Rucsacul (din seria Viața în douăzeci de minute)

Astăzi avea turbanul bine înfășurat și barba pieptănată, îl admiră doctorița. Și haina albastră, cu sigla Universității Catolice de la Louvain pe piept, era curată. Aceiași bocanci de munte în picioare, prea mari, dându-i o alură de clovn, îl inspectă ea. Ca de obicei, stătea ghemuit pe un colț de scaun, strângându-și la piept rucsacul.

Își așteptase liniștit rândul pe culoar, cu o carte mare în brațe. Părea să urmărească cu degetul rândurile pe pagini. Trecând pe lângă el văzuse că privirea îi era fixată în gol, deasupra foii de hârtie din fața lui. Nu citește, își dăduse ea seama, dar se simte în siguranță ținând cartea aceea, repetând un gest familiar.
- Văd că vă merge bine, îi zâmbi.
- Nu știu, se îngrijoră el, scrutând monitorul întors pe jumătate dintre el și doctoriță, ce zice analiza de sânge?
- Fahim, ai răbdare, nu trage de calculator, îl interpelă asistentul medical ce îl însoțea. Nu se mai poate așa, doamna doctor, se scanează din minut în minut, dădu el din mâini indignat. Mergem la el de trei ori pe zi și de fiecare dată îl găsim cu glucometrul în mână și hop, încă un scan. Nici nu se uită la rezultat.
- Nu mai vede bine, clătină doctorița din cap. De asta am insistat să aibă asistent medical la domiciliu, pentru că se pune în pericol încercând să ghicească cifrele de pe stiloul de insulină.
- Am ochelari de citit, se căută pacientul prin buzunare, dar nu știu unde i-am pus.
- Sunt acasă, lângă televizor. I-ai uitat împreună cu celălalt glucometru, cel pentru glicemia din deget, îi răspunse asistentul. Pe celălalt l-a uitat, bineînțeles, se întoarse spre doctoriță, dar de ăsta nu se desparte nici zi, nici noapte.
- Trebuie să fiu la mai puțin de trei metri de senzor, mormăi Fahim.
- Are dreptate, așa este, Fahim, aprobă doctorița.
- Eu înțeleg că așa funcționează sistemul, se enervă asistentul, dar numai asta face. Toată ziua. Nu mai are activități, nu iese din casă. Cred că evită inclusiv să mănânce, ca să nu îi crească glicemia. Degeaba i-am comandat mese gătite zilnic, livrate acasă, trei sferturi din mâncare o arunc. Mai nou o împarte cu vecinul din apartamentul de alături, care nu stă prea bine cu banii.
- Nu e bine să fiu obez, comentă Fahim, pot să am complicații cu inima.
- Nu ați fost niciodată obez, îi surâse ea. Dar un pic de mișcare v-ar face bine la inimă. Ați prinde un pic de forță. E un omuleț filiform, se gândi, se pierde ca un copil în hainele prea mari, primite cine știe când, acum zeci de ani de zile. Poate să ieșiți la plimbare... Nu mai mergeți la cursurile de seară la facultate?
- La facultate?, se miră asistentul.
- Da, confirmă ea, Fahim mergea la cursurile gratuite de popularizare a științei care se țin seara și sunt accesibile oricui.
- Nu oricui, comentă Fahim, eu am ecuson de acces la bibliotecă. Dar nu mai vreau, își lăsă privirea în pământ. Înainte, știți doar, citeam în parc, la bibliotecă, la facultate, oriunde.

Într-adevăr, îl vedeam în parcul de lângă turn, în fiecare duminică, înainte de ora prânzului, se gândi doctorița, eu plecând de la piață treceam pe lângă banca pe care era așezat de fiecare dată, cu câte un cărțoi uriaș în brațe.
- Mdaaa, mormăi asistentul, de când i-am aruncat cărțile nu prea mai iese din casă.

Fahim se chirci, făcându-se parcă și mai mic în scaun.

Își strânge rucsacul ca pe un ursuleț de pluș, se gândi doctorița. Oare acolo își ascunde ultimele comori?

Simțindu-i privirea, pacientul se încruntă.

Își amintește, lăsă ea capul în jos. În ce an se întâmplase? În 2016. Ziua aceea de primăvară gri, cum sunt parcă toate anotimpurile belgiene, în care telefoanele și internetul, brusc, au fost blocate și vești îngrozitoare fulgerau din gură în gură, despre explozii la aeroportul din Bruxelles, apoi în metrou. Nu reușea să sune de la serviciu acasă, ca să îl roage pe soț să meargă să ia copiii de la școli mai repede, să îi ducă acasă, ca să îi știe în siguranță.

