Partea plictisitoare a Paradisului

"Oh Lord, won't you buy me
A Mercedes Benz?
My friends all drive Porsches,
I must make amends.
Worked hard all my lifetime
No help from my friends,
So, oh Lord, won't you buy me
A Mercedes Benz?
(Janis Joplin - Mercedes Benz)

Grădina Paradisului nu arăta deloc cum mi-o închipuisem. Era de formă pătrată, cu niște havuzuri încântătoare, dar în niciun caz grandioase, mai curând precum cele de care se găsesc prin marile orașe. Nu erau deloc îngerași cântând la harpă, nu era cerul brăzdat de vreo auroră boreală, ba chiar era un cer destul de tern, bătând într-un gri deschis care nu anunța ploaie, dar nici senin nu era.

Totul era atât de banal, încât mi-am pus imediat două întrebări. Prima, firească, dacă murisem cu adevărat, numai că asta îmi aminteam foarte bine. Știam și cât de triști fuseseră câțiva la înmormântare și cât de veseli alții, numai că ăștia din urmă nu aveau vreo bucurie sadică, erau veseli pentru că erau înclinați natural spre umor, exact cum fusesem și eu. La urma urmelor, orice înmormântare, pentru unii participanți, are și ceva de petrecere, chiar dacă a scrie asta este, în aparență, revoltător. A doua întrebare firească era dacă nu eram, cumva, în iad. Conform autoanalizei, era perfect normal să fiu în iad, la câte făcusem pe Pământ deși, privind dinspre aici înspre atunci, nu prea mi se mai părea că fusesem atât de păcătos cât mi se păruse pe când trăiam. Numai că nu arăta nimic înspăimântător pe aici. Mi-a venit un gând: uite, iadul ar putea fi și unul al plictiselii, ai putea sta ascultând păsări și cicade într-o grădină frumoasă, dar cu latura de 218 metri, după măsurătoarea mea, în care, după un timp, o să înnebunești de plictiseală. Apoi a apărut cu totul altă senzație, anume că, iată, nemaifiind om din punct de vedere material, nu mai aveam nici foame, sete, senzație de cald sau de frig, de ce, la o adică, aș fi înnebunit de plictiseală aici? Din clipa aia, am început cu adevărat să simt.

Simțeam fiecare fir de iarbă. Simțeam seva curgând prin copaci. Prin trandafiri. Simțeam rădăcinile plantelor crescând prin sol. Aveam ochii păsărilor și ai insectelor. Simțeam cerul ăla oarecum tern și, cumva, mă puteam înălța deasupra lui, fără aripi sau fără să mă văd pe mine însumi ca un fel de superman. Nu mă vedeam, de altfel, deloc. Din micile mele cochetări cu budismul, un glas întrebă: care eu? Toată viața am avut o jumătate de curiozitate cu privire la spiritualitatea orientală și o jumătate de tentativă de a-i trage un șut în cur. Din punct de vedere religios, fusesem întotdeauna un căldicel, creștinismul părându-mi-se greoi, chiar dacă frumos, iar budismul seducător, dar cam fără cap și coadă. Cel mai frică și mai frică îmi fusese de constatarea că, la urma urmelor, eram cât se poate de ateu, adică, într-o zi aveam să mor, hâț și gata!

