Ultimele știri

Pune încet telefonul jos. Fir-ar, n-a mulțumit înainte să închidă! Nici măcar nu a salutat. Râde scurt, ca un lătrat: te pomenești că se supără George că n-a fost politicoasă, când a aflat că va muri. Stă câteva clipe nemișcată, cu privirea spre balconul mare, cu vedere spre pădure. Merge către ușa lui deschisă, iese și se oprește la margine. Cu amândouă mâinile pe balustrada încălzită de soarele de sfârșit de mai, privește mașinile din parcarea de dedesubt, la șapte etaje distanță de ea, salcâmii înfloriți presărați prin cartier, locul de joacă multicolor din apropiere, pădurea în care primăvara își vede de treabă. Salcâmii ăia vor fi acolo și când ea n-o să mai fie.

Îl sună pe Jim:
- Treci mâine pe la mine, să-mi uzi florile? Eu plec și mâine e ziua de udat lămâiul și trandafirii din living. Ăia în ghivece, de pe pervaz.

După o pauză așa de lungă încât pare că s-a întrerupt convorbirea, Jim răspunde:
- Nu vrei să vin la tine? Să stau cu tine.

Vocea lui e sugrumată de o emoție pe care Diana nu vrea să o identifice, dar presupune că Jim a înțeles. Lui îi spusese că azi urma să vorbească cu oncologul.
- Nu-nu, am nevoie să fiu singură. Hai mâine. Te rog, ai tu grijă de florile mele.

Secundele trec. Dinspre oraș, ceasul primăriei cântă de ora 6 seara.
- Bine, magnifico.

Diana dă să închidă, când îl aude vorbind iar. Duce din nou telefonul la ureche:
- Ai zis ceva?
- Că te iubesc.
- Știu, Jim. Și eu te iubesc. Și-mi pare rău.

Închide convorbirea, înainte să i se clatine hotărârea ori să i se tulbure pacea.

Nici jumătate de an n-a trecut de când a avut certitudinea diagnosticului. A mers atunci direct la Jim, care aștepta la el acasă. Când el a deschis, Diana stătea în prag, tremura și nu-și găsea vocea. A luat-o în brațe și a dus-o în bibliotecă, unde a așezat-o în fotoliul ei preferat: "Magnifico, no panic. Aduc romul și facem planuri."

A rămas la el câteva zile. Ea a vorbit tot ce-i trecea prin minte, chiar și lucruri de nespus. El îi turna rom. Îi făcea ceai. O învelea când ațipea, între reprizele de vorbit și plâns. Părea că boala îi anulase ani și știință, o lăsase un om ca toți oamenii, peste care venise toată frica pământului. N-a contat câte știa, nici experiența ei de medic, că tot nu pricepea cum se poate opri timpul pentru cineva, iar pentru restul să continue. "Care-i sensul, unde-i dreptatea? De ce m-am născut?" Nu pentru Jim erau întrebările, ci așa, aiurea, ca în fața unui sfârșit al lumii pe care nu-l poți opri. Știa că n-are ce răspuns să capete. Când a putut să respire din nou fără să plângă, și-a zis că statisticile nu-s implacabile, că există învingători și ea ar putea fi unul dintre ei. A început existența aceea ciudată în care frica și speranța au coexistat, ca o echilibristică făcută pe marginea unui hău rece, pe un drum care te-ar putea duce acasă.

Acum... De căcat, totul e de căcat. Viața în general și mai ales cancerul venit pe ascuns, care n-a dat doi bani pe toate tratamentele și s-a făcut stăpân pe ea. Ce glumă proastă, ce replică inutilă azi, de la doctor: "Avem hospice-uri bune, Diana!". Da' ce-ar fi să îți bagi hospice-ul în cur, George, cât ești tu de doctor și coleg? ar fi vrut să-i spună. Crezi că de hospice-uri voiam eu să aflu, la 39 ani? Venisem speriată că intru devreme la menopauză și n-am apucat să-mi fac copil, deja căutam tratamente, speram să mai smulg vreun ovul corpului ăstuia de care am avut atâta grijă, și tu îmi zici de hospice-uri? Unde se potrivește informația asta în planurile mele de pe termen lung?

S-a hotărât în timpul convorbirii. Ultimele vești importante, ultima decizie, luată, ca niciodată, fără să stea pe gânduri. Ce e de gândit sau cântărit când știi cu certitudine cum ar fi viitorul: durere și mizerie, nicio lumină. Va urma planul pe care îl gândise cu Jim, chiar de când i s-a pus diagnosticul. Știuse ce șanse avea să fie bine - aproape de zero. O liniștise să-și poată controla finalul, să hotărască ea când și cum iese din scenă, să nu ajungă la mila altora. De-adevărat, în ciuda tuturor datelor concrete, sperase să n-aibă nevoie de planul ăsta, până și-a dat seama că e cam gata. Într-atât de repede a avansat răul, atât de neașteptat s-a dus totul la vale, că nici n-a apucat să trăiască fazele alea clasice de după aflarea unui diagnostic nasol. Asta care o fi? Depresia? Acceptarea?

Îi pare rău de Jim, care va veni mâine și o va găsi, însă el singur i-a promis c-o ajută cu orice.

Pornește muzica. Deschide toate ferestrele apartamentului. Curentul trântește uși. Își aduce pe blatul gri din bucătărie ce îi mai trebuie. Umblă dintr-o cameră în alta doar așa, să vadă, cuprinsă de o liniște nou aflată. Se așază pe blat. Răceala lui îi trece prin pantalonii subțiri și-i intră în piele. Ia pastilele câte două, câte trei, cu lăcomie. Când bea, apa i se scurge pe lângă cana albastră de tablă, pe bărbie și pe corpul deja subțiat de boală. Pentru o clipă, când simte, purtat de vânt, mirosul florilor de salcâm, se îneacă. Lichidul pare să nu-i mai alunece pe gât, dar își revine și continuă. Perdelele flutură alb în afara ferestrelor.