Lumile fiecăruia (episod din Cartea Pădurii fără nume)

Atmosfera e cel puțin stranie, se strâmbă bărbatul. În primul rând canapea nu e deloc confortabilă.

Simțea pe spate și sub coapse, marginile celor trei perne pătrate, iar picioarele, prea lungi, îi erau cocoțate pe marginea de lemn lăcuit. Își pusese pantofii sport și văzându-i crăcănați în direcția privirii lui, se simțea absolut ridicol.

Sub cap avea o pernă prea mică, acoperită cu un material lucios roz. Roz, strigă în gând, nu putea fi altă culoare. Nu o vedea, dar o simțea lipindu-i-se rece de pielea gâtului.
- Și apoi, îl auzi, ce s-a întâmplat?

Încercă să evalueze cam de cât timp tăcea. Din poziția asta nu văd ceasul de pe perete, oftă el, e fix în spatele meu, îi aud ticăitul acela enervant, de arc metalic care zbârnâie prin secunde de zici că vrea să le împrăștie. Și m-a pus să-mi las telefonul în coșulețul acela de lângă ușă, tapetat cu același material lucios,
- De ce e roz? Spuse, arătându-i coșulețul respectiv cu indexul. Și perna?

Psihologul îl privi uimit.
- Cred că încercați să schimbați subiectul, sau mă înșel? Soția mea a ales unele detalii din interiorul cabinetului.
- A, da, scuze, e normal, se fâstâci bărbatul. Nu mai știu ce ziceam, recunoscu el. Am impresia că de o vreme vorbesc în capul meu și nu sunt sigur ce am spus cu voce tare și ce am gândit doar. Și în plus, se ridică brusc în picioare, nu pot să stau așa, întins, și să vorbesc despre vocile pe care le-am auzit. Nu sunt nebun, gesticulă el ținându-se de cap, știu ce am auzit și nu mi s-a părut.

Terapeutul îl urmări cum se plimba agitat prin birou. Își închise carnetul de notițe cu un pocnet, i se păru bărbatului.
- Bine, haideți să facem un exercițiu de respirație, atunci. Puteți să faceți asta chiar în mers, îl încurajă el. Pentru un minut nu ne mai gândim la nimic. Lăsăm toate gândurile deoparte și respirăm liiiiniștit. Inspirând, îmi deschid brațele ca pe niște aripi, demonstră el și bărbatul îl imită. Expirând, mă îmbrățișez cu brațele.

"Ca niște aripi" răsună în mintea bărbatului amintirea. Albe, cu pene lungi, răcorindu-i fața ridicată spre soare. Mai întâi auzise zbaterea lor, apoi simțise pala de vânt răcoros peste obraji, apoi deschizând ochii, văzuse penele delicate apropiindu-se cu un vâjâit. Pasărea scosese un țipăt ascuțit și îl lovise peste față cu aripa. Involuntar își ridică mâinile să se apere și se lăsă să cadă pe canapea.
- Acum îmi amintesc, spuse el cu ochii mari de uimire. Am crezut atâta vreme că pasărea aceea mi-a vorbit. Când m-a lovit cu aripile, desenă el cu mâinile în aer episodul, am căzut pe spate, în iarbă. Trenul a trecut atât de aproape, tremură el. Duduiau șinele și mirosea a ulei industrial pe metal încins. Scârțâitul frânelor era copleșitor, îl simțeam ca pe un fierăstrău prin burtă. În primele secunde nu am fost convins că am rămas întreg. Foarte repede s-a făcut însă liniște. Trenul a dispărut după curbă. Și mi-am dat seama că tot timpul acesta, privisem către pasăre. Se îndepărtase, dar plutea încă în cercuri largi în plin albastrul acela de vară, știți cum e, ușor decolorat, ca o vedere de la mare rămasă prea mult în geam.
- Cred că ne îndepărtăm de subiect, îl atenționă psihologul, ciocnind ușor cu pixul în carnet.

