă Smith!", a strigat Gemma. "Doamnă Smith, ați auzit ceva?"
"E liniște și rece ca în mormânt aici, Înălțimea Ta", s-a uitat femeia la ea. "Să mergem!"

Asta fusese în urmă cu câteva luni.

Ca toată lumea, Gemma știa că nu te joci cu blestemele. A încercat orice a putut ca să-și umple timpul și să reziste tentației - a luat lecții de scrimă, a organizat ceaiuri, a făcut dușuri reci. Din păcate, regalul soț era mai mereu plecat și se știe că singurătatea naște idei. Mai era, noapte de noapte, și visul acela cu flori galbene smălțuite pe o cană maro cu apă rece - de fiecare dată i se făcea sete și se trezea, deci i se stricase și somnul. Așa se face că acum, în miez de noapte, Gemma se află - amețită bine de lichiorul de cireșe băut la cină -, în fața ușii camerei interzise. Simte în buzunarul stâng al rochiei batista cu ciobul de oglindă, pe care n-a uitat s-o aducă cu ea, ca întotdeauna când are nevoie să nu se simtă pierdută. "O ușă ca toate ușile" mormăie Gemma. Îi pipăie lemnul maro-cenușiu, nevopsit, aproape de aceeași culoare ca zidul de lângă el. Prinde în mâna dreaptă clanța ruginită. Nu îndrăznește să apese. S-ar uita pe gaura cheii, dar educația ei este mai puternică chiar și decât lichiorul de cireșe. Bine ar fi să mai fie cineva aici, cu ea. Se întoarce către scările care duc în sus, spre bucătăria palatului. Apucă să urce două trepte, când la ușă bate cineva. Iar.

Gemma tresare. "Mult am băut" își zice. Dă să fugă în sus pe scări.

Cioc-cioc-cioc, aude din nou, mai tare. Se întoarce și merge lângă ușă. Inima îi bate ca nebuna, o simte în gât. "E cineva acolo?", șoptește, apoi, mai tare, îndreptându-și spatele: "Cine-i acolo?". Pune mâna pe clanță.

Una, două, trei clipe de liniște. Gemma trage aer adânc în piept și simte mirosul de igrasie, praf și vin. Așa mirosea și în pivnița tatălui ei.
"Cioc-cioc-cioc" aude clar, de dincolo de ușă.

Mâna dreaptă a Gemmei, încă pe clanță, apasă de una singură. Ușa se deschide. Gemma privește prin deschizătura nou formată. "De dincolo vine un miros de vară și de verde", se miră Gemma, apoi pășește pe ușă, care se trântește în urma ei.

Gemma se uită înapoi, dar tot ce vede e iarbă la marginea unei păduri. Nici urmă de ușă sau ziduri. Se uită înainte și vede un bărbat tânăr, care lovește cu coada unei coase într-un stâlp al unui gard. Dincolo de gard, sunt mulți pomi înfloriți, ca în livada în care a ajuns odată, cu Fulger. Cioc-cioc-cioc, cioc-cioc-cioc, se aude, exact bătaia de la ușa interzisă. Bărbatul s-a oprit când a văzut-o, părul îi strălucește în soare de negru ce este, iar cămașa transpirată i s-a lipit pe el. Iarba proaspăt cosită este verde, ochii ei tot verzi, ai lui - negri ca niște lacuri adânci, când întârzie asupra ei. "Îmi dai un pahar cu apă?" întreabă ea, senină, ca și cum în fiecare zi i se întâmplă să ajungă însetată în altă lume, s-o întâmpine un bărbat cu coasa și asta să n-o sperie deloc. Își primește apa, nu din pahar, ci dintr-o cană smălțuită, cu flori mari, galbene. Apa este rece, iar pielea bărbatului e fierbinte, când îi ia cana golită și o prinde de mână, apoi îi zice că aproape nu mai trăgea speranță că ea va veni. În mintea ei, Gemma simte cum se formează o întrebare, dar nu are timp de ea. Mai tare se miră că a simțit vocea lui până unde niciodată nu-și închipuise că poate să simtă vocea unui bărbat, și nu-și poate trage mâna din mâna lui. El i-o întoarce cu palma în sus și o sărută acolo, în căuș. Regina mea, îl aude șoptind. Apa e rece, ochii și buzele sunt fierbinți, Gemma le-a dorit atât și le simte pe toate odată și se gândește că poate așa este când înnebunești.