Și totuși, la un moment dat, la a cine știe câta preumblare poetico-maniacală prin grădina aia, am zărit o ființă omenească și am avut, cred, bucuria pe care o au călătorii prin deșert când găsesc o oază.
- Dumneata ești un înger?
- Aiurea, zice el, în cea mai curgătoare limbă română, așa spun ăștia, dar vezi dumneata la mine vreo aureolă, ceva aripi, vreo harpă, ceva? Dacă sunt un înger, sunt unul de cea mai joasă speță, înger boschetar.
- "Ăștia", cine sunt?
- Habar n-am, ăștia de ne-au trimis aici.
- Dar cineva trebuie să-ți fi spus că ești înger, oricât de boschetar ai fi.
- Ei, aș! Am procedat prin eliminare: om am fost, dar acum, că am murit, ar trebui să fiu ori înger, ori drac. Și cum nu-mi vine să sparg nimic pe-aici, nici măcar să rup vreun trandafir și, cel mai important, nu fac, cum se zice pe la noi, ca toți dracii, presupun că sunt un înger de rezervă sau ceva de felul ăsta.
- Cum adică, de rezervă?
- Ca la fotbal, îi pui în teren pe cei mai buni și, dacă se accidentează vreunul sau obosește prea tare și nu mai dă randament, bagi rezervele, care sunt jucători mai slabi, dar, decât nimic...
- Tu ai vreo putere? Că mie mi s-a părut că aș avea, m-am simțit una cu tot ce este aici.
- Ce tare! Eu m-am simțit, o clipă numai, ușor, imponderabil și ridicat peste tot ce e aici. A durat o secundă, poate și, oricum, prin voința mea, nu pot repeta asta nicicum.
- - Auzi, tu îți mai amintești cum te chema, când erai viu?
- -Habar n-am. Îmi sună, parcă, vag familiar Teo, dar nu sunt deloc sigur. Poate-oi fi fost Vasile.

Fără să ne dăm seama de ce, am râs amândoi la ideea că ar fi putut să-l cheme Vasile. Hotărât lucru: dacă ăsta era raiul, atunci una din două: fie o secretară neatentă ne repartizase unde nu trebuia, fie eram, cu adevărat, cei mai idioți îngeri din tot paradisul. Care paradis era un patrulater cu latura de 288 de amărâți de metri.
- Dar tu, îți amintești cum te-a chemat?
- Absolut deloc, dar, ca și ție, îmi sună așa, foarte vag familiar, Paul. Deși aș fi putut fi Gheorghe.

Errare humanum est, perseverare diabolicum. De ce am râs amândoi iar, la auzul posibilității că m-ar fi putut chema Gheorghe, habar n-am, însă probabil că era modul nostru de a face față mareei de penibil în care eram. Am convenit că ne vom spune Teo și Paul, ceea ce suna mai bine decât înger boschetar 1 și înger boschetar 2.

Ne-am împărțit sarcinile. Trebuia să facem ceva, ca să nu înnebunim. Așa că ne apucasem de plivit flori, de strâns petalele care cădeau pe jos, voiam să păstrăm raiul ăsta sau ce era el cât mai curat posibil. Nu erau prea multe chestii de făcut, la drept vorbind, pentru că nu cădeau multe frunze, dar încercam să ne facem utili, fără să știm exact nici cui și nici de ce.
- Tu îți mai aduci aminte de Ceaușescu?
- Bineînțeles! Chiar, cum de nu ne mai aducem aminte cum ne cheamă, de fapt, dar pe ăsta nu l-am uitat?! Să vezi c-am fost nomenclaturiști sau securiști, ceva. Iar am râs împreună ca apucații.
- Ce voiam să zic de fapt, e că suntem ca ăia de pe la vreo vilă a lui Ceaușescu de la Cuca Măcăii, mă rog, de undeva unde nu se ducea niciodată, dar ăia trebuia să aibă totul pregătit, în caz că vine șeful.