Când oare a reînceput să scrie, se întrebă bărbatul. Parcă trăim în timpuri paralele, al meu e lent, spațios, încap în el povești cu pădurea, cu al meu copac magic care mi-a vorbit, cu păsările. Din când în când, el taie ritmul din timpul lui, punctat cu pixul pe carnet. Ca să ne întâlnim trebuie să ies eu de fiecare dată din timpul meu și să încerc să traduc ce trăiesc în termeni pe care lumea lui rațională îi evaluează, îi sortează, ca sa mă judece. Iarăși aberez, își scutură capul, noroc că n-am spus nimic cu voce tare. Mai rău e că nu o să mă creadă, oftă el, sau iarăși o să găsească o explicație de-a lui, de aia cu copilul interior care mă protejează, se strâmbă. Îi văzu privirea surprinsă, normal, se gândi, nu aude toate nuanțele din mintea mea, vede doar cum fac grimase.
- Ce am vrut să spun, reluă el, făcându-și curaj, este că eu am auzit un țipăt. Și până acum, am crezut că pasărea aceea a țipat la mine, Dar nu era ea. Când am deschis ochii și eram aproape învăluit în aripile ei, am văzut pe spatele ei, călărind-o ca pe un armăsar nărăvaș, un, un... un pitic. Sau poate o pitică, ridică el din umeri, avea o voce foarte ascuțită, dar nu știu dacă pentru pitici e un criteriu corect de împărțire pe gen. Sau dacă au genuri diferite. Echilibrul acesta feminin-masculin, pe care îl visăm și vânăm cu toții, noi oamenii, oare face parte din poveștile lor de viață?

Se opri văzând privirea terapeutului, gura căscată, pixul oprit în aer.
- Nu mă credeți, scutură disperat din cap, dar asta am văzut. Și azi, sublinie el, azi mi-am amintit. Poate că a folosit la ceva, examină el gânditor în jur, și ambianța din birou și canapeaua aceasta inconfortabilă, ba chiar și rozul satinat al pernuței. Da, era o pitică, acum sunt convins, completă el, avea fustă.

Psihologul își mângâia bulversat bărbia.
- Aveți ce aveți cu decorațiunile din biroul meu, este interesant, v-am spus că nu le-am ales eu și, într-adevăr, acum o săptămână când v-am văzut, nu erau aici. Nu mă așteptam să îmi judecați atât de aspru canapeaua, se uită încruntat la mobilă, dar înțeleg că ați trecut printr-un proces azi care a ridicat la suprafață niște sentimente. Oare vă amintiți ce anume a strigat pasărea, ăăă, pardon, pitica, ce a țipat?
- Dă-te jos, prostule!
- Cum?, se amuză terapeutul.
- Asta a strigat, în timp ce o dirija pe acea pasăre către fața mea, ca să mă lovească. A fost un gest intenționat, dădu el din cap, ca să mă dea jos de pe șină. Mi-a salvat viața. Ce ciudat este să înțeleg dintr-o dată toată scena, exclamă el uimit. Eram atât de bulversat de copacul care strigase Nu și apoi de aripile acelea care mă loveau încât restul a rămas într-o amintire amestecată, își roti el mâinile ca roțile de la moară, greu de clarificat. Ca atunci când privești pe geam și e cețos, și degeaba ștergi geamul pe interior, căci imaginea rămâne gri, vagă, fără un contur precis.

Psihologul se foi în scaun.
- Haideți să ne concentrăm și poate să nu sărim la concluzii atât de repede. Credeți că este posibilă o altă explicație la povestea aceasta?

Gata, se gândi bărbatul, a trecut în timpul lui. E ca și cum cuvintele mele au lovit un loc sensibil unde el nu are curaj să privească. De acum o să caute alternative, logice pentru el, care să pună lucrurile în ordine, ca să se liniștească. Uneori am impresia că eu sunt terapeutul dintre noi doi.
- Ce explicație?, dădu el din umeri.
- Poate vocile pe care le-ați auzit erau voci din mintea dumneavoastră. Gestul acela disperat cu care ați cochetat, e inacceptabil pentru corp. Poate într-un moment disperat ca acela, creierul dumneavoastră a creat un țipat, un Nu, ca să vă convingă să renunțați.

Barbatul oftă.
- Deci nu mi-a vorbit copacul?
- Credeți că e posibil să nu fi vorbit copacul?, îi replică psihologul.