**
Nici nu știe când a luat-o somnul sau cât a dormit, dar se trezește și afară este încă lumină. Bărbatul nu mai este lângă ea. La el în căsuță miroase a lână, a lemn și a bărbat tânăr. Gemmei îi trece prin cap că în sfârșit a ajuns într-un loc în care și-a potolit setea pentru prima dată după atâta timp și din care ar vrea să nu mai plece.

Iese. Din pragul casei, îl vede cum muncește la un zid, lângă gardul către livadă. Pare că înalță o altă casă. Rămâne să-l privească un pic, rezemată cu umărul stâng de tocul ușii, cum ar privi un spectacol. El o vede, se oprește din ce făcea și vine spre ea.
"Nu vreau să plec fără să știu cum te cheamă", îi spune ea.
"Pavel. Nu pleca.", răspunde el și-o ia de mână.
"E frumos tare aici, dar nu pot sta. Nu ne cunoaștem mai deloc, nu știm decât că ni s-au potrivit nebuniile, azi. Nu știi de unde vin, nu știu unde sunt. Nu-mi cunoști nici măcar numele."
"Gemma. Te cheamă Gemma și ești unde trebuia să ajungi", spune Pavel.
"Nu-mi aduc aminte să-ți fi spus cum mă cheamă", ridică Gemma din sprâncene.

Încă nu știe sigur dacă n-a adormit în iatacul ei din palat, după ce băuse vișinata, și totul nu este decât un vis.
"Când eram copil, să tot fie 10 ani, a trecut prin sat o vrăciță. A vindecat oameni și animale, i-a ajutat să moară pe cei care se chinuiau. La câțiva ne-a zis despre viitor. Mi-a zis că vei veni, că o să te cheme Gemma și-o să te recunosc după piatra pe care o s-o porți la gât."

Instinctiv, Gemma își atinge opalul de la gât și-i simte răcoarea.
"Da, aceea. O piatră exact cum avea și ea, ca o picătură mare dintr-un râu de munte."
"Trebuie să plec, Pavel. Toată lumea mea e dincolo", zice Gemma.

El nu mai spune nimic ca s-o oprească. De ce nu încearcă s-o oprească? Între un absent ca bărbată-su și un nehotărât ca ăsta, se gândește Gemma, n-are ce alege, mai bine se duce unde știe sigur cum stau treburile.

Pleacă în direcția din care a venit, spre pădurea din dreapta casei. Aruncă o privire înapoi, spre Pavel, care o privește.
"O să fiu aici, când te întorci", îi zice el. Parcă zâmbește și parcă nu.

Ea își continuă drumul spre pădure și, chiar când ajunge la liziera ei, scoate și duce la buze ciobul de oglindă și flutură scurt batista. O ușă de lemn vopsită în verde apare de nicăieri, iar Gemma trece prin ea. Îi ia o vreme să se obișnuiască cu semiîntunericul pivniței palatului, dar știe după miros că a ajuns unde trebuie. Urcă la ea în cameră. Palatul doarme încă, mai e până dimineață. Când se așază pe pat, se gândește la ușa de lemn, care e verde și nouă pe partea lui Pavel, și se întreabă ce fructe or crește în livada lui. O cuprinde o oboseală cum n-a mai simțit de mult și crede că în sfârșit o să doarmă dusă.