O clipă, am tăcut amândoi. Pentru că ne dădeam bine seama despre cine era Șeful care ar fi putut, teoretic, să vină.
- Haida-de, am zis, cum ar fi asta? Ce să facă El, și te rog să observi că pronunț cu majusculă, aici?
- Ce ar fi făcut și Ceaușescu la Cuca Măcăii.
- Lasă asta, tu ce i-ai spune?
- Hmm, asta-i greu. Niciodată n-am fost vreun religios.
- Nici eu.
- Cred că aș încerca să-mi cer iertare.
- Vezi, aici e buba. Atâta religie știu și eu. Ca să-ți ceri iertare, trebuie să simți, să te căiești sincer, or, de exemplu eu habar n-am ce-oi fi făcut.
- Teoretic vorbind, în fața lui Dumnezeu ai putea avea trei atitudini: de rugăciune, în sensul să ceri ceva, de preamărire sau de revoltă. Mie absolut toate mi se par nepotrivite în cazul meu.
- -De ce?
- Păi, de cerut nu prea mai am ce să cer, devreme ce am murit, aș putea cere câte ceva pentru ăi de dincolo, dar eu nici numele meu nu mi-l amintesc clar. De prosternat, cred că n-am gena potrivită, ar trebui să simt, altfel ar fi un spectacol omagial și imediat și-ar da seama. Cât despre revoltă, prima chestiune e că nu o simt, de ce m-aș răzvrăti, dacă nu văd vreun motiv? Și, pe urmă, hai să zicem că aș face-o. Ceva ca în filmul ăla, Reconstituirea: De ce-ai dat, mă, de ce-ai dat?! Care ar fi șansele de reușită ale unei astfel de revolte? Care-i mai binele care ar rezulta din ea? Nu. Cred că atitudine corectă ar fi să mulțumim pentru grădinița asta mică de rai sau ce mama naibii e aici , că nu suntem singuri, că...
- Poate că-l putem ruga pentru niște femei?
- Femei? Paul, ești nebun?
- Păi n-ar fi tentant?
- Ar fi extrem de tentant, dar îți amintesc două chestii: prima dată când a intrat femeia în Rai, n-a ieșit bine și pe urmă noi suntem imateriali, nu e ca și când mai putem avea erecții la apariția unei femei frumoase.
- Cu prima chestie greșești grav și mai ești și misogin, deoarece nu Eva a fost de vină.
- Ai dreptate, retrag ce-am spus. Ok, să vină fetele!

După o perioadă de tăcere, Paul a spus:
- Îți dai seama, Teo, dacă eram musulmani, am fi avut fiecare vreo 70 și ceva de virgine.
- Da, dar ar fi trebuit să fi fost martiri. Adică te duci matale frumos în Israel, îți pui o centură cu dinamită, te bagi într-un autobuz, îi dai cu Allah e mare și apeși pe buton. Cu cât omori mai mulți, cu atât virginele alea sunt mai sexy.
- N-aș face mișto de religia a vreo două miliarde de oameni. Și, în plus, dacă, în loc de Iisus, te pomenești că vine Mahomed, ce faci? Că noi doar bănuim, dar habar n-avem.
- Și dacă asta-i tot, Paul?
- Cum adică, tot?
- Uite-așa. Partea plictisitoare a raiului. Doi îngeri mai mult sau mai puțin ratați, nimeriți în cea mai plictisitoare parte din rai, unde nu sunt nici concerte la harpă sau la orgă, nici aripi de zburat, nici marile figuri ale panteonului creștin sau de care o fi el, nici nu vine Dumnezeu în vizită de lucru, unde nu-i neapărat rău, nu-ți lipsește nimic, tehnic vorbind, însă, practic, n-ai nimic de așteptat sau de sperat.
- Voi ch entrate, lasciate ogni speranza!
- Ăla nu era iadul?
- Teoretic, am putea fi și în iad, doar că locul ăsta n-are nimic melodramatic.

Am tăcut amândoi. Înțelegeam adevărul: habar n-aveam unde eram. Poate că era, la urma urmelor, un vis. Dar și asta părea improbabil. Amândoi eram cât se poate de heterosexuali or, să ai un vis așa de detaliat cu privire la discuții fără cap și coadă cu un bărbat nu prea avea sens. Nu avea cum să fie vis. N-avea cum să fie raiul. N-avea cum să fie iadul. Poate o formă extrem de modestă de purgatoriu, dar nu se potrivea nici cu ăla, din puținul pe care-l știu despre catolicism, mai ales că nu venea la pachet cu o conștientizare, căință și purificare de păcat. Eram la fel de păcătoși, fără exagerări. La o evaluare superficială. Eram mai degrabă băieți buni, din nou, fără exagerare. Average Joe, cum spun americanii.