Nu, nu cred, își răspunse el privind în tăcere spre fereastră. În mintea mea nici măcar nu mai erau gânduri. Era pace. Era desăvârșită liniște. Abia auzeam trenul. Îi simțeam fără nici o emoție vibrațiile în tălpi.
- Deci?, insistă terapeutul.
- Poate că nu era copacul, dădu el din umeri. Am revenit săptămâni mai apoi să-l vizitez, să îi mulțumesc, sa încerc să înțeleg ce se întâmplase. A fost foarte ciudat, m-am simțit izgonit, mi-au căzut castane în cap. M-am speriat și am plecat în fugă. Oftă, apoi continuă. Adevărul este că nu l-am mai auzit vorbind de atunci.

Psihologul înclină mulțumit din cap. Degeaba te bucuri, se gândi bărbatul, nimic nu este mai clar. Poate în lumea ta ceea ce am spus sună a acceptare, în lumea mea însă doar am adăugat incertitudine la o poveste care pentru mine a creat magie. A creat viață. Cred că de asta regretăm atunci când creștem. Ceea ce pierdem în primul rând este încrederea în magia lumii.

Adulții sunt triști și fără perspective, se strâmbă el cu amar. Dar nu e de mirare, ne-am tăiat singuri aripile. Ne-au învățat că asta este singura cale. Și apoi ne-au zvârlit în labirint. Nu vedem drumul înainte decât făcând pași prin el. Ce simplu ar fi să ne întindem aripile și să privim de sus. Dar regulile spun că oamenii nu zboară. Deci nici nu ne trece prin cap.
- Aveți vreo idee ce simbolizează pasărea?, îl auzi ca prin vis.
- Nu, răspunse sec. Convingerile mele sunt mult mai concrete decât simboluri. Pasărea e o pasăre, mare, albă. Și de pe spatele ei, o pitică destul de supărată după ton, mi-a strigat să mă dau jos de pe calea ferată. Sunt mult mai convins azi decât ieri. Ieri aș fi căutat simboluri pentru o pasăre vorbitoare. Azi, zero simboluri, doar pitici, tăie el aerul cu palma.

Terapeutul își drese vocea și răsfoi prin carnet.
- Poate că e momentul să încheiem astăzi discuția, suntem obosiți amândoi. Dar simt că am avansat destul de mult, îi zâmbi cu încredere.

Îl urmări cu privirea pe fereastră, de după perdele, cum se îndepărta mergând lent, puțin cocoșat, târându-și picioarele printre frunze căzute.

Încet, încet, trece prin sindromul post traumatic, se gândi psihologul. O să mai dureze până când iese din negare. Povestea lui îl protejează de durere.

Plecând din clădire cu mașina îi veni o idee. Auzise de atâtea ori descrierea pădurii, încât simțea că ar recunoaște exact locul unde se întâmplase povestea. Se hotărî să conducă până acolo.
Oare de ce, se întrebă singur.

Drumul carosabil se oprea într-o grămadă de moloz.
Mai merg maxim cinci minute pe jos, se încurajă.

Recunoscu zona curbată a căii ferate lucind în lumina crescătoare de lună.
Șinele sunt calde încă, le atinse el cu palma.

Pe lângă calea ferată trecea o cărare.
E chiar la marginea pădurii, într-adevăr.

De departe văzu și recunoscu copacul și îi admiră, cu capul dat pe spate, coroana rotundă umplând cerul pregătit de înserare.
Tot felul de sunete se aud din pădure, gândi, e ușor să-ți imaginezi o voce scârțâind printre frunze.

Un trosnet puternic îi atrase atenția. Era destul de întuneric deja, dar i se părea că vede scoarța copacului unduindu-se ca și cum ceva s-ar deplasa cu mișcări ondulate pe dedesubt, în același timp cu zgomotul de pocnitură prin coaja copacului.
Lumina lunii îmi joacă feste, se hotărî el, dar oricum mai bine să mă întorc la mașină, e deja târziu.

Trosnetul se auzea puternic în spatele lui, se mișca din creangă în creangă, parcă urmându-l în întuneric, pe lângă cărare, dintr-un copac în altul.
Se aude tare, își șopti singur, amintindu-și de vorbele bărbatului: Nu sunt nebun. Știu ce am auzit și nu mi s-a părut.