***
Uite că avea dreptate taica-său când o numea fată fără minte. Sunt câteva luni de când Gemma tot trece Dincolo și înapoi prin ușa interzisă. I-a uns singură chiar și balamalele care scârțâiau, a învățat-o Pavel cum se face. Cât e Regele acasă, peste Regină dau tot felul de indispoziții, unele mai de nepovestit decât altele, și aproape mereu o doare capul seara. În iatacul ei, mai mereu miroase a lavandă, la care Regele e alergic și ar strănuta și lăcrima încontinuu, dacă ar veni pe acolo. Nu vine oricum, că Regina are nevoie de liniște și de singurătate. Când Regele e plecat, Gemma e bine-mersi, umblă peste tot prin palat și bate domeniul regal călare pe Fulger, de zici că ea și Regina nu-s una și aceeași persoană. La început, mergea dincolo și-și potolea setea, se întorcea liniștită, dar apoi a început să-i fie tot mereu un fel de sete de care și-a dat seama că e dor. Pavel s-a obișnuit s-o vadă apărând dinspre pădure, dar îl vede cum strânge din dinți când ea dă să plece. Fulger, care știe tot, îi spune că e vremea să ia o hotărâre, să nu se trezească într-o zi că nu mai găsește ușa, s-au mai văzut cazuri de uși fermecate cu termen de garanție limitat. Plus că, dacă chiar nu s-a prins încă nimeni de activitățile ei nocturne, e o chestiune de timp până va afla cineva. La început, Gemma îi zice că poate Pavel nici n-o vrea acolo, că nu încearcă niciodată să o țină. "Te-ar enerva îngrozitor dacă el ar încerca să te țină, te știu eu", e replica lui Fulger, iar Gemma e enervată că nu s-a gândit ea însăși la asta.

E conștientă că nu mai poate s-o lungească așa, aici nu mai este acasă, e doar la palat, dar a avut nevoie să-și transfere rădăcinile Dincolo, să se prindă în pământul de acolo. Și, se bucură ea, Pavel a apucat să termine de construit grajdul, că asta era clădirea pe care o începuse.

Se sperie tare când, într-o zi, ușa verde prin care vine de Dincolo se vede tremurat, ca prin aburi, începe să-și piardă contururile și i se șterge culoarea. Ajunge înapoi la palat în puterea nopții, își strânge ce i-a mai rămas de dus și lasă bagajul în pivniță, chiar lângă ușa interzisă. I-ar fi simplu să plece, dacă ar fi de una singură. Cel mai greu îi este să-l aducă pe Fulger de la grajduri până la ușa o sută. Nimeni, în nicio poveste cu prințese, n-a explicat cum strecori pe nevăzute un cal într-un palat și cum îl faci să coboare scările până la nivelul 2 sub sol. Bune ar fi fost niște personaje episodice în povestea asta, o slujnică și unul-doi grăjdari care să o ajute, se gândește Gemma, în timp ce se chinuie să-l facă pe Fulger să se răsucească în liniște pe platforma îngustă dintre două ture de scări, care vibrează sub greutatea calului.

Tocmai când de la etajele de deasupra se aud pornind zgomotele unei noi zile în palat. Trec pragul, ușa se trântește în urma lor, iar ei se opresc. Calul se uită de jur împrejur.

E prima dată când Gemma ajunge dincolo pe înserat și va prinde noaptea acolo. Adică aici, se gândește. Se uită înapoi, nu e nici urmă de ușă, ca de obicei. La sfârșitul zilei ăsteia, probabil că ușa nu va mai exista.
"Cum poate bucuria să aibă în ea și tristețe?", îl întreabă pe Fulger.
"Puține lucruri sunt doar alb sau doar negru", fornăie el, aproape înțelept. "Sper totuși că acum nu mă pui să urc scările alea înapoi."
"Hai mai bine să-l cunoști pe Pavel", îi spune Gemma și dau să pornească amândoi spre căsuță, când ea își amintește că mai are ceva de făcut. Scoate din buzunar batista lăsată de mama ei. O flutură în aer, ca pe un salut sau un bun rămas. O lasă să zboare în spate, în direcția din care au venit. Se întorc chiar când se aude un zgomot ca de avalanșă îndepărtată. Un zid înalt de piatră se vede undeva, dincolo de pădure.
"Dramatic! N-am mai văzut așa ceva de mult. Oglinda sper c-o mai ai.", spune Fulger.
"E în bagaj", zice Gemma și-i arată geanta pe care o are în mâna stângă. "Hai să vezi unde vin de atât timp și unde vom trăi."
"După aia dormim, că m-ai trezit în miezul nopții", fornăie calul. "Și sper că de mâine ești gata să ai grijă de animale și să muncești în grădină, ca să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți."