Era pentru noi a doua mamă. Ne îmbăia, ne punea mâncare în castroane, iar seara ne spunea povești. Precis le născocea cât umbla cu vacile în sus și-n jos. De asta tare mi-a fost dor de ea după ce-a plecat cu tata cu căruța la oraș. Pentru că se înădușea, i-au băgat în piept niște seringi mari să scoată apa. N-a fost bine c-a dormit în dumbravă pe pământul reavăn, i-au spus tatei. Acum e-n altă căruță, îmbrăcată-n straie de mireasă. Nu plânge, Zenovie, mai ai atâția copii de crescut, o mângâie o vecină pe mama.
Laura Stanciu
Mă simțeam mai bine acum câteva luni. E drept că mă credeam în rai. Dormitam sau dormeam de-a binelea. Eram mereu ghiftuit. Aveam impresia că mă mângâia cineva pe spate sau pe creștet. Parcă mă gâdila sau mă pupa pe buric. Uneori auzeam muzică sau voci care mă alintau. Înțelegeți, că și la voi a fost cam la fel. Numai că eu, nu știu cum, am făcut câteva tumbe, m-am încurcat, m-am speriat, parcă aș fi avut o funie în jurul gâtului. Când mi-am revenit, doctorul i-a spus mamei: Îl auziți? Trăiește.
Florina Hegedüs
Noi, cei infectați cu virusul literar, am fost închiși. Sub pământ. Strict repartizați, pe niveluri, subterane. Le-am iscodit pe toate. Discret. Prin sistemul de ventilație. Ce am remarcat, peste tot, se băteau cuvinte-n piuă. Până deveneau moi și smerite. Probabil doar așa se puteau mesteca. Mi-a părut o practică îmbătrânită. Fără fantezie. Mă sufocam. Așa că, scuze, am strecurat în zid un bob de fasole. Pe vrejul crescut am evadat, mult deasupra norilor. Poate credeți că-i ficțiune. O fi, dar aerul e ozonat.