Habar n-am ce simțea Paul, dar eu eram tare pregătit pentru o chestie senzațională apărută din senin. Ceva gen carul de foc al lui Dumnezeu (parcă are unul, nu?), niște trâmbițe, mă rog, chestii à la Hollywood care să ne facă și pe noi, dacă nu staruri, măcar figuranți într-o chestie de Oscar. Dar zilele - n-am alt termen mai bun, deci o să le spun zile - treceau și nu se întâmpla absolut nimic. Reușisem, la un moment dat, să facem grădina absolut strălucitor de curată, nu era o frunzuliță pe jos, plivit, măturat, oaspeții de seamă puteau veni oricând. După ce entuziasmul trecuse, firește, aleile rămăseseră mai puțin curate.

Abia când totul căpătase un fel de logică lipicioasă. Delăsătoare și oblomovistă, a apărut noul nostru erou.

De unde a venit? Habar n-aveam. Nici noi, nici el. Ca aspect, arăta ca un fel de Nostradamus în mizerie, având doar un soi de scutec supradimensionat drept haină, niște sandale complet atemporale, un caduceu aurit și o desagă cu tot felul de ciudățenii magice. Straniul personaj a căpătat rapid porecla de Savantul.
- Am încercat să văd, a spus el, înainte de vreo prezentare sau vreo formulă de salut, dacă există o diferență termică între marginea exterioară a locului ăstuia și centru. Ar trebui să existe una. Și totuși, domnii mei, nu există. Din punct de vedere termodinamic, locul ăsta nu-i nici endoterm, să absoarbă căldură de undeva, nici exoterm, să o degajeze.
- Și ce ne spune asta?, l-am întrebat, renunțând, la rândul meu, la formulele de politețe.
- Ne spune, domnul meu, că locul acesta încalcă legile fizicii și, prin urmare, nu există.
- Cum adică, nu există? Doar suntem aici, interveni Paul.
- Nu există, spuse străinul, cu un surâs triumfător, pentru că nu poate exista. Încalcă legile fizicii și, prin urmare, nu poate fi decât o simulare.
- Ce spui dumneata, domnule, spuse Paul, revoltat, este că ne aflăm într-un soi de joc pe computer, în spatele căruia va fi fiind un student imberb cu aere de dramaturg, care ne scrie de pe o tastatură tot ceea ce trăim?
- Ați descris destul de bine situația, domnul meu, cu singurul amendament că, probabil, nu este vorba despre un joc. Un joc este ceva menit să distreze. Are acțiune. E palpitant. Te ține, cum se spune, în priză. Or, aici, despre ce e vorba: trei oameni, toți bărbați trecuți de prima tinerețe și în căutarea celei de a doua, foarte probabil morți, stau într-o grădină altminteri frumoasă, dar limitată ca suprafață și discută chestii care nu-s nici demonstrabile matematic, nici prea seducătoare din punct de vedere filosofic.
- Stați puțin, am zis eu. Ceea ce sugerați este că nouă ne sunt scrise replicile de către cineva, cu o tastatură, că noi existăm dacă nu dă persoana aia un mare delete sau nu-i cade curentul, că eu, la ora asta, dacă vreau să mă plimb prin grădină, nu pot face asta dacă nu scrie cineva acolo: Teo, sau cum m-o fi chemând de fapt, s-a dus să se plimbe?
- Pare trist, dar exact asta spun.
- Cu alte cuvinte, am reluat, încercând să mențin un ton calm, din spatele cerului albastru nu va veni un demiurg într-un car de foc să zică o chestie de genul: Băieți, ați fost buni, haideți în Rai! Sau, marș în iad, leprelor!, dacă nu catadicsește ăla să scrie fraza asta? Mai departe, dacă o face, va trebui să-și dea osteneala să scrie un Rai sau un iad, fie unul arhetipal, fie unul diferit. Eventual, cu 70 și ceva de virgine de cap de locuitor, deși singura chestie israeliană pe care am distrus-o va fi fost vreun avocado.
- Există, domnii mei, un scenariu și mai rău decât toate. Omul de la tastatură se plictisește, nu mai are inspirație, găsește ceva mai bun de făcut etc și, pur și simplu, nu mai scrie. Ne lasă așa, îngeri boschetari.