Pacienții se agitau și vorbeau tare în sala de așteptare, de parca s-ar fi certat. Apoi se făcuse dintr-o dată liniște.

Ieșise pe culoar ca să-l cheme pe Fahim în consultație. Sala de așteptare era goală. Pe șirul de scaune de vizavi de ușă trona un rucsac mare milităresc, verde kaki, cu șireturi, ce arăta burdușit. Era rucsacul lui Fahim, companion cunoscut în consultație, întotdeauna greu, mereu dificil de deschis și de căutat înăuntru.

Și-l amintea pe pacient strecurându-se între bretele și cocoșându-se ca să se ridice cu el în spate, cu picioarele tremurând sub greutate, vedea bretelele tăind șanțuri adânci pe umerii bărbatului. În cabinet, rucsacul avea locul personal, pe scaun, alături de Fahim, care îl înconjura în continuare cu un braț, tot timpul cât rămânea în consultație. Erau de altfel aproape de aceeași mărime. Uneori mă simt de parcă vorbesc cu doi frați, la fel de tăcuți, se amuza doctorița în gând. Când un document din interiorul rucsacului devenea necesar, cum era carnetul cu glicemiile, era o întreagă tevatură pentru pacient să desfacă multiplele rânduri de șireturi. Fahim examina cu privirea înăuntru, apoi își scufunda întreg brațul în interiorul rucsacului, scotocind, răsucindu-se, împingând lucrurile din interior cu degetele ca să-și facă loc. Un exercițiu complet de contorsionism, dar, de fiecare dată, singurul obiect ce ieșea din rucsac era cel căutat. Doctorița nu apucase să vadă niciodată ce era în rucsac. Pacientul refuza sistematic să fie ajutat sau să scoată o parte din conținutul lui pe masă. Într-o bună zi o să cădeți înăuntru și o să vă pierdem, glumise cândva cu Fahim. Își amintea expresia bărbatului, gravă spre ea, ca și cum n-ar fi înțeles gluma, protectoare către rucsac, parcă liniștindu-l, asigurându-l că așa ceva nu se poate întâmpla.

Rucsacul era de data asta singur pe scaun, ceea ce era foarte ciudat. Dar partea cea mai ciudată era că toți pacienții dispăruseră. Era atât de liniște, își aminti doctorița. Unde ți-e geamănul, ridicase ea din sprâncene către rucsac. Bătuse la ușa cabinetului asistentelor. Poate își descărca glucometrul la ele, se gândise. Ușa s-a întredeschis atunci doar câțiva centimetri și o mână o apucase și o trăsese înăuntru, spre marea surpriză a doctoriței.
- Aștept să vină cineva de la securitate, îi spusese panicată asistenta. Nu știm ce e cu pachetul acela uriaș de pe scaun din sala de așteptare.
- E rucsacul lui Fahim, se mirase doctorița.
- Dar el, el unde e, l-ai văzut?, se agita asistenta.
- Într-adevăr, nu, acum voiam să-l chem în cabinet.
- E ciudat, nu crezi, continuase femeia agitată, lasă ditamai geamantanul aici și dispare. Tu știi ce e înăuntru?
- Habar nu am, recunoscuse doctorița. Lucruri foarte importante pentru Fahim, în orice caz.
- Exact, subliniase asistenta, importante și secrete. De ce nu îl desface niciodată de față cu noi? Și mai ales, unde este acum? Am trimis pacienții în holul principal, continuă ea. Și până nu vine cineva sa se uite la rucsac, noi nu ieșim în sală. Ai noroc că ți-am deschis ușa.

Din sală se auzise apoi o tuse și un scârțâit de scaun. Apoi icnete și smucituri. În ciuda protestelor asistentei, ea a deschis silențios ușa, cât să se uite cu un ochi. În sală, văzuse că era cineva, întors cu spatele. Un bărbat nu prea înalt, cu părul grizonat atârnând în plete dezordonate, încâlcite. După haina albastră prea mare, care îi făcea umerii să pară mai largi, îl recunoscu. Of, și după barba aceea neîngrijită, crescută în toate direcțiile. Era Fahim, care deschidea rucsacul. Nu arată prea bine, îi tremură mâinile, se gândise doctorița.
- Oprește-te, strigase cineva. Un gardian de la intrare se apropiase vijelios de Fahim. Îndepărtează-te de pachet chiar acum, îl avertizase.
- Ce pachet, se mirase Fahim. E rucsacul meu.
- De unde știu că spui adevărul, îl chestionase paznicul. Acum ai ajuns aici, te-am văzut ieșind de la toaletă.
- L-am lăsat doar un minut, se enervase atunci pacientul, nu am loc să intru cu el în cabina de WC. Trebuie să îmi controlez glicemia, mormăi în barbă întorcându-se iar spre rucsac.
- Am zis să te oprești, strigă iar gardianul.

