Croitoreasa

Străduțe întortocheate, umede și reci erau păzite de tei la poalele cărora mirosul avea gust de mucegai. Dintr-ăla bun. Ploaia se potolise, oamenii gri ieșeau precum ciupercile după ploaie, în căutare de petrichor și banal. Căci așa se împletea viața în sătucul acela. Pe după pletele ploilor, pe după genele furtunilor, pe după ceața cea oarbă. Rar ieșea soarele din pântecul norilor, ca o promisiune că fotosinteza și veselia încă mai trăiesc printre trenciuri umede. În paleta aceasta de gri era, curios și o pată albă. Un alt fel de trenci. Avea o croială dreaptă, umeri lați, nasturi negri la rever, și se termina cu niște pantofi negri, cu toc pătrățos, băiețos, numa' bun de străbătut drumurile în zigzag. Tare-i mai plăceau plimbările, îndeosebi cele de pe Strada Grifonului, unde parterul unei clădiri în pragul prăbușirii, adăpostea o croitorie. Bărbatul acesta în trenci alb, trecea o dată pe săptămână prin fața croitoriei. Își privea trecutul în oglinda geamului, apoi punea mâinile pavăză, doar-doar o vedea ce e în spatele costumelor expuse. Dar nu dibuia privirea lui să pătrundă mai departe de reflexia nasului său lipit de geam. Și cum orice geam are secrete, îți voi dezvălui personajul din spatele costumelor. Era o croitoreasă... nici prea tânără, dar nici bătrână. Părea desprinsă dintr-un bestiarum. Era îmbrăcată într-o togă neagră, perfect cusută pentru teatrul absurdului. Mâinile ei erau albe ca ceara, petale de marmură de Carrara, iar degetele fine și lungi erau promisiunea celor mai rare și mai alese croieli din ținut. În picioare nu purta pantofi. Să fi vrut și nu ar fi putut. Două picioare solzoase, de pasăre, se ițeau de sub togă, cu gheare ascuțite, negre-lucioase, în care se împleteau zeci de ițe colorate, ace și bucăți de materiale. Chipul era hidos, acoperit de puf negricios, precum existența ei, un cioc cu care ciugulise prea puțin din meiul iubirii aruncat de Dumnezeu pe pământ. Ochii, în schimb, reflectau strălucirea Căii Lactee. Privirea ei era tăiată la brâu de unda sonoră a tăcerii. Mergea dreaptă precum un crez. În ce mai credea nici ea nu-și mai amintea. Dar credea într-un trenci alb care își lipea nasul de geamul croitoriei sale o dată pe săptămână. El nu știa și nu vedea cum Hidoșenia stă de partea cealaltă a geamului și-i mângâie chipul cu mâinile palide, cu care făcea focul în soba cu plăci de teracotă, cu model macabru pe ele, ca existența ei, în zilele în care el nu o vizita. Era odioasă, era un amalgam de pene pestrițe, era sfioasă, era furioasă, iar peste toate acestea era mută. Din născare. Din nefericire. Din blestemul vreunui gargoyl... pesemne. Căci ei i se părea că seamănă cu unul. Și cât și-ar fi dorit să poată deschide ușa croitoriei... măcar o dată. Să-i arate cum toate costumele din geam se rotesc după privirile lui, cum sunt cusute cu lacrimi sărate, cum sunt țesute cu fir roșu de sânge, în care imaginea lui fierbe. Și cum să-i spună că de asta nu-i deschis niciodată, deși costumele se schimbau, săptămânal, în funcție de visele ei. Vise sălbatice și hidoase ca ea. Vise în care carnea lui se afundă în penele ei. Cum mâinile lui i-ar fi mângâiat sânii ascunși ca soarele pe după nouri. Cum limba lui ar fi dat foc tuturor vreascurilor ei. Și se ruga Diavolului:
- Doamne, pune-mă pe limba lui, să mă rumege, să-mi spargă inima în măselele lui de fildeș, să mă simt precum un fir de nisip sub călcâiele măselelor lui de Elefant în trenci, să mă înghită suprarealist, cu ochii închiși, să curg pe esofagul lui, precum cea mai strălucitoare vopsea. Și când am să-i ajung în inimă să-i pictez aorta, Capela Sixtină a mântuirii mele, Facerea Lumii să înceapă din el. Cu mâinile sufletului băgate pân' la cot în vopsea, să îi pictez separarea Lutului de Lut și trecerea cugetului în neființă. Goală, înduhuită de focul limbilor lui, să-i zugrăvesc ventriculele cu scene din Facerea Evei, căci în pieptul lui m-am născut, plină de sângele lui, care mi se încheagă în gură, ori de câte ori se îndepărtează.

Și plângea cu lacrimi de sânge de elefant, văzând cum prinde contur sfânta Lui Biserică, sfânta ei Creație.

Și-și ștergea lacrimile sărate de pe chipul cu puf smolit... Cât și-ar fi dorit femeie să-i fie, întru eliberarea din bestiariumul vieții ei. Dar muțenia și chipul de prădătoare ar fi făcut-o, cu siguranță, să cadă în dizgrațiile stăpânului inimii ei, inimă încapsulată într-un univers în care dragostea ține pe brațe pruncul deznădejdii. Simți cum un fior rece îi străbate șira spinării și sufletul. Oftă, tot mut și se ridică din fața geamului mat. Se îndreptă spre patul în care fantoma lui o aștepta și îi promise încă o eternitate de iubire, apoi se lungi, cât o moarte de om, neogoită nici de mâna lui, nici de respirația lui, nici măcar de atingerea gurii lui calde pe un cioc rece și lucios.

Intrigat, bărbatul continuă să se plimbe săptămânal pe strada în care croitoria îl chema; întru mister, întru magie, întru întruchiparea poveștilor din inima lui, întru epicul în care el își întâlnește sufletul pereche, în spatele unor costume pe care le-ar îmbrăca o viață. Să fie costume? Să fie mărturisiri? Să fie experiențe inițiatice? El știa doar că le-ar pune pe goliciunea trupului lui flămând de o poveste fără sfârșit.

De partea cealaltă a poveștii, de partea cealaltă a geamului, un nas de bărbat aburește sticla, apoi desenează o inimă, în centrul căreia așază cu arătătorul litera C. De la Cucuvea. "C" din Cuvânt.

Pentru că fie că ești mut, fie că ești îndrăgostit de un mut, pe care nici nu l-ai atins, nici nu l-ai văzut, limbajul inimii este unic. Când găsești același limbaj cu al tău, știi că nu-ți vei mai petrece viața traducându-ți sufletul nimănui.