O clipă lungă am tăcut toți. Apoi Paul a fost cel care a pus întrebarea:
- De unde știi tu expresia asta? Noi n-am folosit-o de ceva vreme. Nu puteai fi ascuns pe aici, fiindcă noi am măturat și curățat toată grădina și te-am fi văzut. Rămâne, deci, o singură explicație.
- Care?, făcu savantul, cu un vag surâs ironic.
- Ești fie Dumnezeu, fie tipul de la tastatură. Ceea ce, după spusele tale, ar fi cam același lucru, în ceea ce ne privește.
- Foarte greșit. Dacă eram Dumnezeu, de ce m-aș fi complicat să vin așa la voi și de ce v-aș fi îndrugat baliverne cu simularea? Pentru că, evident, ca Dumnezeu n-aș trăi într-o simulare și, dacă aș spune altceva, s-ar chema că mint. Or, Dumnezeu nu minte. Pe de altă parte, dacă eram tipul cu simularea, cum aș putea fi și aici și acolo și să mă scriu singur ca personaj?
- Un avatar, am adăugat, ar putea.
- Cu siguranță. Un avatar. Al cărui rol, în toată povestea asta, este să-și dea de gol alter-ego-ul uman. Cu ce scop? Pentru că, dacă admitem că toată chestia asta este o mascaradă care-mi aparține, atunci trebuie să aibă un scop. Dacă are scopul de a mă amuza, nu credeți că există metode mai simple și mai eficiente? Sau că, fiind , ca și voi, heterosexual, nu scriam mai bine două gagici à la Hollywood? Sau, dacă aș fi homosexual, două simboluri ale masculinității? Sau, mai rău, dacă tot v-am scris așa, să fi încercat vreun avans? A simțit careva asta? Deci, dacă scopul meu nu-i amuzamentul, atunci trebuie să fie altul. Îmi puteți sugera unul plauzibil? Dar, vă rog, dacă se poate, nu unul chiar conspiraționist, că sunt trimis de masonerie să vă iau sufletele. A, chiar, ar mai fi o posibilitate despre care n-ați vorbit, domnii mei. Dacă aș fi satana?
- Greu. Am spus. Ne-ai fi amenințat sau ispitit.
- Oare nu v-am ispitit eu, spunând că locul ăsta nu există? Nu v-am făcut eu să vă îndoiți că aici v-ați afla în Rai, purgatoriu ori chiar în infern, aducând în discuție ideea că-i o simulare?
- Ok, tu ești satana. Atunci, de ce pierzi timpul cu doi amărâți și nu te ocupi de toate sufletele pe care le poți lua sau influența?
- Pentru că alea au mecanica lor. Acolo oamenii mă aleg și nici măcar n-au cine știe ce alternativă. Să fim serioși, biserica ar trebui să legalizeze multe chestii ca să mă poată egala.
- Nu ești satana, amărâtule, a spus Paul.
- Mda... nu sunt. Toată viața mi-am dorit să fiu cineva important. Bun, rău, nu-mi păsa, doar să ies și eu în evidență cu ceva. Și l-am văzut pe fostul satana începând să plângă.

Din senin, a început să plouă. Era o ploaie de vară, caldă, puternică, asemenea unui duș care spală tot. Am zărit apoi o lumină și am simțit că alunec spre ea. Mă simțeam acoperit de un fel de mâzgă și nu voiam să merg spre lumina aia, dar alunecam cu toată ființa mea.

Am privit în jur. Alb. Roșu. Frig. Frică. Durere.
- Uaa-aaaa-aaaa!
- Felicitări! E băiat!