Nu se simte bine deloc, realizase doctorița și se hotărâse să intervină atunci. Ieșise din cabinet trăgând de halatul de care asistenta încerca să o rețină.
- Stați puțin, cred că domnul e în hipoglicemie. Îl cunosc, este pacientul meu. Trebuie să îi verificăm zahărul în deget.
- Dar ce are în rucsacul acela uriaș, doamnă? Și de ce îl cară cu el prin spital?
- Sincer, nu știu, dăduse ea din umeri, dar e același rucsac ca în ultimii 4 ani de când îl cunosc.

Gardianul mormăise atunci încurcat.
- Domnule, nu vă supărați, astăzi suntem cu toții stresați, cu tot ce se întâmplă în lume. Putem să vă verificăm rucsacul?
- Nu vă atingeți de lucrurile mele, sărise îngrijorat Fahim. Cu ochii injectați și brațele tremurânde întinse în lateral, cu părul și barba vâlvoi, se sprijinise cu spatele de rucsac în apărare.

Îmi vine să râd, își mușcase doctorița buzele, arată ca un nebun care a pierdut complet controlul, dar de fapt îi trebuie un suc de grenadină. Și freza asta turbată nu îl ajută deloc.
- Veniți cu mine, îi spusese atunci cu blândețe, trebuie să vă controlăm glicemia. Apoi ne întoarcem imediat la rucsac, îl asigurase, apucându-l ușor de braț.
- Să nu se atingă de el, răcnise Fahim, uitându-se peste umăr, dar se lăsase docil tras în cabinet, cu genunchii tot mai moi la fiecare pas.

Atunci lucrurile se terminaseră cu bine. Fahim își revenise repede după un pahar mare de suc dulce și recunoscuse că nu mâncase nimic în dimineața respectivă. Se uita încruntat cum gardianul îi deschisese larg rucsacul și tot scotea, scotea din el, minute în șir, brațe de cărți. Treizeci de kilograme, își aminti doctorița, le-am cântărit înainte să încercăm să le punem la loc, ceea ce nu am reușit până când Fahim ne-a dat la o parte și le-a aranjat și le-a sucit cumva încât rucsacul le-a cuprins pe toate.
- Acum e bine, vedeți, arată asistentul demonstrativ către Fahim, de când echipa noastră trece la el de trei ori pe zi și îi facem injecțiile. Păcat că își petrece atâta timp cu scanatul senzorului de glucoză, își ridică el umerii. I-am luat și televizor, dar nu prea îl deschide.
- De ce vă tot scanați?, îl întrebă doctorița.
- Cum?, răcni pacientul.
- Nici nu aude bine, clătină iar din cap asistentul. Nici alarma de hipoglicemie nu o aude. De asta zic, tehnologia asta e cam degeaba pentru el. De ce te tot scanezi, îi strigă aproape de ureche.
- Ei, știi doar, e o manie, dădu din mână Fahim.
- O manie, cum era și cu cărțile, confirmă asistentul.
- O manie care îl făcea să se simtă în siguranță, oftă și doctorița. La fel și acum, cred, se simte liniștit când poate să controleze, oricând vrea, glicemia.
- Atât de liniștit era între cărți de era aproape să moară, pufni asistentul. Mai țineți minte, acum 6 luni, când vecinii au chemat pompierii ca să îl descarcereze din apartament? Au spart geamurile și aruncau cărți de la etaj în stradă ca să își facă loc să treacă și să îl găsească. Totul, tot spațiul din interior era plin de cărți. Coloane de la podea până la tavan. Un labirint cu spații înguste de trecut prin care numai el se putea strecura, așa slab cum îl vedeți. Ferestrele erau blocate pe dinăuntru de cărți. Era întuneric, ca într-o peșteră, nu știu cum își găsea drumul. Șase tone de cărți am aruncat atunci, clătină el din cap. Un camion întreg!

Doctorița își ascunse un zâmbet, privind cum Fahim se uita fascinat spre asistent ascultându-l. Își aduce aminte cum era acasă printre cărți, se gândi. Mirosul hârtiei, textura foilor. Felul în care se mișca printre firidele create de el. Satisfacția de a mai găsi loc pentru o carte, bine înghesuită presată, între multe altele. Acum știu de ce își îmbrățișează atât de strâns rucsacul.